Londra, 1898
Capitolul 1.
În ochii albaștri și sticloși se reflectau cei căprui și însuflețiți de curiozitate ai fetiței. Aceasta din urmă veni mai aproape și-i studie trăsăturile cu mare atenție. Îi privi nasul perfect, sprâncenele arcuite, buzele mici și rozalii, obrajii îmbujorați, genele întoarse, părul blond și lung.
Fetița – brunetă – întinse o mână să-i atingă buclele, fascinată de auriul acestora. Se opri la jumătatea gestului, când ochii albaștri clipiră. Fetița zâmbi și întinse degetele spre părul care o fermecase; când și le trecu prin el, fu răsplătită cu un zâmbet larg.
Speriată, își retrase mâna ca arsă și țipă atât de tare încât mama ei, aflată în celălalt capăt al magazinului Stogh Toys, unde căuta un cadou pentru fratele fetiței, veni în goană:
– Ce s-a-ntâmplat, Alice?
Fiica ei în vârstă de cinci ani și jumătate nu-i răspunse fiindcă nu se putea opri din plâns.
– Alice, ai pățit ceva? întrebă femeia, disperată, lăsându-se pe vine lângă ea ca s-o vadă mai bine.
Oare se lovise? O lovise cineva? O atinsese în vreun fel nepotrivit? Își roti privirea prin magazinul cu dușumea ceruită și rafturi din lemn lăcuit, de pe care un băiat de prăvălie ștergea praful în fiecare dimineață, mult înainte de ora deschiderii, dar nu văzu decât copii împreună cu părinții sau cu bunicii, pe vânzători… și toată lumea părea să-și vadă de treabă.
– Alice, vorbește odată, pentru Dumnezeu! De ce plângi? insistă mama, care deja începuse să-și piardă răbdarea.
– A… clipit, sughiță fetița, și… și după aia mi-a zâmbit, hohoti ea, cu fața roșie și udă de lacrimi.
– Tu plângi pentru că ți-a zâmbit cineva, măi, copile? Și cine ți-a zâmbit, mă rog?
Zguduită de un nou hohot de plâns, Alice reuși doar să arate cu degetul spre păpușa pusă pe un raft jos; o păpușă blondă, cu plete buclate, ai cărei ochi albaștri, sticloși, cu gene lungi, priveau în gol de pe chipul de porțelan.
Mama se uită în direcția în care-i arătase fiica ei; oftă și clătină din cap:
– Alice, ți-am spus să nu mai inventezi povești, c-o să ajungi să le crezi și tu. Cum să-ți zâmbească o păpușă? De clipit e normal să clipească, uite, zise ea, apoi luă păpușa din raft și o-nclină puțin, cât să i se-nchidă pleoapele de celuloid. Poftim; vezi? Și la mine a clipit. Iar zâmbetul… îl are desenat pe față, așa a făcut-o păpușarul.
– Nu, suspină Alice. Mie mi-a zâmbit altfel, cu… cu dinți.
– Bun, suflă femeia. Las-o aici și hai la jucăriile pentru băieți. Trebuie să-i luăm ceva frumos lui Andrew. Ia spune-mi, zise ea – încercând să-i distragă fetiței atenția de la cine știe ce-i trecuse prin minte mai devreme – câți ani împlinește fratele tău duminică?
– Șap… șapte, sughiță copila.
– Exact, bravo! Și știi ce-nseamnă asta?
Alice scutură din cap.
– Înseamnă că în curând o să meargă la școală. O să-nvețe o grămadă de lucruri acolo, pentru că Andrew e un băiețel tare deștept. Și tu ești o fetiță foarte isteață. Așa că o să m-ajuți să alegem cadoul, bine? Iar tu poți să-ți iei o păpușă. O vrei pe cea blondă la care te uitai?
Speriată, fata făcu ochii mari și dădu din cap că nu.
– Bine, atunci îți alegi alta, dar mai întâi luăm ceva pentru fratele tău.
După ce se plimbară prin magazin, Alice se opri la un trenuleț electric. Cele trei vagoane trase de o locomotivă înconjurau un delușor din catifea verde pe care se ițeau o căsuță, o împrejmuire mică unde stăteau miniaturile unor animale de fermă – un cal, o vacă și, parcă, un cocoș – iar în fața căsuței ședea un câine, tot în miniatură. Era ca o reproducere la scară foarte mică a unui peisaj rural din Anglia, țara unde locuia Alice împreună cu străvechea ei familie.
– Zici tu să-i luăm trenulețul? o întrebă mama ei, mai mult ca s-o implice în luarea deciziei, pentru că și ea tot la trenuleț se gândise.
– Da. Cred că o să-i placă mult, răspunse fetița, încrezătoare.
– Bine. Îți mulțumesc că m-ai ajutat să mă hotărăsc. Acum du-te și alege-ți și tu păpușa, doar ți-am promis, surâse femeia, netezindu-i fetei codițele împletite ce se ițeau de sub pălăriuța nostimă, roșie, asortată la pantofiorii de lac cu baretă. Când Alice țâșni înapoi spre raionul de păpuși atât de iute încât mama ei mai apucă să vadă doar haina albă cu guler de blăniță roșie ca pantofii, femeia îi făcu semn unui vânzător.
Tânărul înalt, cu veston vărgat în negru și bej, în culorile pantalonilor cu vipușcă, se apropie de femeia elegantă, cu o siluetă susținută de corsetul strâns pe care-l puteai ghici pe sub haina lungă de blană cu guler-șal care-i ajungea până aproape de pălăria luxoasă fixată peste părul ridicat într-un coc.
– Da, lady Wortham.
– Voi cumpăra acest trenuleț. Vă rog să-l ambalați și să mi-l trimiteți acasă, da? Mai așteptăm doar să vină și fiica mea cu jucăria pe care și-a ales-o, ca să-mi spuneți totalul.
– Nu vă grăbiți; până când se hotărăște tânăra domnișoară, ambalez trenulețul și-l trimit cu domnia voastră pe Pete, dacă nu vă deranjează. Ca să ducă ambele pachete.
– Nu, nu mă deranjează deloc, chiar vă mulțumesc, zâmbi lady Wortham, scoțând o monedă din mica poșetă cu clips și strecurând-o, discret, în palma vânzătorului, care-i mulțumi cu o scurtă înclinare a capului și vârî iute bacșișul în buzunarul vestonului.
Femeia aruncă o privire în spate, unde fiica ei inspecta rafturile cu jucării.
– Dumnezeule mare, sper că Alice nu cumpără tot magazinul, râse ea. Nu de alta, dar nu cred că s-ar cuveni ca ea să primească mai multe cadouri decât sărbătoritul. Mă duc să văd ce se mai poate face, deși mă tem că e prea târziu.
Porni cu pași măsurați spre fetiță, salutând din mers cunoscuții cu care se întâlnea pe drum – bărbați ce-și scoteau pălăriile în fața ei, femei care înclinau capul și-i zâmbeau.
Wortham era un nume respectat în societatea londoneză a sfârșitului de secol XIX, și asta nu doar grație talentului în afaceri al lordului Wortham, ci și datorită vechimii familiei. Cu ani în urmă, după ce tatăl său murise de inimă rea la exact trei ani după ce rămăsese văduv a doua oară, Charles Wortham fusese primul lord din neamul său care părăsise de-a binelea conacul și domeniul de la țară – Wortham Hall – ca să locuiască împreună cu proaspăta sa mireasă în casa din oraș. Mai mergeau acolo vara, pentru ca Alice și Andrew să se bucure de aerul curat în vreme ce părinții lor, împreună cu un grup de prieteni, goneau peste dealuri și prin păduri pe urmele vreunei nefericite vulpi îngrozite de tropotul cailor și de lătratul asurzitor al haitei de câini.
– Alice, te-ai hotărât, draga mea? întrebă Gwendolyn Wortham când ajunse lângă fetiță.
– Da, o vreau pe asta! îi răspunse copila, care se întoarse spre mama ei ținând în brațe o păpușă aproape cât ea de mare, îmbrăcată într-o rochiță albastră, cu un șorțuleț alb, din dantelă.
Lady Wortham luă jucăria și se uită la ea oarecum distrată; aceeași față de porțelan ca a păpușii blonde, același zâmbet pictat cu grijă, numai ochii verzi și părul roșu aprins erau diferite.
– Ești sigură? Chiar nu o vrei pe cealaltă? căută ea să se asigure că nu se va vedea nevoită s-o schimbe a doua zi.
– Nu! răspunse fetița, ferm, aproape smulgând păpușa din mâinile mamei. Pe ea o vreau. Ea e cuminte, adăugă ea.
– Bine, dragă, cum spui tu, o liniști lady Wortham, bătând-o ușurel pe umăr. Hai s-o ducem să ți-o ambaleze domnul amabil de acolo.
– Ba nu! O s-o țin în brațe.
– În trăsură? N-o să-ți fie cam incomod?
Alice scutură din cap, hotărâtă. Mama ridică din umeri, amuzată – Cândva, fata mea o să-i dea zdravăn de furcă unui tânăr care se va lăsa păcălit de ochii mari și de zâmbetul fermecător – și o îndrumă delicat spre tejgheaua unde le aștepta deja un pachet mare care conținea trenulețul dezasamblat.
– Cât vă datorez? întrebă Gwendolyn, arătând spre păpușa pe care Alice se lupta s-o țină.
– Domnișoara nu dorește să punem păpușa în cutia asta frumoasă? i se adresă vânzătorul fetiței, care o strânse mai tare.
– Uite, Alice, ce drăguță e cutia. Panglica se asortează cu rochița păpușii, mai încercă mama o dată.
Când unicul răspuns fu o mutriță îmbufnată, femeia se întoarse spre vânzător și-i zâmbi:
– Se pare că domnișoara nu dorește.
Zâmbind și el, bărbatul îi întinse o hârtie pe care scrisese totalul. Femeia luă tocul de pe tejghea, îl înmuie în călimară și semnă. Desigur, contabilul familiei avea să se ocupe de achitarea efectivă a sumei considerabile. În fond, magazinul proaspăt deschis pe una dintre străzile posh ale Londrei era unul cu jucării de lux, cu jucării speciale. Iar nimic nu era prea bun pentru copiii familiei Wortham.
Gwendolyn îi mulțumi vânzătorului și porni spre trăsură împreună cu fiica ei, urmate de un băiat de prăvălie ce abia se vedea din spatele cutiei uriașe pe care o căra. Din ușă, Alice aruncă o privire în urmă, spre raftul unde văzuse păpușa aceea care îi zâmbise larg. Poate că i se păruse, cum spusese mama ei.
Când se uită la ea, păpușa îi zâmbi din nou și ridică una dintre mâinile de cârpă ascunse sub mâneca rochiței de mătase.
Titlu: Jucării
Autor: Laura Nureldin
Producător: Editura BookForge
Cod produs: 978-606-985-475-4
Nr. pagini: 226
Tip copertă: Soft Cover
Gen literar: fantasy
Citește și: „Mereu am grijă ca faptele, reperele ancorate în realitate să fie corecte” – Laura Nureldin, de Teodora Matei
Descrierea editurii
Un magazin de jucării exclusivist, o familie bună din Londra sfârșitului de secol XIX și o enigmă pentru generațiile următoare.
Toate au un numitor comun: trenulețul electric pe care fiul lordului și al lui lady Wortham îl primește în dar de ziua lui.
Din clipa în care mașinăria își începe circuitul pe micul său deal de catifea verde, lumile se întrepătrund într-un joc al imaginației și al realității inexplicabile.
