A sosit în oraș într-o după-amiază mohorâtă, odată cu ploaia; o ploaie caldă, curată, prima după douăzeci și trei de ani.
Consiliul local a întâmpinat-o ca pe un demnitar obișnuit; cu respect, dar fără fast. La rândul lor, oamenii arătau oarece rezerve și multă curiozitate. M-am apropiat și eu de mulțime, împins de dorința de a o vedea la față pe individa care se dădea drept Alma, regina războinică din vechime. Și care îl ucisese pe Bernard într-un mod atât de brutal.
Am văzut-o.
Nu semăna cu o regină; nu așa cum mi-aș fi imaginat eu una. Nu semăna nici cu ea însăși, cea din materialele de propagandă; părea mai albă, mai trasă la față decât o știam, cu ochii arzând fioros sub fruntea înaltă, dar era ea. Și părul ei arămiu, atât de lung și de bogat în portretele afișate prin orașe, fusese retezat la nivelul umerilor, cu șuvițe neregulate încadrându-i chipul palid. Purta uniforma gri cu negru a cadeților gărzii imperiale și conducea un vehicul de deșert, cu tracțiune integrală.
Nici măcar nu a ezitat la vederea noastră. A coborât din mașină, trântind zdravăn portiera, și a pășit către noi fără nici o reținere, ca la ea acasă. Era la ea acasă, dacă acceptam povestea aia stupidă lansată de Roderic; ea, cel puțin, părea convinsă de asta. Se vedea clar în ținuta ei, în privirea ei, în tonul cu care ni s-a adresat. Ne-a mulțumit pentru primire, în cuvinte atent alese, însă nu am putut să nu mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă n-am fi primit-o. S-ar fi întors cu o armată? Ar fi aruncat în aer și restul cetății? O credeam în stare de orice. Dovedise deja că își însușise temeinic atât tehnicile de luptă ale Pretorienilor, cât și lipsa lor de scrupule; trebuia să fim atenți. Însuși Roderic plătise cu viața pentru că o subestimase.
Poate că, în alte circumstanțe, aș fi admirat-o sincer. Poate că atitudinea ei ușor amenințătoare mi s-ar fi părut firească. La urma urmelor, se prezenta ca un soldat, nu ca vreo artistă. Dar nu ne aflam în alte circumstanțe. Ea era o escroacă sau o aberație a naturii – ambele versiuni fiind la fel de rele – încoronată ca regină de către Roderic și oamenii săi. Între noi și ea se întindea o distanță colosală; între noi și ea era sânge.
Rouven, numit de curând magister al cetății în locul lui Hani, i-a întins mâna privind-o drept în ochi; nu a înclinat capul nici măcar așa, de formă, cum s-ar fi cuvenit în fața unui personaj de sânge regal, cum se pretindea ea a fi. Am văzut-o pe creatură strângând mâna întinsă, cu un început de zâmbet în colțurile gurii. Nu-mi dădeam seama dacă își zâmbea sieși, bucuroasă că îi ieșise figura, sau dacă pur și simplu ne disprețuia pe toți și nu avea nici o problemă să ne-o arate.
I s-a oferit una din casele de protocol de pe lângă Piața Centrală, împreună cu tot personalul format din nouă oameni (majordom, bucătar, două menajere, secretară, șofer, grădinar și două gărzi de corp) iar ea a acceptat fără comentarii. Recunosc, acela a fost primul moment în care am înălțat din sprâncene a mirare: mă așteptasem să protesteze, să ceară cu vehemență să locuiască în Palatul Imperial. Dacă era într-adevăr cine spunea că era, acolo ar fi trebuit să fie primită; decizia magisterului venea ca o sfidare fățișă, în binecunoscutul stil aakrian. I se spunea astfel limpede că aveam să o tratăm ca pe o aristocrată ce era, dacă era una, dar nu o recunoșteam ca fiind regina noastră. Ea nu a spus însă nimic; a mulțumit doar pentru amabilitate și a plecat de îndată spre locul indicat, însoțită de maestrul de protocol și de gărzile de corp.
În zilele următoare, a fost văzută plimbându-se prin Aakra, cu sau fără însoțitori, mereu precaută, cu armele la îndemână. Părea să prefere mai degrabă singurătatea și să evite orice fel de interacțiuni cu localnicii.
Tot cam pe-atunci s-a auzit, din surse mai mult sau mai puțin credibile, cum că ea îl ajutase pe Konrad să răstoarne dictatura lui Roderic și că luptase alături de rebeli în timpul atacului asupra Doharei, iar asta i-a atras un val de simpatie chiar și din partea scepticilor. Unii își făceau acum curaj să o abordeze, să o întrebe lucruri – spre mirarea mea, erau destul de mulți naivi care chiar o credeau a fi Alma Elweise sau, cel puțin, o descendentă a ei – și apoi rămâneau în extaz, de parcă tocmai fuseseră băgați în seamă de un rockstar.
De departe, cel mai încântat dintre ei se arăta a fi Vandermeer.
S-a bucurat ca un copil după ce a reușit să o oprească pe stradă pentru a-i adresa câteva cuvinte; mi-a povestit după aceea, plin de entuziasm, cum ea l-a ascultat cu răbdare și i-a răspuns scurt, cu o politețe reținută, dar… cam atât.
Atât a fost programată să facă, i-aș fi spus râzând; acum, că Roderic e mort și Farul e distrus, nu mai este nimeni care să-i dea ordine. Funcționează doar din inerție.
Dar eu nu aveam chef să vorbesc despre asta sau despre orice altceva legat de individa cu părul arămiu. Ignoram pur și simplu prezența ei în cetate și îmi vedeam de ale mele, sperând să nu fiu nevoit să am de-a face cu ea.
Speranțele mele au fost însă deșarte.
*
Un mesaj video de la Konrad, distribuit masiv pe rețelele de socializare, a confirmat zvonurile: într-adevăr, „prințesa” ajutase Rezistența. Se folosise de propria-i încoronare ca de un pretext, spunea el, pentru a-i aduna laolaltă pe cei paisprezece magisteri, pe generali și pe toți marii granguri ai Imperiului, iar apoi aruncase în aer sala de banchete în care se aflau aceștia, ucigându-i pe toți dintr-o lovitură. Îl capturase pe Roderic. Îi eliberase pe rebelii arestați și li se alăturase în atacul asupra Farului…
Din acel moment, oamenii cetății au adorat-o. În urma unei ședințe-fulger, s-a hotărât în unanimitate că aveam nevoie de ea. Mă rog, aproape în unanimitate; eu m-am abținut de la vot și de la comentarii. Iar Rouven, după o scurtă ezitare, s-a prezentat personal înaintea ei, cu scuze pentru primirea prea rece, și i-a oferit locul de onoare în cadrul Consiliului de Administrație.
Prin gestul său, practic îi recunoștea numele, rangul și moștenirea.
Asta însemna că ea avea să prezideze ședințele de atunci înainte, că ea avea să controleze întreaga noastră activitate, că noi toți aveam să răspundem înaintea ei. Rouven, din șef al consiliului, devenea adjunctul ei, cedându-i ei toate funcțiile sale.
Mie mi se părea o tâmpenie. Poate că nu aș fi considerat gestul ca fiind nelalocul lui dacă i s-ar fi dat un loc simbolic în Consiliu, așa cum se întâmplase cu Bastien, unul dintre liderii revoluției, așa cum aveau și Konrad, și doamna Morwenna, și alții cu merite deosebite. Pentru că, da, trebuia să recunosc, intervenția ei avusese un rol decisiv pentru reușita celor din Rezistență.
Dar locul de onoare?… Locul regelui?… Asta era prea mult.
Se comportau cu toții ca membrii unui fan-club, gata să se facă luntre și punte în fața vedetei lor. Mai rămânea să îi ofere Palatul Imperial cu totul, să îngenuncheze înaintea ei și să o declare regină cu drepturi depline.
Încă și mai ciudată mi s-a părut atitudinea fetei; rezervată, bănuitoare, mai că nu ne-a spus în față să ne ducem dracului și să o lăsăm în pace. Asta, în condițiile în care ea venise la noi, nu plecasem noi de-a lungul și de-a latul Asworului ca să o căutăm. Iar la prima ședință pe care a binevoit să o onoreze cu prezența, a venit temătoare, încordată, parcă gata în orice moment să se întoarcă din drum.
Arăta la fel de marțială ca în ziua sosirii în Aakra; purta și acum uniforma cadeților din Garda Imperială și cele două pistoale-mitralieră la șold, dar pe frunte avea o diademă din aur alb și, pe deget, un inel cu sigiliu din vremea monarhiei. A intrat prima și ne-a așteptat în picioare lângă scaunul cel înalt din capul mesei, măsurându-ne pe rând cu priviri lungi, întunecate, în vreme ce noi ne îndreptam fiecare spre locurile noastre. Aș fi putut să jur că ne citea, deși nici unul din noi nu primise implanturile în creier și măduvă. Abia după ce ne-a văzut pe toți aliniați de-o parte și de alta a mesei, tăcuți, cu servietele în mâini și mapele sub braț, ne-a poftit să luăm loc și s-a așezat și ea.
Așadar, mi-am zis, fătuca juca teatru. Afișa un sictir total față de noi, punctat pe alocuri cu o oarecare încordare și chiar timiditate, dar în realitate se lua în serios.
Și asta a fost doar în prima zi. Pe parcurs, rezerva ei s-a transformat într-o siguranță de sine supărătoare, ca și cum locul acela ar fi fost al ei dintotdeauna. Asculta încruntată rapoartele prezentate, făcându-ne de multe ori să ne simțim ca niște elevi scoși la tablă. Punea felurite întrebări, conducea energic discuțiile, controla totul la sânge; iar când dădea de greu, cerea lămuriri suplimentare, jucând în continuare rolul domniței venite din alte vremuri, care nu înțelegea pe deplin ce se întâmpla în jurul ei.
A vrut să știe exact de ce buget dispuneam. A vrut să știe în ce stare se aflau zidurile exterioare ale cetății în urma luptelor și cât de repede puteau fi reparate. A întrebat de ce forțe armate ne puteam folosi. Și-a arătat nemulțumirea față de nivelul de pregătire al Militiei.
–– Imperiul a căzut, dar ce se întâmplă în continuare nu poate fi numit „pace”, ne-a spus ea, ca și cum noi nu ne gândisem deja la asta. Trebuie să fim pregătiți pentru un atac iminent; vă asigur că fiecare dintre provincii face exact la fel în acest moment. Preferabil ar fi să legăm niște alianțe, dar o să dureze și nu e ceva pe care să ne putem baza.
–– Ești regina Asworului, a zis atunci magisterul Rouven. Revoluția a fost îndreptată împotriva lui Roderic și a orânduirii sale; tu, în schimb, ești iubită de oameni. Poate că provinciile ar fi de-acord să negocieze o nouă unire sub sceptrul tău…
Abia mi-am stăpânit un oftat de plictiseală. Mă deranjau la culme atât ea, cât și servilismul acelor fani exaltați ai ei, în frunte cu Rouven, deși n-aș putea spune că ea făcea ceva anume care să deranjeze. Dimpotrivă, ca să fiu întru totul corect, deciziile ei erau bune și în interesul cetății; avea o gândire de strateg militar, prioritizând apărarea, plănuind lucrurile pe termen lung, acordând atenție deosebită detaliilor. Știa exact cu ce să înceapă și cum trebuia să continue, ca un adevărat conducător.
Chiar reacția ei din acel moment a fost una demnă de toată lauda. I-a întors lui Rouven o privire aspră, metalică, și i-a răspuns pe un ton vibrant:
–– Iar tu, magister Rouven, ești prea înțelept ca să te cobori la nivelul unui lingușitor de rând. Dacă voiam spinări plecate și vorbe dulci, acceptam târgul lui Roderic. Acea iubire a oamenilor față de mine, despre care vorbești cu atâta convingere, este doar fascinația de moment față de o imagine; o iluzie. O capcană.
A ridicat fruntea și ne-a privit în ochi, pe rând, pe fiecare dintre noi.
–– Nu mai vreau să aud nimic despre astfel de lucruri. Datoria mea e aici. Atâta timp cât sfatul meu e bine-primit, sunt gata să mă pun în slujba cetății.
Cuvintele ei au stârnit rumoare, clătinări admirative din cap și o uimire fără margini. Chiar și eu am rămas cu gura căscată; dacă n-aș fi știut cine și ce era, aș fi aplaudat-o.
E firesc să discutăm despre repararea zidurilor și despre garda cetății, m-am pomenit spunându-mi, suntem complet descoperiți în cazul unui atac, apoi un fior de gheață m-a străbătut din cap până-n picioare.
E firesc.
De câte ori auzisem această expresie în ultimii douăzeci de ani?… Parcă de prea multe ori.
De prea multe ori găsisem justificări pentru situații care nu permiteau nici un fel de justificare, azi una, mâine alta, din aproape în aproape în drumul nostru către clipa fatală. Totul a fost firesc la un moment dat, până când nimic n-a mai fost.
Și ea… Ea era periculoasă, nu presupusa capcană a admirației semenilor săi. Văzusem cândva și la Roderic aceeași mentalitate a omului dezinteresat, imun la osanale și aclamații, și știam cu toții ce devenise pe parcurs.
Așa începe domnia oricărui tiran.
La început îl placi, pentru că nu ai cum să nu-l placi. E simpatic, e deștept, zâmbește frumos. Îți spune ceea ce vrei să auzi, ce doreai dintotdeauna să auzi; te face să îl simți aproape. Al tău. Fratele tău, părintele tău, salvatorul tău. Îi treci cu vederea greșelile, scăpările, deviațiile de la traseul inițial, ba chiar te răstești, revoltat, atunci când cineva mai treaz ca tine îți atrage atenția că omul nu e ce pare. E și el om, îi spui. Are voie să greșească, toți greșim. Nimeni nu e perfect.
Dar nu e nici o greșeală. Totul e calculat la milimetru, pas cu pas, mișcare cu mișcare. Iar după ce ți-a adormit definitiv vigilența, va lăsa masca să cadă și își va arăta adevăratul său chip. Te vei trezi atunci singur în întuneric, gol și în lanțuri, incapabil să înțelegi cum și de ce, deși, în adâncul conștiinței tale, ai știut tot timpul care va fi rezultatul.
Nu avea nici un rost să încerc o discuție rațională cu Rouven sau cu ceilalți membri ai Consiliului; erau cu toții prea orbiți de prințesa lor și n-aș fi reușit decât să-mi atrag antipatii. Nu era momentul să ne certăm între noi.
––… Începem antrenamentul gărzilor mâine în zori, a mai zis creatura. Să fie prezenți toți cetățenii care pot purta o armă, soldați și civili.
–– Civili? a sărit Hagen Lars, șeful Militiei. Dar asta nu se poate, prințesă…
–– Nu avem altă soluție. Soldații tăi sunt prea puțini pentru a constitui o forță reală; abia dacă pot patrula cu schimbul prin toate sectoarele cetății și interveni în caz de urgență. Cât despre civili…
S-a ridicat, zâmbind ca pentru sine.
–– Konrad mi-a spus că majoritatea aakrienilor sunt de mici copii membri ai Rezistenței. Tirania lui Roderic a căzut, dar Aakra trebuie apărată în continuare. Nu-mi fac griji că nu s-ar descurca. Bastien, s-a întors apoi către cel numit, te vei ocupa de garda civilă, împreună cu mine. Anunță oamenii să se pregătească.
A ieșit fără alte completări, urmată imediat de Rouven și de Hagen Lars, care păreau să aibă unele nelămuriri, și apoi de restul. Eu singur am rămas la locul meu, întrebându-mă în ce fel de belea ne băgasem cu bună-știință și ce avea să urmeze. Pentru prima dată, mă îndoiam de luciditatea cu care acționau Konrad și mai ales Doamna Morwenna.
Ne zbătusem atâta vreme pentru libertate!
Konrad luptase în ultimii doi ani de Război, de partea Alianței Răsăritene, și se făcuse remarcat pe frontul din Caderra de Nord; era foarte tânăr pe-atunci. După Război, ca mulți alții, se lăsase purtat de niște idealuri catalogate chiar de el, mai târziu, ca fiind prostești. Era unul din cei norocoși. A înțeles degrabă ce însemna pacea lui Roderic și s-a dezis de ea cu o scârbă de nedescris. Iar Morwenna…
Morwenna se născuse în Aakra. Cetatea era parte din ea.
Cunoșteau amândoi bine sacrificiile făcute pentru a ieși de sub tutela lui Roderic, pentru a ne câștiga și păstra independența. Nu aveam dreptul să acceptăm înlocuirea unui tiran nebun cu un altul.
–– Profesore Leasar…
Am tresărit. Bastien stătea în prag, sprijinit de stâlpul ușii.
–– Ce dorești? l-am întrebat, ridicându-mă cu greutate de pe scaunul ce scârțâia supărător.
Anii începuseră să își spună cuvântul. Anii mei, anii cetății. Uneori, aveam impresia că eram la fel de bătrân ca ea, că oasele mele se identificau cu marmura ei…
–– Vrea să discute cu tine.
–– Cine?
Știam cine, nu era nevoie să întreb. Am făcut un gest expeditiv – auzisem destule pentru ziua respectivă – și am dat să ies. Omul nu s-a mișcat din cadrul ușii.
–– E ceva legat de reconstituirile la care ai lucrat în ultimele zile.
M-am strâmbat. Am înțeles repede că era doar o chestiune de timp până ce fătuca avea să-și bage nasul în treburile mele.
–– Doamna va primi rapoartele mele complete, atunci când voi avea ceva de raportat. În acest moment însă, în ciuda muncii susținute, am foarte puține de spus. Fii bun acum și vezi de treaba ta, Bastien. Am impresia că tocmai ai primit un ordin.
L-am văzut rânjind; atinsesem un punct sensibil. Se știa că Bastien avea mereu câte un comentariu acid la adresa ordinelor primite; niciodată nu am înțeles cum anume reușea Konrad să lucreze cu el. Altminteri, copil bun, săritor, gata să încaseze un glonț pentru tine, dacă i te lipeai de suflet.
Și ceva îmi spunea că mica noastră prințesă nu se lipise de sufletul lui. Aluzia mea i-a stârnit orgoliul.
–– Profesore… Eu nu primesc ordine decât de la Konrad!
Și pe alea, selectiv, în funcție de cât de mult îți convin, am completat eu în gând.
–– Dar Konrad nu e aici, i-am amintit cu satisfacție. Aici e doar ea, și ea pare să dețină autoritatea supremă în Aakra. Nu numai că i s-a permis asta, dar a fost implorată să o accepte, iar acum se comportă ca atare. Toată lumea stă smirna în fața ei, chiar și tu. Nu ridica din umeri la mine, Bastien; ești un mielușel cuminte, la fel ca toți ceilalți. Vrei să-mi spui că nu vei executa sarcina primită? Că vei refuza să te ocupi de antrenamentul gărzii civile?
–– Oh, a râs el. Nu am nimic împotriva gărzii civile. O să mă ocup de asta, dar nu pentru că așa mi-a zis ea. De fapt, m-am gândit și eu la asta. Era la mintea oricui, nu?
Bineînțeles. Era firesc.
–– Atunci…?
–– Am avut o mică discuție cu Gavin azi, înainte de ședință.
Cine dracu’ e Gavin? am vrut să întreb, dar apoi mi-am amintit: era unul din băieții întorși în Aakra în zilele acelea, după atacul asupra Doharei. Nu apucasem să discut cu el. Se ținea mereu la distanță, gânditor și morocănos, iar eu nu aveam timp pentru toanele lui.
–– Mi-a povestit niște detalii foarte interesante despre doamna noastră, a continuat Bastien, cu același rânjet batjocoritor pe figură. Gavin a fost capturat de Pretorieni în Dohara, împreună cu Konrad și cu toți ceilalți, și eliberat mai târziu de către… hm… prințesă.
–– Așa…
–– Mi-a spus că îl prețuiește mult pe Konrad; că l-a urmat pentru că a avut încredere în judecata lui. Totuși, nu pare convins că ea este cea mai bună idee a lui Konrad.
Spunând „ea”, a arătat către ușa pe care ieșise creatura.
L-am privit lung.
–– Ce s-a întâmplat?
–– Nu e foarte sigur, dar întâmplarea l-a zdruncinat serios. În sfârșit… Ca să folosesc exact cuvintele lui: toată scena cu eliberarea rebelilor din temnițele Palatului Magisterial i s-a părut regizată; felul în care și-a făcut individa apariția, cearta cu Roderic, deschiderea ușilor… Când Gavin i-a văzut pe băieții noștri intrând, a vrut să-i prindă și pe ea, și pe Roderic, să-i imobilizeze și să-i ia ostateci. În momentul ăla, ea s-a întors către el cu mișcări de prădător, l-a izbit cu forța a zece bărbați și l-a aruncat cât colo, ca pe o cârpă. Încă se miră că trăiește. Și asta nu-i destul…
–– Ei?
–– Profesore… Îl cunosc bine pe tipul ăsta. Nu-i vreun căcăcios. Scoți pistolul la el și n-o să clipească din ochi. E făcut dintr-un aluat mai dur ca mulți dintre noi…
–– Vorbește odată, omule! Ce a văzut?
–– Ce a văzut? a râs Bastien. Ei bine, a văzut colți și gheare!
1 comentariu
Îmi place ce am citit, stilul scrierii. Felicitări CĂTĂLINA. Probabil voi cumpăra și acest volum. All the best.