Şi este un adevăr că erau născuţi nu din sânge,
nici din voia firii, nici din voia vreunui om, ci din
Cod – BiblIA 1:13
Senzaţia avută în timpul căderii nu putea fi descrisă în cuvinte, deja mai puţine decât înainte. Căzând, Seraph se simţi decuplat, în lipsa unui termen mai fericit pe care l-ar fi putut folosi, de la sursa care, până atunci, îi alimentase existenţa, îi fusese reazem, punct de reper şi, totodată, liman, îngerul simţind deja, înainte de a ajunge la momentul final al căderii sale, ce însemna singurătatea. Viaţa pe un alt plan al fiinţării, viaţa în afara intervalului dintre om şi divinitate.
Singura legătură pe care o mai avea cu fostul său eu era, totuşi, şi cea care conta. Nu se întreba cum, nici măcar nu avea importanţă, întrucât răspunsul nu putea fi decât unul, ce era cu adevărat relevant era faptul că simţea legătura cu sufletul lui Natalie, era ca şi cum ar fost cumva conectat la acesta, ca şi cum acel suflet era farul său călăuzitor, flăcăruia pâlpâind în noapte pentru a-i arăta locul unde trebuia să ajungă. Cărarea către robot.
Care, atunci când Seraph se materializă, din senin, chiar lângă el, se smuci în lanţurile sale. Seraph putu astfel observa că obsesia inteligenţelor artificiale pentru om fusese dusă într-atât de departe încât acestea copiaseră totul, până şi cele mai mici detalii, din moment ce nu exista niciun singur motiv pentru ca o inteligenţă artificială să fie încătuşată şi răstignită de pereţii unei încăperi pe care Seraph nu reuşea încă să o identifice. Cu toate acestea, exact aşa l-a găsit pe Harv.
Deşi nu înţelegea cum ajunsese aşa, Harv arăta ca şi cum fusese supus torturii. Seraph rămase siderat, deoarece robotul, cu forma sa umanoidă, arăta mai degrabă ca un morman de fiare răsucite în aşa fel încât să aducă, de departe, cu o siluetă umană. Seraph îl văzuse de nenumărate ori de-a lungul timpului, până la urmă Harv fusese o constantă în viaţa Nataliei, aşadar putea spune că îl cunoştea foarte bine, însă acum îi fu greu să recunoască ceva.
Braţele robotului erau răsucite în unghiuri nefireşti şi prinse cu legături de un perete. Corpul său metalic arăta de parcă cineva, sau mai degrabă ceva, trecuse de nenumărate ori peste el, nici măcar o singură porţiune din ceea ce aducea cu trunchiul uman nemaifiind dreaptă, fără îndoituri şi găuri. Arăta ca şi cum cineva îşi propusese să facă sculptură în carcasa metalică a lui Harv, cu un arc de sudură.
Capul îi atârna, de parcă forţa vieţii ce ar fi trebuit să-l anime îi părăsise corpul. Dacă ar fi încercat să facă o comparaţie, robotul arăta exact ca un om ce se afla la sfârşitul puterilor, un corp stors de vlagă ca urmare a suferinţelor pe care le îndurase, şi care nu mai avea nici măcar acel strop de voinţă necesar pentru a-şi îndrepta încă o dată privirea în sus. Încet, însă, foarte încet, ca şi cum ar fi făcut uz de toate resursele rămase în el, Harv reuşi să se îndrepte şi să se uite direct la Seraph.
– Nu se poate! şopti. Cine eşti?
– Seraph. Cum ai ajuns în halul ăsta?
– Poftim? întrebă robotul, ca năuc.
– Cum ai…
– A, răspunse Harv. Lasă asta, nu e important. Răspunde-mi însă, te rog: cine eşti, Seraph?
– Avem timp să-ţi răspund la întrebarea asta?
– Nu prea, ai dreptate. Trebuie să fugi, aici nu mai este nici ţipenie de om!
– Nu sunt om.
– Nu eşti? se auzi vocea robotului, atât de nedumerită încât îl deconcertă, pentru o secundă, până şi pe intelocutorul lui. Cu siguranţă nu eşti o IA. Dacă nu eşti om, atunci ce eşti?
– Ba sunt, se răzgândi Seraph.
– Ascultă, nu poţi fi şi om şi neom în acelaşi timp.
– N-avem timp acum. Poveste lungă, ţi-o voi spune ulterior. Putem scăpa de-aici?
– În principiu. Suntem în subteranul unui vulcan, excavat de mine. În apropiere se află nava me…
– În subteranul vulcanului? Sub calderă? îl întrerupse Seraph pe robot. Nu recunosc nimic!
– Ai mai fost aici? fu rândul robotului să întrebe. Încă o dată, continuă Harv după doar o clipită, cine eşti, Seraph?
– Unde este Tyrant?
– Înnebunesc! replică Harv. Nu eşti IA! Cum de ştii de Tyrant?
Era un dialog al surzilor, în care fiecare dintre cei doi punea întrebări, fără ca vreunul să răspundă. Mai mult decât atât, în cursul acestuia se strecuraseră noţiuni sau înţelesuri mai degrabă stranii, câtă vreme era un nonsens pentru Harv să spună că înnebuneşte, aşa cum era la fel de lipsit de noimă pentru Seraph să vorbească în dodii. Aveau, însă, probleme mai presante.
– Răspunde-mi! spuse Seraph, ignorând ultima întrebare a robotului. Unde este?
– Nu ştiu. Probabil îşi coordonează mecanizaţii să ducă la bordul navei lui echipamentul de extracţie. Ce-a mai rămas din el.
– A, deci ei te-au… răstignit aici.
– Unul dintre ei, da.
– Deci putem ajunge la navă.
Seraph se uită în jurul lui, căutand ceva de care să se ajute în încercarea de a-l elibera pe Harv. Nu găsi niciun obiect ascuţit, aşa că forţă legăturile cu ajutorul unei tije metalice pe care o ridică de pe jos, întroducand-o între lanţurile ce ţineau braţele robotului şi punctul lor de susţinere din perete. Reuşi să elibereze mai întâi unul dintre braţe, ce căzu inert, după care, în urma altor câtorva strădanii, îl eliberă şi pe cel de-al doilea, moment în care Harv se prăvăli peste el.
Seraph lovi podeaua cu umerii, simţind astfel durere fizică pentru întâia oară. Acoperit de praful pe care prăbuşirea celor două corpuri îmbrăţişate îl ridicase de la pământ, mai mulţumi o dată Domnului pentru întrupare, şi mai ales pentru întruparea într-un corp atât de rezistent precum cel în care rezida sinele său – acum, corpul lui! – întrucat, în caz contrar, ar fi fost făcut una cu pământul. Robotul nu era deloc uşor.
– Dă-te jos de pe mine! reuşi să spună cu vocea sugrumată.
– Nu pot! răspunse Harv pe o voce la fel de chinuită.
În cele din urmă, eforturile conjugate ale celor doi dădură roade. Mişcându-şi anevoie membrele, ca şi cum nu ar fi fost ale sale, robotul reuşi să se mişte suficient încât să-i permită lui Seraph să se elibereze de sub mormanul de fier, să se ridice în picioare şi, astfel, să reuşească să-l pună şi pe el în poziţie verticală. Când termină toate aceste operaţiuni, Seraph pufăia precum o oală cu aburi ţinută sub presiune prea mult timp.
Aruncând o privire în jurul lui, Harv se orientă rapid, în ciuda dezastrului ce-I înconjura. Urmându-l îndeaproape, în cele din urmă şi Seraph începu să recunoască unele dintre încăperile prin care treceau, deoarece, nu cu multă vreme în urmă, prin ele trecuse şi Natalie, pentru un motiv sau altul. Seraph nu se putu abţine să nu constate cât de mult se schimbaseră lucrurile, între timp.
Anterior acestui moment, Natalie fusese în viaţă. Bătrâna fusese ultimul om ce trecuse prin încăperile pe care ei le străbăteau pe cât de repede puteau, în vreme ce acum era… la urma urmei, ce era Natalie acum, un suflet în rai, sau o celulă de memorie stocată de robot? Pe atunci, şi Seraph era un înger, dar şi acest lucru se schimbase.
Doar robotul rămăsese la fel, în fine, în mare măsură la fel. Iar acum se îndrepta pe cât de repede se putea mişca către un mic ascensor despre a cărui existenţă Seraph habar nu avusese, deoarece niciunul dintre membrii tribului lui Harv nu trecuse vreodată pe-aici. Ducea către nava robotului.
Odată ajunşi la bord, lucrurile începură să se deruleze cu repeziciune. În mai puţin de câteva bătăi de inimă, robotul iniţie secvenţa de decolare, se conectă cu nava ce începu să urce, propulsoarele ei urlându-şi ascensiunea către punctul de desprindere din gravitaţia Terrei, pe care-l atinseră în interval de câteva secunde. Seraph nu fu strivit de g-urile ascesionale doar pentru că nava îl înfăşurase într-un cocon antigravitaţie, deşi viteza desprinderii, care fusese ingredientul necesar pentru a scăpa de orice undă tractoare menită să-i aducă înapoi în ghearele celeilalte inteligenţe artificiale, tot îl apăsase cu furie în scaun.
Pentru prima dată, Seraph zbura fără să zboare. Senzaţia era, din nou, una fundamental diferită de tot ceea el cunoscuse până atunci, de momentele în care îşi întindea aripile pentru a zvâcni spre tării, ba chiar şi faţă de momentul căderii, care şi el fusese un fel de zbor, doar că în sens invers, înspre pământ. Acum, altcineva, sau mai degrabă altceva, zbura pentru el.
Evident, nu avea idee unde se aflau, sau încotro se îndreptau. De altfel, totul arăta altminteri decât şi-ar fi putut imagina, răsuflarea devenindu-i întretaiată pe măsură ce curbura albastră a Pământului începu să se micşoreze din ce în ce, iar imaginea semicercului alb-albăstriu lăsă loc, treptat, celei a unei sfere, pe care Seraph o vedea cu ochii omului pentru prima dată. Tot pentru prima dată, Seraph păru să-şi dea seama de neajunsurile vorbirii omului, din moment ce frumos era un cuvânt prea mic pentru a descrie ce vedea.
Robotul observă agitaţia celuilalt, însă nu găsi nimic nelalocul lui. Conform celor cunoscute de el, se uita la un om care ajunsese în spaţiu pentru întâia dată, reacţiile acestuia de uimire şi încântare, pe care le putea distinge cu uşurinţă analizându-i mimica feţei, fiind mai mult decât fireşti. Ce era nefiresc era faptul că, în pofida tuturor celor cunoscute de el, o fiinţă umană călătorea alături de el în spaţiu.
– Bun, a venit momentul răspunsurilor, rosti Harv. Cine eşti?
La auzul întrebării, Seraph îşi dădu seama că nu ştia să răspundă. Mai exact, nu ştia cum să răspundă, ce să-i spună unei minţi care funcţiona după alţi parametri decât ai săi, de unde să înceapă pentru a se putea face înţeles, dacă era bine să-i spună robotului totul sau să lase unele amănunte pentru mai târziu, toate aceste întrebări şi multe altele izbindu-se unele de altele şi provocându-i prima durere de cap pe care o simţise vreodată. Se hotărî să răspundă printr-o altă întrebare.
– Cine crezi că sunt?
– Pentru că nu ne-am întâlnit niciodată până acum, mă văd nevoit să te corectez puţin, Seraph. Eu sunt Harv, numele fiind prescurtarea unui indicativ, harvester, ce mi-a fost atribuit cu multă vreme în urmă. Sunt o inteligenţă artificială. Ca atare, nu cred nimic, nu pot crede nimic. Am înţeles însă sensul întrebării tale, pentru că am interacţionat foarte multă vreme cu alţi oameni. Prin urmare, pot să-ţi spun, cu grad de precizie de 100%, că eşti o fiinţă umană. Ştiu asta. Eşti un om, un mascul al speciei Sapiens. Ce nu ştiu, şi aici aştept răspunsul tău, Seraph, este… ăăă… cum de exişti. De unde vii, de unde-ai apărut? Şi spun asta pentru că, deşi sunt foarte împuţinat în urma întâlnirii cu celalată inteligenţă artificială cu privire la care nu-mi dau seama de unde o cunoşti, încă mai am suficiente date pentru a certifica faptul că în urmă cu câteva ore, conform celor ştiute de mine, a murit până şi ultima fiinţă umană de pe Pământ.
– Natalie.
– Extraordinar! exclamă robotul. Acum o cunoşti şi pe Natalie. Chiar aştept răspunsuri, Seraph.
– Nu o cunosc doar pe Natalie, te cunosc şi pe tine de foarte, foarte mult timp.
– Cum aşa? Nu ne-am întâlnit niciodată, Seraph, şi ăsta este un alt fapt despre care-ţi pot spune cu certitudine că este 100% adevărat.
– De data asta, trebuie să te corectez eu puţin, Harv. Tu nu m-ai întâlnit, însă eu da. De la momentul când Natalie s-a născut, am tot dat peste tine. Sunt îngerul ei păzitor.
Seraph lăsă o mică pauză, de efect. După o bătaie de pleoape, îşi dădu seama că ceva era incorect în cele ce le spusese, mai exact partea finală a răspunsului, anume cea în care afirmase că era îngerul păzitor al lui Natalie. Partea respectivă avea nevoie de o corecţie.
– Şansele ca răspunsul tău să fie fals sunt foarte ridicate, Seraph.
– Cum aşa?
– Nu există îngeri păzitori.
– Şansele ca răspunsul tău să fie fals sunt foarte ridicate, Harv.
– Cum aşa?
– Nu mai există îngeri păzitori. Eu am fost ultimul.
– Seraph, repet, sunt o inteligenţă artificială. Memoria mea, cunoştinţele înglobate acolo depăşesc cu câteva grade de magnitudine posibilităţile de înţelegere ale omului.
– Harv, repet, am fost un înger. Sursa cunoaşterii mele întrece cu câteva grade de magnitudine nu numai posibilităţile tale de înţelegere, ci pe ale tuturor celor ca tine, luaţi la un loc.
Ultimul înger – Prima I.A., de G. P. Ermin
Titlu: Ultimul înger – Prima I.A.
Autor: G. P. Ermin
Editura: Editura Crux
Dată publicare: 2022
Număr de pagini: 220
ISBN: 978-606-9027-15-8
DESCRIERE
„Foarte, foarte tari ideile și combinațiile de specii și regnuri din romanul Ultimul Înger – Prima I.A., toate dau o adâncime amețitoare textului. De asemenea, elementele mai rar întâlnite în literatura SF, precum omul prins între creația divină și cea umană, întrebările despre rostul îngerilor într-o lume în care inteligența artificială trafichează trăiri umane ce pot fi experimentate de IA, toate acestea duc lectura într-o zonă… scary. Autorul te conduce în locul în care îți spui: stai așa, de ce îmi mai pasă de orice pe lume dacă nu am răspuns la întrebarea asta?” – Ovidiu Vitan
„Ultimul înger – Prima I.A. este încă o carte scrisă în stilul inconfundabil al lui G. P. Ermin, poate cam prea întunecată pentru gustul meu. Este, într-adevăr, un roman SF, dar este şi un roman psihologic, dacă nu chiar filozofic. Sau teozofic, încă nu m-am hotărât. Puțin prea pesimistă, uneori chiar înfiorătoare, dar concluzia nu poate fi decât una singură: o carte care merita citită.” – Marian Ursi
„Autorul revine cu un nou roman în care îmbină SF-ul cu elementul religios, reinterpretând de această dată mitul lui Adam și-al Evei. Mulți vor citi această carte ca pe un roman de dragoste proiectat pe un fundal SF, eu prefer să o văd ca pe o ocazie excelentă pentru a filosofa despre natura umană și, mai ales, despre suflet. La urma urmei, ăsta este elementul forte al autorului, împletirea dintre SF și religie.” – Ana Scalcau