„Institutul” (fragment)(timp de citire: 25 minute)

În Minneapolis, într-o dimineață frumoasă de aprilie a acelui an (cu câteva luni bune înainte de sosirea lui Tim în DuPray), Herbert și Eileen Ellis au fost conduși în biroul lui Jim Greer, unul dintre cei trei consilieri școlari de la Școala Broderick pentru Copii Supradotați.

– Luke n-are probleme, nu? întrebă Eileen. Că nouă nu ne-a spus nimic.

– Nici vorbă, răspunse Greer.

Avea în jur de treizeci și cinci de ani, păr care începuse să se cam rărească și o figură inteligentă. Purta o cămașă sport, descheiată la gât, și jeanși călcați.

– Uitați despre ce e vorba: dumneavoastră știți cum merg lucrurile aici, da? Cum trebuie să meargă lucrurile, având în vedere capacitatea intelectuală a elevilor noștri. Sunt evaluați, dar nu prin note. Nu se poate. Avem aici copii de zece ani cu autism moderat, care rezolvă probleme de matematică de liceu, dar încă citesc la nivel de clasa a treia. Avem copii care vorbesc fluent în patru limbi străine, dar care se încurcă la înmulțirea fracțiilor. Le predăm toate materiile și ținem la internat cam nouăzeci la sută dintre ei – suntem obligați s-o facem, pentru că vin din toate părțile Statelor Unite, iar vreo douăzeci, sau chiar mai mulți, sunt din străinătate –, dar ne canalizăm atenția asupra talentelor lor speciale. Acesta este motivul pentru care sistemul tradițional de învățământ, acela în care copiii progresează de la grădiniță și până în clasa a douăsprezecea, nu ne este de folos.

– Înțelegem ce spuneți, zise Herb. Și știm foarte bine că Luke e un copil isteț. De aceea e aici.

Ce nu a adăugat el (și precis că Greer știa asta) era că nu și-ar fi permis în veci să plătească taxele astronomice ale școlii. Herb era maistru într-o fabrică de cutii, iar Eileen era profesoară la un gimnaziu de stat. Luke era unul dintre puținii elevi care nu locuiau la internat și unul dintre foarte puținii care aveau bursă.

– Isteț? Nu-i cel mai potrivit cuvânt.

Greer se uită la singurul dosar deschis de pe biroul lui gol. Și brusc, Eileen avu o premoniție: fie li se va cere să-și retragă fiul de la școală, fie bursa lui urma să fie anulată – prin urmare, retragerea ar fi fost inevitabilă. Taxele anuale de la Școala Broderick însumau aproximativ patruzeci de mii de dolari, cam tot atât cât ar fi costat să-și trimită fiul la Harvard. Imediat, Greer le va spune că se făcuse o greșeală, că Luke nu era chiar atât de inteligent cum crezuseră la început. Că nu era decât un băiat obișnuit, care citise mult prea mult pentru vârsta lui și care părea să țină minte absolut tot ce citise. Eileen se documentase și știa că memoria eidetică nu era ceva neobișnuit în rândul copiilor; în jur de zece-cincisprezece la sută dintre toți copiii normali aveau capacitatea de a-și aminti aproape tot. Dezavantajul era că această calitate dispărea în adolescență, iar Luke nu mai avea mult până atunci.

Geer le zâmbi:

– Am să fiu sincer cu dumneavoastră. Ne mândrim cu faptul că educăm copii supradotați, însă niciodată nu am avut aici, la Școala Broderick, un elev ca Luke. Unul dintre profesorii noștri emeriți – domnul Flint, care a trecut deja de optzeci de ani – s-a oferit să-i predea un curs de istorie a Balcanilor, foarte complicată materie, dar care poate clarifica situația geopolitică actuală. După prima săptămână, a venit la mine și mi-a spus că experiența pe care o trăise cu fiul dumneavoastră poate fi comparată cu ce au trăit vechii evrei atunci când Iisus nu doar că le-a dat lecții, dar i-a și dojenit, zicându-le că spurcate au fost lucrurile care le-au intrat în gură, nu vorbele care au ieșit de acolo.

– Nu pricep, recunoscu Herb.

– Vreau să spun că tot așa s-a simțit Bill Flint, zise Greer, aplecându-se spre cei doi soți. Vă rog să mă înțelegeți. Într-o singură săptămână, Luke a asimilat cunoștințe extrem de complexe, care sunt de nivelul studiilor postuniversitare, și a tras singur concluziile spre care voia Flint să-l îndrume odată ce s-ar fi convins că puștiul înțelegea foarte bine contextul istoric. Însă Luke a susținut – într-un mod extrem de convingător – că unele dintre concluziile acelea erau doar „moduri tradiționale de abordare a problemelor“ și nu reprezentau niște „idei originale“. Flint ne-a spus că a făcut aceste afirmații cu foarte multă politețe, aproape scuzându-se.

– Nu știu ce aș putea să spun, răspunse Herb. Luke nu prea vorbește despre ce face la școală, pentru că spune că nu am înțelege.

– Și nu se înșală prea mult, interveni Eileen. Poate că am știut câte ceva despre binomul lui Newton, numai că a trecut multă vreme de atunci.

– Când vine acasă, spuse Herb, Luke se poartă la fel ca oricare alt copil. După ce își termină temele și își face ordine în cameră, își dă drumul la Xbox sau aruncă mingea la coșul de baschet pe care i l-am instalat în fața casei, cu prietenul lui, Rolf. Și să știți că încă se uită la SpongeBob, pantaloni pătrați.

Se gândi puțin și adăugă:

– De obicei, cu o carte pe genunchi.

Da, așa este, își zise Eileen. Parcă ieri îl văzuse în mână cu Principiile sociologiei. Înainte fusese William James. Înainte de William James fusese Cartea Alcoolicilor Anonimi. Și mai înainte fuseseră operele complete ale lui Cormac McCarthy. Citea cam la fel cum pasc vacile lăsate libere, care se pot deplasa acolo unde iarba este mai verde. Soțul ei prefera să ignore preferințele în materie de lectură ale lui Luke, deoarece i se păreau mult prea stranii și îl înspăimântau. O înspăimântau și pe ea – și probabil că acesta era motivul pentru care nu știuse nimic despre cursul de istorie a Balcanilor. Luke nu-i spusese nimic, pentru că ea nu-l întrebase nimic.

– Avem copii-minune în școala noastră, spuse Greer. De fapt, aș zice că mai mult de jumătate din elevii de la noi pot fi considerați copii-minune. Însă toți au anumite limite. Luke se deosebește de ei, pentru că preocupările lui sunt polivalente. Nu-l interesează un anumit lucru; îl interesează absolut tot. Nu cred că va ajunge vreodată să joace baseball sau baschet profesionist.

– Dacă seamănă cu mine, n-o să fie suficient de înalt pentru baschet, zâmbi Herb. Dacă nu cumva o fi următorul Spud Webb.

– Taci, măi! îi ceru Eileen.

– Dar face sporturile acestea cu mult entuziasm, continuă Greer. Îi plac și nu i se pare că ar pierde timpul. Nu-i deloc stângaci pe teren. Și se înțelege bine cu colegii. Nu-i nici introvertit și nici nu pare să aibă vreo disfuncție emoțională. Luke este un puști american relativ obișnuit, care poartă tricouri cu trupe rock și șapca cu cozorocul la spate. Probabil că nu ar părea chiar atât de obișnuit într-o școală normală, unde rutina zilnică și înaintarea greoaie prin materiile de studiu l-ar scoate din minți, dar cred că și acolo s-ar descurca și ar învăța singur.

Își dădu seama ce spusese și se grăbi să adauge:

– Nu că v-aș sfătui să experimentați asta.

– Nu, nici vorbă. Ne bucurăm că învață aici, spuse Eileen. Foarte tare ne bucurăm. Și știm că-i un copil bun. Îl iubim enorm. E lumina ochilor noștri.

– Și el vă iubește. Am discutat în mai multe rânduri cu Luke și a fost foarte clar în privința asta. Copii atât de inteligenți sunt extrem de greu de găsit. Însă și mai greu găsești unul care să fie atât de echilibrat și de adaptat la lumea din jur, pe care o cunoaște la fel de bine ca pe aceea din propria minte.

– Atunci, de ce ne-ați chemat, dacă nu s-a întâmplat nimic rău? întrebă Herb. Nu că m-ar deranja să vă aud cum îmi ridicați băiatul în slăvi, să nu vă imaginați asta. Și, că n-am apucat să vă zic, să știți că încă îl bat de-i merg fulgii la baschet unu la unu, chiar dacă trage destul de bine la coș.

Greer se sprijini de spătarul scaunului. Acum nu mai zâmbea.

– V-am chemat pentru că nu mai avem ce să-i oferim lui Luke și el și-a dat seama. Și-a manifestat un interes destul de ciudat pentru două facultăți. Ar dori să se specializeze în inginerie la Institutul de Tehnologie Massachusetts, din Cambridge. Și în literatură engleză, la Facultatea Emerson, din Boston, pe malul celălalt al Râului Charles.

– Ce? exclamă Eileen. În același timp?

– Da.

– Și cum rămâne cu examenul de bacalaureat? întrebă ea complet aiurea.

– Îl va da luna viitoare, în mai. La Liceul North Community. Și vă asigur că va stabili un record la examenul ăsta.

Înseamnă că trebuie să-i dau prânzul la pachet, își spuse Eileen, care auzise numai lucruri rele despre cantina de la liceul acela.

Herb era încă șocat, dar reuși să îngaime după câteva secunde:

– Domnule Greer, băiatul nostru n-are decât doisprezece ani. De fapt, abia i-a împlinit luna trecută. O ști el tot ce-i de știut despre Serbia, nu vă contrazic aici. Numai că n-o să-i crească firicele de păr pe buza de sus decât peste vreo trei ani. Și dumneavoastră ziceți…

– Îmi dau seama ce simțiți și vă asigur că nu am avea această discuție dacă colegii mei consilieri și toți profesorii nu ar fi de părere că Luke este capabil de asta atât din punct de vedere al cunoștințelor pe care le deține, cât și din punct de vedere social și emoțional. Și, da, va locui în ambele campusuri.

– N-am de gând să-mi trimit copilul de numai doisprezece ani atât de departe, ca să locuiască împreună cu niște studenți care nu se gândesc decât la băutură și la cluburi. Alta ar fi fost situația dacă am fi avut niște rude acolo, care să-l țină la ele, dar…

Greer dădea din cap la fiecare vorbă a ei.

– Vă înțeleg foarte bine și sunt de acord cu dumneavoastră, iar Luke știe și el că nu-i pregătit să locuiască singur, nici măcar într-un mediu supravegheat. Este foarte ferm în privința asta. Numai că situația actuală îl frustrează și îi dă o stare foarte proastă, pentru că îl chinuie setea de cunoaștere. Nu știu ce lucruri extraordinare se petrec în mintea lui – niciunul dintre noi nu știe, poate bătrânul Flint nu a greșit cu parabola aceea despre vechii evrei, dar atunci când încerc să vizualizez ce e acolo, mă gândesc la o mașinărie uriașă, nouă și strălucitoare, care funcționează doar la doi la sută din capacitate, cel mult cinci la sută. Însă, pentru că este o mașinărie umană, Luke este… însetat.

– Ziceți că-i frustrat și nefericit? spuse Herb. Hmm! Noi nu vedem asta.

Ba eu văd, îl contrazise Eileen în gând. Nu tot timpul. Uneori. Da. Este ca atunci când farfuriile zăngănesc fără să le atingi și ușile se închid singure.

Se gândi la metafora lui Greer: mașinăria uriașă și strălucitoare, în care ar putea să intre trei sau chiar patru clădiri cât niște depozite. Și ce anume făcea mașinăria aceea? Doar niște pahare din hârtie și niște tăvi din aluminiu. Erau obligați să-i ofere mai mult copilului lor. Dar chiar așa ceva?

– De ce să nu se ducă la Universitatea din Minnesota? întrebă ea. Sau la Concordia, în St. Paul? Ar putea să locuiască acasă dacă ar învăța acolo.

Greer oftă.

– Ar fi același lucru dacă l-ați scoate de la Școala Broderick și l-ați înscrie la un liceu normal. Vorbim despre un băiat pentru care IQ-ul nu are valori. Știe deja unde vrea să învețe. Știe de ce are nevoie.

– Habar n-am ce am putea să facem, spuse Eileen. Poate că o să primească bursă la facultățile despre care vorbiți. Însă locurile noastre de muncă sunt aici. Și nici bogați nu suntem.

– Ei, bine, hai să discutăm despre acest aspect! zise Greer.

2

În aceeași după-amiază, când Herb și Eileen se întoarseră, îl găsiră pe Luke prostindu-se în fața școlii împreună cu alți patru copii, doi băieți și două fete. Toți râdeau în hohote și vorbeau unii peste alții. Eileen avu impresia că arătau ca niște copii absolut obișnuiți – fetele, cu sâni abia îmbobociți, purtau fuste și colanți; Luke și Rolf, prietenul lui, erau îmbrăcați în tricouri și pantaloni largi, din velur (ultimul răcnet al modei pentru adolescenți din anul acela). Pe tricoul lui Rolf scria: BEREA E PENTRU ÎNCEPĂTORI. Nu-și scosese violoncelul din husă și dansa în jurul lui cu mișcări de stripteuză la bară, perorând cu înflăcărare pe o temă care părea a-l interesa foarte mult. Poate balul de primăvară. Poate Teorema lui Pitagora.

Luke își văzu părinții, își luă la revedere de la Rolf (cu gesturile acelea specifice băieților – pumn în pumn, palmă pe palmă, pocnit din degete), își luă rucsacul și se aruncă pe bancheta din spate a mașinii conduse de Eileen.

– Uau, ambii părinți! exclamă el. Excelent! Ce am făcut să merit o asemenea onoare?

– Chiar vrei să studiezi la Boston? îl întrebă Herb.

Pe Luke nu-l sperie deloc întrebarea, ba dimpotrivă: începu să râdă și ridică pumnii în aer.

– Da! Pot?

Ca și cum ar fi cerut voie să-și petreacă noaptea de vineri acasă la Rolf, se minună Eileen. Se gândi la cuvintele folosite de Greer despre fiul lor. Spusese că avea preocupări polivalente. Da, acesta era cuvântul cel mai potrivit. Luke era un geniu care nu se lăsase deformat de intelectul său colosal. Nu avea absolut niciun scrupul când venea vorba să se urce pe skateboard și să-și pună în pericol creierul – probabil unic pe lume – plimbându-l cu o viteză nesăbuit de mare pe trotuarul în pantă.

– Luăm ceva de mâncare și discutăm la cină, răspunse ea.

– Pizza de la Rocket! strigă Luke. Ce ziceți? Cu condiția să-ți iei pansamentul gastric, tată. Ți l-ai luat?

– O, da, crede-mă că, după discuția de azi, chiar am simțit nevoia.

3

Au luat o pizza mare cu pepperoni și Luke a înfulecat singur jumătate, plus trei pahare de cola, făcându-și părinții să se minuneze acum și de vezica, și de aparatul digestiv, nu doar de mintea fiului lor. Luke le mărturisi că discutase mai întâi cu domnul Greer, deoarece:

– N-am vrut să vă speriați. A fost o conversație de rutină despre viitorul meu.

– Ai încercat marea cu degetul, spuse Herb.

– Corect! Am vrut să văd cât este de rece, dacă organismul meu rezistă la temperaturi de….

– Gata, am înțeles! Nouă ne-a explicat cum am putea să te însoțim.

– Păi, trebuie s-o faceți, spuse cu toată seriozitatea Luke. Sunt prea mic ca să locuiesc fără minunații și respectabilii mei mater și pater. Plus că…

Și le aruncă o privire tristă peste resturile de pizza.

– Nici n-aș putea să mă concentrez la studiu. Mi-ar fi dor de voi. Rău de tot!

Eileen le comandă ochilor să nu lăcrimeze, dar firește că nu o ascultară. Herb îi întinse un șervețel. Apoi ea spuse:

– Domnul Greer… ne-a… hm… ne-a expus un scenariu, cred că așa se zice… în care noi am putea… mă rog…

– Să vă mutați de aici, zise Luke. Cine vrea ultima felie?

– Ia-o tu, răspunse Herb. Sper să nu dai colțu’ înainte să apuci să te înscrii la facultățile alea.

– Ménage à college, râse Luke. V-a zis și câți bani fac foștii elevi ai școlii?

Eileen aruncă șervețelul.

– Zău, Lukey, ai discutat cu consilierul școlar despre situația financiară a părinților tăi? Nu înțeleg de ce.

– Liniștește-te, mamacita, era la mintea cocoșului. Deși în primul moment m-am gândit la fondul pe care Școala Broderick l-a tot strâns din donații. E uriaș. Așa că și-ar putea permite să vă plătească din el toate costurile mutării, fără nicio problemă. Dar consiliul de administrație n-ar fi niciodată de acord, chiar dacă-i perfect logic.

– Este? întrebă Herb.

– O, da! murmură Luke.

Mestecă entuziasmat dumicatul de pizza, înghiți și sorbi zgomotos din paharul cu cola.

– Eu reprezint o investiție. Un capital cu potențial de creștere. Investești câțiva cenți și culegi o mulțime de dolari, corect? Așa funcționează America. Cei din consiliul de administrație sunt conștienți de asta, nicio problemă, dar nu se pot dezbăra de stereotipurile în limitele cărora au fost învățați să gândească.

– Stereotipuri, repetă tatăl lui.

– Mda, știi ce sunt alea. Niște mecanisme de gândire rezultate din dialectica ancestrală. Poate că așa gândeau șefii de trib, cu toate că-i cam caraghios să ți-i imaginezi pe membrii din consiliul de administrație ca pe niște șefi de trib. Și ei își zic: „Dacă o facem pentru el, s-ar putea să fim obligați s-o facem și pentru alt puști.“ Așa merge treaba cu stereotipul de gândire. E o chestie moștenită.

– Ca niște reguli de viață transmise din generație în generație, spuse Eileen.

– Te-ai prins, mami. Și domnii ăia o să predea ștafeta foștilor studenți, ăia care au făcut mucho dolari refuzând să se supună normelor și gândind inventiv, dar care încă simt ceva pentru drăguța Școală Broderick. Încă li se face pielea de găină când îi văd emblema cu alb și albastru. Domnul Greer va fi intermediarul. Cel puțin, așa sper eu. Înțelegerea e următoarea: ei mă ajută acum, și eu am să ajut școala mai încolo, când o să fiu bogat și celebru. Sincer, nu mă prea interesează să fiu nici așa, nici așa, dar banii ar putea să fie un efect secundar. Bineînțeles, cu condiția să nu fac cine știe ce boală oribilă sau să mor în vreun atentat terorist.

– Vai de mine, bate-n lemn! exclamă Eileen, lovind cu degetele în masa plină cu ambalaje de pizza, ca să-i arate cum se face.

– Superstiții, mamă dragă, spuse Luke cu indulgență.

– Fă-mi pe plac, te rog, și șterge-te la gură! Ești mânjit de sos de roșii. Parcă ți-ar sângera gingiile.

Luke o ascultă.

Acum începu să vorbească Herb.

– Domnul Greer zice că există niște persoane interesate să ne finanțeze relocarea și să ne subvenționeze pe noi pe o perioadă de șaisprezece luni.

– Ți-a zis și că aceleași persoane care v-ar sponsoriza ar putea să te ajute să-ți găsești de lucru? își întrebă Luke tatăl, uitându-se la el cu ochi strălucind de entuziasm. Să-ți găsești o slujbă mai bună? Pentru că unul dintre foștii elevi este Douglas Finkel, proprietar al companiei American Paper Products, una dintre cele mai mari din țară, care se ocupă cu realizarea produselor din hârtie. Iar asta e exact ce știi tu să faci. Munca asta e perfectă pentru tine. Ți se potrivește mănu…

– A pomenit numele lui Finkel, îl întrerupse Herb. Însă așa, într-o doară.

– Plus că… se întoarse acum Luke spre mama sa, cu aceeași sclipire în ochi. În prezent, Bostonul duce lipsă de profesori. Salariul mediu pentru cineva cu experiența ta ajunge până la șaizeci și cinci de mii.

– De unde știi toate lucrurile astea, fiule? îl întrebă Herb.

Luke ridică din umeri.

– Păi, în primul rând, de pe Wikipedia. După aia, intru pe site-urile citate în articolele de acolo. Ideea e că vreau să fiu la curent cu tot ce se întâmplă în mediul meu. Iar mediul meu este Școala Broderick. Îi știu pe toți membrii din consiliul de administrație, dar a trebuit să-i caut pe internet pe absolvenții ajunși milionari.

Eileen întinse mâna peste masă, luă dintre degetele fiului său restul feliei de pizza și îl puse pe tavă, printre firimituri și coji.

– Să zicem că așa va fi, Lukey, dar, spune-mi, nu-ți va fi dor de prietenii tăi?

Privirea băiatului se încețoșă.

– Ba da. Mai ales de Rolf. Și de Maya. Știți că nu ne este permis încă să invităm fete la balul de primăvară, dar, neoficial, ea e partenera mea. Așa că, da, o să-mi fie dor. Însă…

Părinții îl așteptară să continue. Fiul lor, atât de guraliv și elocvent de obicei, uneori chiar peste măsură, acum părea să nu-și mai găsească cuvintele. Începu să vorbească, se opri, începu din nou și iar se întrerupse.

– Nu știu cum s-o spun. Nu știu dacă pot s-o spun.

– Străduiește-te! îl îndemnă Herb. Vom avea o mulțime de discuții în viitor, dar aceasta este cea mai importantă de până acum. Încearcă!

În fața pizzeriei apăru Richie Rocket – așa cum făcea din oră în oră – și începu să danseze pe Mambo Number 5. Eileen se uita lung la individul în costum argintiu, de cosmonaut, care făcea semne largi cu mâinile înmănușate, invitând trecătorii să se așeze la mese. Câțiva copii se apropiară de el și începură să se bâțâie în ritmul muzicii și să râdă în hohote, în vreme ce părinții le făceau poze și-i aplaudau frenetic. Nu de mult – în urmă cu doar cinci ani – dansase și Luke împreună cu Richie Rocket. Acum copilul stătea la masă cu ei și discuta despre schimbări de neconceput. Nu înțelegea cum o asemenea progenitură putuse să iasă din doi oameni ca ei, atât de obișnuiți și cu aspirații și așteptări atât de simple. Iar uneori i se întâmpla să regrete că lucrurile stăteau astfel. Uneori ura din tot sufletul rolul în care fuseseră distribuiți. Însă nu-l urâse niciodată pe Lukey pentru asta. Și nu îl va urî niciodată. Era copilul ei, unicul ei copil, sufletul ei.

– Luke? șopti Herb. Fiule?

– E vorba despre ce va urma, spuse Luke.

Ridică fruntea și se uită la ei. Rareori îi mai văzuseră părinții lumina aceea din ochi. Și-o ascundea de ei pentru că știa că i-ar înspăimânta mult mai tare decât niște farfurii care zăngănesc din senin.

– Nu înțelegeți?  Este vorba despre ce va urma. Vreau să mă duc acolo… și să studiez… și apoi să merg mai departe. Facultățile acelea sunt la fel ca Școala Broderick. Nu reprezintă scopul în sine, ci doar etape pentru atingerea scopului.

– Care-i scopul despre care vorbești, scumpule? îl întrebă Eileen.

– Nu știu. Sunt atât de multe lucruri pe care vreau să le învăț și să le descifrez… Am chestia asta în cap, care mă tot îndeamnă… și câteodată pare mulțumită, dar, de cele mai multe ori nu reușesc s-o satisfac. Uneori mă simt atât de mărunt… atât de tâmpit…

– Nu, scumpule, nu vorbi așa. În nici un caz nu ești tâmpit.

Eileen vru să-l apuce de mână, dar băiatul se feri, clătinând din cap. Tava de pizza trepidă pe masă și bucățelele de coajă săltară de pe ea.

– E abisul ăsta, da? Câteodată îl visez. E nesfârșit și e plin cu toate lucrurile pe care eu nu le știu. Nu înțeleg cum poate un abis să fie plin cu ceva – e un oximoron –, dar așa îl văd eu. Și el mă face să mă simt mic și limitat și prost. Însă e o punte pe deasupra lui și eu vreau să calc pe puntea aia. Vreau să mă opresc în mijlocul ei și să-mi ridic mâinile… uite așa…

Părinții priviră fascinați și puțin speriați cum Luke își ridică mâinile până în dreptul chipului său îngust și concentrat. Acum tava de pizza nu mai trepida, ci se zguduia de-a dreptul. La fel cum făceau câteodată farfuriile în bufetul lor de acasă.

– …și atunci toate lucrurile acelea din bezna de jos vor pluti până la mine. Știu că așa va fi.

Tava de pizza alunecă de pe masă și căzu cu zgomot pe pardoseală. Herb și Eileen nici n-o luară în seamă. Se mai întâmplau asemenea lucruri în jurul lui Luke când era supărat. Nu prea des, doar câteodată. Se obișnuiseră.

– Înțeleg, spuse Herb.

– Înțelege pe dracu’! exclamă Eileen. Nici taică-tu și nici eu nu înțelegem. Dar tu trebuie să mergi înainte și să demarezi procedurile. Să dai examenul de bacalaureat. Nu contează dacă ai să te răzgândești mai încolo. Și dacă n-ai să te răzgândești, dacă tot asta ai să vrei…

Îi aruncă o privire lui Herb, care făcu un gest aprobator din cap.

– Atunci, noi vom face tot posibilul să te ajutăm.

Luke zâmbi cu toată gura și se aplecă după cutia de pizza. Se uită la Richie Rocket.

– Când eram mic, dansam și eu cu el.

– Da, murmură Eileen, căutând alt șervețel cu care să-și șteargă ochii. Dansai și tu.

– Știi ce se spune despre abis? întrebă Herb.

Luke clătină din cap, fie din cauză că acesta era unul dintre foarte puținele lucruri pe care nu le știa, fie pentru că nu voia să-i strice plăcerea.

– Când te uiți în el, se uită și el la tine.

– Chiar așa este, spuse Luke. Auziți, luăm și o prăjitură sau altceva dulce?

(…)

---

Traducere din limba engleză de Ruxandra Toma

---

Bestseller New York Times
La miezul nopții, într-o casă de pe o stradă liniștită din suburbiile orașului Minneapolis, părinții lui Luke Ellis sunt omorâți și el e aruncat într-o mașină. Totul, în mai puțin de două minute.

Luke se trezește la Institut, într-o cameră foarte asemănătoare cu cea din casa lui, însă fără ferestre. Dincolo de uși sunt alte uși. Dincolo de uși sunt alți copii cu talente speciale, care au ajuns acolo la fel ca el.

În această instituție sinistră, directorul urmărește să amplifice puterile supranaturale ale copiilor, ca ei să devină arme guvernamentale. Pe măsură ce tot mai mulți dispar, Luke își dă seama că trebuie să evadeze. Dar nimeni nu a scăpat vreodată din Institut.

„King ne uimește cu cea mai înspăimântătoare poveste despre copii care se confruntă cu răul de la IT încoace. Intrând în mintea personajelor-copii, King redă amenințarea și intimitatea fricii cu o intensitate extraordinară.“
Publishers Weekly

„Cum ajunge o ființă umană să privească abuzul asupra copiilor mai întâi ca pe un rău necesar, apoi ca pe o rutină? King ridică această problemă cu relevanță politică de neocolit pentru lumea de azi.“
The New York Times

---

---

Romanul Institutul a apărut în Armada, imprintul de science-fiction, fantasy & thriller al Grupului Editorial Nemira

se poate cumpăra de aici – link Nemira