Se trezi din somn cu senzaţia că nu e singur în întunericul absolut al încăperii. Se strădui să nu facă nicio mişcare și-și încordă auzul cât putu. Fără nicio legătură, îi fulgeră pe dinaintea ochilor imaginea mişcărilor graţioase ale pulvilului orb, în timp ce se ferea de loviturile mortale ale echei.
Sunetele transportă cu ele mai multă informaţie decât se crede în general, îşi aminti D.K. de vorbele acestuia.
Ceva sau cineva se mişca în stânga lui. Aproape imperceptibil, fără să clintească vreun obiect şi fără să deranjeze nici măcar pulberea de chemotrof – pelicula subţire de microorganisme lipsite de clorofilă ce-şi duceau existenţa pe seama substanţelor anorganice din podea, pentru a realiza o completă izolare termică a interiorului cabinei. Aerul fâşâi stins.
Un vârf de fosfor care se aprinde pe scăpărătoare, îşi spuse D.K. şi se încordă gata de ripostă. Un vârf de fosfor se aprinse, într-adevăr, la câțiva metri în faţa lui, împrăştiind bezna şi dezvăluind faţa prelungă a unui migrator pe care nu-l mai văzuse până în acea clipă. În mâna stângă sclipea metalul alb al unei gibereline, cu lama îngustă cât un fir de păr.
— Un cadou! şuieră faţa îngustă, înaintând cu aceeaşi uimitoare lipsă de zgomot.
— Chiar și duşmanii fac cadouri. Mortale, replică D.K. cu voce scăzută, tremurând uşor.
Constată că arsurile şi durerile din trup îi trecuseră aproape de tot. Un miros acru de transpiraţie – propria sa transpiraţie – se ridica de sub blana groasă de sequanator, sub care dormise până atunci.
Migratorul ajunse până la un pas de el. Răsuci brusc giberelina, cu mânerul transparent înainte.
— Ia-o! Este singura armă albă pe care mirosul unui cârn nu o poate depista. Ascunde-o bine! Ordinul este să nu o foloseşti decât o singură dată: atunci când consideri că-ţi vei putea recupera echea. Ai mai folosit o giberelină vreodată?
Clătină din cap. Auzise despre existenţa ei la cursurile teoretice ale pulvilului, dar nimeni nu-i arătase vreuna. Povesti, în câteva cuvinte, istoria.
— Asta pentru că giberelina este arma unei singure morţi, spuse încet de tot cârnul. Metalul din care este făcută lama se dizolvă în rană, otrăvind corpul victimei.
Se aplecă spre el.
— Nu ţi se dă dreptul să ucizi decât o dată. Dacă n-aş fi fost legat prin jurământ, aş fi dizolvat giberelina în trupul tău blestemat. Ia-o și fii afurisit!
Făclia subţire de fosfor se stinse. Întinse speriat mâna și dibui mânerul rece.
— Hei! strigă gâtuit. Cine naiba te-a trimis?
Putea să jure că de astă dată nu se auzise nimic. Nici măcar fâşâitul aerului. Strania prezenţă se dizolvase în neant. Simţul inconştient al alarmei, care-i dădea de ştire despre existenţa pericolului, stătea în amorțire.
Strecură lama îngustă în teaca goală de pe pulpa stângă, apoi încercă să adoarmă la loc. Nu reuşi decât să se zvârcolească, când într-o parte, când în cealaltă, în timp ce simţea corpul navei înclinându-se tot mai accentuat către tribord.
Întrebările-l asaltau asemenea unui roi de insecte furioase.
Îl trădase Mesquita? Atunci de ce-l salvase de la bordul caravelei şi de ce încercase mereu să-l ţină departe de gheaţa Marelui Oval? Şi cine-i trimisese arma? Avea vreun ajutor necunoscut la bordul acestei prao singuratice? Și cine să fi fost căpitanul cârn care deţinea atâtea informaţii, păzite cu străşnicie la curtea lui Al Manzor?
Prea multe necunoscute, hotărî şi se ridică în coate. Era limpede că somnul îi fugise definitiv. Prea multe necunoscute și numai o singură certitudine: prezenţa sa, ca liant, în mijlocul lor. Nu există timp pentru întrebări, parcă aşa îi spusese Alvaro Mesquita, la bordul bătrânei găoace. Timpul nu avea valoare decât ca acțiune. Să acționeze…
Se ridică în fund și își făcu un control amănunțit cu buricele degetelor pe toată suprafaţa corpului care fusese expusă gerului năprasnic de afară. Totul părea în ordine: mâinile iscusite ale doctorului şi alifiile lui necunoscute făcuseră minuni.
Ar fi vrut să se ridice în picioare, dar era cu desăvârşire orb. Orice mişcare necugetată putea să răstoarne un obiect, iar zgomotul putea să atragă vreun paznic.
Chiar atunci, nava cârmi brusc într-o parte, se produse o violentă mişcare de tangaj, centrul de greutate se deplasă către stânga, răsturnând nava spre babord, înclinarea continuă să crească, câteva obiecte rămase neamarate se rostogoliră cu un zgomot asurzitor, podeaua ajunse într-un unghi de aproape cincizeci de grade şi fotoliul-balon căzu, bufnind, peste pieptul său, târându-l înapoi între perii înalţi ai blănii alb-verzui.
La capătul spațiului
Apoi, un trosnet prelung şi ascuţit îi sfâşie cu violenţă timpanele, făcându-l să-şi ducă mâinile la urechi. Accident sau nu, zvelta ambarcaţiune îşi întrerupsese călătoria. Corpul prelung tresări violent, se ridică de bot, provocând o nouă rostogolire a lucrurilor, după care înţepeni definitiv.
Nu există timp pentru întrebări, își repetă şi se repezi să escaladeze uşile dulapului încastrat în peretele de lemn în dreptul căruia stătuse, cu numai câteva ceasuri în urmă, căpitanul migra- torilor.
Pe unul dintre cele patru cuiere își descoperi vesta rizodermă și se bucură ca un copil. O îmbrăcă direct pe piele, aşteptând câteva clipe pentru ca perii absorbanţi ai celulelor trihoblaste să pătrundă în epidermă şi să realizeze echilibrul termic. Un alt cuier purta pe umeri o manta lungă și grea, pe care o dădu la o parte fără ezitare.
Pe al treilea odihnea o pufoaică groasă, cu un strat termoizolant din aer cald. O îmbrăcă în grabă, încurcându-se în mâneci și apoi în fermoarele multiple. Pe raft descoperi o cască poliedrică, cu ochelari de protecţie în spatele vizierei groase. Ușa se afla în punctul cel mai înalt al pantei. După ce alunecă de câteva ori, decise să se târască în patru labe până acolo. Dibui mânerul rotund pe pipăite, roti într-o parte şi împinse cu putere.
Afară ningea, deşi cerul era senin, iar constelațiile sclipeau palid în prăpăstiile negre. Fulgii mari se învârtejeau târâţi de pumnul greu al brizei şi se depuneau acolo unde suprafețele plane formau unghiuri ascuţite. Puntea se umezise şi devenise foarte alunecoasă. Gerul se mai înmuiase. Oricum, pielea mâinilor nu simțea decât vârful timid al unor ace boante, străduindu-se să-l împungă.
D.K. îşi îndreptă spinarea şi privi spre mânerul vâslei uriașe care ţinea loc de cârmă. Corpul unui migrator se bălăngănea deasupra, odată cu rafalele ce-o împingeau într-o parte și în alta. Cârma atârna în aer…
În dreptul catargului, rupt de la jumătate şi spânzurând în sartruri peste bastingaj, ultimele două nacele de salvare se înălțau încet, urmând firul coardelor de nailon.
Numai până ajungeau la curentul de aer potrivit, realiză D.K. și-și fixă viziera. Mișcă în direcția mâinii stângi rotiţa dinţată a reglajului și ochelarii focalizară pe imaginea unui chip cunoscut. Căpitanul cârn îl amenința cu arătătorul și D.K. ar fi putut să jure că printre buzele strânse sever deasupra dinților cariați se strecura un blestem îngrozitor.
Nu departe, spre dreapta, sclipea plasa de protecție a unui alt balon, care-și găsise deja drumul prin oceanul aerian. Se târî până la parapet, atârnându-se de capătul parâmelor ce pluteau liber prin aerul rece. Trupul împietrit al unui migrator se rostogoli în apropiere, atingându-l. Din hăul gâtului se înălța mânerul curb al unui aster cu stelajul unificat. Se feri, cutremurându-se. Moartea îi călca pretutindeni pe urme, apropiindu-se inexorabil.
Se ridică în mâini peste bara rotundă a parapetului. Prao îşi săltase botul peste o încrețitură înaltă a oglinzii de gheață, un fel de val care-și întindea creasta până aproape de limita vederii. În partea din spate, însă…
Fisura creştea văzând cu ochii, înstelând suprafața sticloasă de sub corabie. Cineva provocase o explozie în profunzime, exact în clipa în care nava se pregătea să se ridice peste pragul de gheață, virând uşor într-o parte. Abia atunci îşi aminti de înclinarea accentuată dinspre tribord.
Clipi repede de câteva ori: spărtura se mărea cu fiecare clipă scursă, sugând spre adâncimile de cristal corpul fusiform al navei. Deja brațul lung al cârmei dispăruse cu totul.
D.K. ridică viziera, care nu-i mai era de niciun folos, și se răsuci înapoi. Singurul obiect neamarat, jumătatea frântă a catargului, mătura puntea, strivind sub tăvălugul necruțător câteva butoaie cu carne sărată și două cutii uriașe de lemn, al căror conținut se revărsă spre golul din spatele navei.
— Aici! îi răsună chiar în pavilionul urechii strigătul cunoscut și tresări violent.
Nu mai avu însă nici măcar răgazul să se mire. Arătarea se rostogoli ca o minge printre bucățile de carne și printre pachetele uleioase, oprindu-se la doi pași de el.
— Nacela e ancorată de catarg. Grăbește-te, ser Solander, timpul nu a fost niciodată de partea ta!
— Tu?! se încrâncenă, pipăind cu palma țesătura pantalonilor deasupra gambei stângi. Tu aici! Mâna dreaptă a lui Vaez de Tores venită să-mi întindă o nouă cursă! Nu o să…
— Lasă giberelina la locul ei, ser Solander! izbucni celălalt și tonul său îl îngheță, pur și simplu. Nu ai timp nici măcar pentru prostii! Lângă catarg e ancorată o nacelă pentru o singură persoană. Aceea a căpitanului. Te urci în ea, dezlegi parâma și acționezi butonul buteliei cu heliu. Urci până când dai de curentul spre nord-est, apoi desfaci clama de coarda de ghidaj. Succes! Te ajung și eu din umă, după ce termin treburile pe aici.
Chiar în acel moment, corpul navei se înfioră într-un nou spasm, apoi puntea se rupse în două, partea inferioară prăbuşindu-se în sorbul de gheață. D.K. se dezechilibră o clipă, însă reuși să se agațe de babaua cea mai apropiată. Se târî cu greutate până la catarg, ferindu-se de mișcările tot mai violente ale jumătății acestuia. Nacela aştepta în punctul indicat.
Se înălță în mai puțin de un minut. Sus, aerul era cumplit de rece, iar curenții deveniseră adevărate brice. Tremura atât de tare, în ciuda protecției oferite de pufoaică, încât abia reuși să nimerească la timp clema, cu degetele devenite niște bețe nefolositoare. Balonul se îndepărtă imediat și abia avu vreme să zărească, prin ceața lentilelor nefocalizate, cum jumătatea de prao zvâcnește asemenea unui corp viu, se împotrivește din toate puterile chemării adâncurilor translucide, apoi cedează deznădăjduită și se prăbușește într-o ploaie strălucitoare de aşchii de gheață.
— Și acum, încotro? bombăni suflându-şi în pumni și străduindu-se să-și găsească echilibrul în nacela aflată într-o continuă zvârcolire.
— Spre oază, evident, îl sperie încă o dată glasul arătării, nefiresc distorsionat de vânt. Toți curenții duc într-acolo. Cel pe care ți l-am indicat este cel mai rapid. Sper să ajungem înaintea cârnilor!
Nu-l zărea nicăieri, nici măcar cu ajutorul lentilelor.
— Te chinui degeaba, îi ghici îngrijorarea celălalt. Mă găsesc undeva nu departe. Și mai sus. Eu zbor cu ajutorul aripilor și de aceea portanța mea este ceva mai mare.
— Ce să facem în oază? strigă răguşit, deşi acum era sigur că ar fi fost auzit chiar dacă ar fi vorbit în şoaptă.
— Să-ți recuperezi echea, râse straniu Mesquita din nevăzutul întunericului. Ai uitat de povestea cu giberelina?
— E o prostie, se înfurie D.K. și zgudui corzile plasei. O prostie, auzi? Pot să cumpăr o eche la fel și de la Urdaneta.
O vreme nu se mai auzi decât șuierul vântului și plesnetul corzilor în momentul răsucirii nacelei. Fulgii îl izbeau în față ca nişte alice, încât se văzu nevoit să coboare din nou viziera.
— La fel, da, veni răspunsul într-un tâziu. Dar nu identică. Echea Inigo este una dintre cheile ce-ți va deschide drumurile pe care le mai ai de făcut.
Titlu: La capătul spațiului
Autor: Aurel Cărășel
Editura Pavcon
Coperta: George Ionescu (asistat de AI)
Nr. pag.: 282
ISBN: 978-606-9625-97-2
Colecţia: Colecţia Science-Fiction – nr. 139
Ediție revăzută și adăugită
Cum ar fi să trăiești într-o lume polară care se întinde pe tot globul? O lume care se află la câteva sute de cicli în timp, după ce Marele Dezastru a împărțit-o în două: o parte stăpânită de diferite specii de mutanți biologici, care își pierd resursele de trai odată cu scurgerea fiecărui ciclu de viață, și alta dominată de unelte-auxiliare-inteligente, care au continuat să evolueze și după dispariția omului, creatorul lor, și care se află într-o perpetuă luptă pentru energiile care le pun în mișcare. Evident, când cele două tipuri de entități se întâlnesc, între ele se nasc bătălii sălbatice, care demonstrează că tot ce are la bază existența umană îi repetă istoria.
Înainte de Marele Dezastru Biologic, unul dintre oamenii care au încercat să salveze Viața Umană a pus la cale un plan de o frumusețe și un dramatism cvasidumnezeiesc: la începutul fiecărui ciclu, într-una din semisfere este generată o clonă masculină, iar în cealaltă una feminină. Întâlnirea și apoi acuplarea lor va da un nou start speciei umane și va reconstitui civilizația pierdută. Planul este subtil, extraordinar, dar… imperfect, deoarece nu a reușit să ia în calcul toți factorii generați de-a lungul noii istorii de evoluțiile separate ale celor două părți, care se confruntă pentru teritoriu, în vifornița cumplită de la Capătul Timpului.
