Era o zi rece și înnorată de noiembrie. Ca și în cazul lui Joakim, nici pe Diana nu o întâlnise niciodată până atunci. După ce aterizase și-și pornise telefonul, primi un mesaj de la ea, că îl aștepta în parcarea aeroportului. Când ieși, îi trimise un mesaj cu numărul ușii la care se afla, iar ea apăru după mai puțin de cinci minute cu o Honda Civic de culoare incertă, veche de cel puțin zece ani. Purta o căciuliță roz bombon de sub care i se vedea fața palidă, cu sprâncene pensate, ochi căprui și buze subțiri. Abia ce intră în mașină că fata demară, înainte ca el să apuce măcar să-și pună centura de siguranță.
— N-ai bagaj? fură primele ei cuvinte.
— Nu, plec înapoi tot azi, am avion la șase și jumătate. Am venit doar ca să ne vedem, să vorbim.
— Am înțeles. Ți-e foame?
— Cam. Ce propui?
— Ești OK cu pizza? Sau preferi ceva asiatic? Thai, chinezesc, sushi bar?
— Nu, n-am o preferință anume, dar nu pizza.
— Atunci thai.
Intrară pe interstatala 29 și zece minute mai târziu opriră la Tasty Thai, un restaurant micuț, cu doar cinci-șase mese și tot atâtea separeuri. Era practic gol, doar o altă masă fiind ocupată.
— Nu vin des aici, poate de două, trei ori pe an, dar au o mâncare ex-cep-ți-o-na-lă!
— Ce-mi recomanzi?
— Dacă reziști la ceva picant, atunci mâncarea de vită. Au un sos făcut în casă, cu ghimbir, ceapă și ciuperci. Îți sugerez orezul la abur.
— Merg pe mâna ta.
Chelnerița veni imediat, le luă comanda și plecă repejor să aducă băuturile.
— Deci, iată-ne împreună în cele din urmă, deschise Diana discuția.
— Da, e… neobișnuit, într-adevăr. Zi-mi mai întâi cum ești. Adică doctorul Wolkoff te mai ține sub observație, te-au pus să iei ceva medicamente?
— Sunt OK, da. Mi-au fost de mare ajutor sfaturile tale. Mersi mult. Zi-mi, deci, care-i toată povestea cu eclipsa? Adică nu știu, uite, au trecut trei luni și tot… e o nebunie totală.
— Diana, tot ce pot să-ți zic e că nu se știe ce produce acest fenomen, da? Practic, până acum am ajuns la următoarea concluzie: pentru noi doi, eclipsa din 2017, prima pe care am văzut-o, e punctul zero. Dacă în viitor te mai duci să vezi o eclipsă totală de soare, te vei întoarce în 2017. Corpul revine la versiunea 2017, dar păstrezi toate amintirile. Lumea merge mai departe, fără tine, în universul pe care l-ai părăsit. Acolo ești doar „dispărută”.
— Deci, părinții mei s-au trezit că eu am dispărut de lângă ei, pur și simplu, la eclipsa din 2024?
— Da. Cel mai probabil, da.
— O, Doamne! Am cum să le trimit un mesaj că sunt bine, ceva?
Robert pufni.
— Nu, Diana. Nu putem trimite mesaje într-un univers paralel sau într-o realitate alternativă.
— Evident, ce proastă sunt! Dar cum se întâmplă asta? Chiar nu ai nicio explicație?
— Există în Brazilia un tip, Geraldo. Și el e tot ca noi. S-a întors din 2027 în 2010. Am luat legătura cu el recent și mi-a spus ce teorie a elaborat. O să simplific cât pot de mult, nici pentru mine nu e simplu. Imaginează-ți mai multe linii de tren care merg oarecum în paralel, dar din loc în loc fac mici curbe, intersectându-se. Fiecare linie este o realitate distinctă.
Macazurile din această rețea sunt eclipsele. Dacă ajungi la un astfel de macaz, ceva se întâmplă, și tu în loc să-ți continui drumul înainte, faci o buclă care te întoarce la macazul de dinainte. Apoi, ciclul se reia.
— Deci, tu zici că acolo, undeva, mai există o Diana.
Ridică mâna, rotind-o și îndreptând-o spre un punct nedeterminat din tavan.
— Da. Pe care nu am întâlnit-o niciodată în carne și oase, dar cu care am petrecut nenumărate ore la telefon.
— Și ce ne face pe noi speciali?
— Ne-am născut în faza de totalitate maximă a unei eclipse de soare. Cum anume asta ne face… „sensibili” la trecerea de la o realitate la alta, nu știu.
— De ce apar diferențe? Nu sunt semnificative, dar există.
— Iarăși, aici suntem în zona speculațiilor. Să-l luăm pe Geraldo, de exemplu. El vine de dincolo de timpul nostru și s-a întors în trecut față de noi. Dacă el face ceva diferit în cel de-al doilea „2011” al lui, de exemplu cumpără o casă sau își ia un job la o altă firmă, e posibil ca acea acțiune a lui, diferită de cea inițială, să aibă drept consecință o serie de efecte în lanț care să se manifeste în realitatea noastră actuală, din 2017 sau mai târziu.
— Nu sunt sigură că am priceput tot, e prea mult deodată. Dar, în mare, începe să capete sens. Crezi că suntem mai mulți?
— Între o sută și cinci sute numai în America.
— Uau! De unde știi?
— Am calculat.
— Și din toți ăștia, doar pe mine m-ai găsit?
— Nu. Am mai găsit un tip, dar de care nu mai reușesc să dau.
— Și restul unde sunt?
— Ori la balamuc, ori în alte intervale de timp, ori au învățat să stea cuminți în banca lor. Crezi că eu am mai spus și altcuiva în afară de tine ce mi se întâmplă?
Chelnerița veni cu farfuriile cu mâncare. Deși iute, Tiger Cried Beef se dovedi, așa cum promisese Diana, excepțional.
Titlu: Lumina stranie a eclipsei
Autor: Cristian Cârstoiu
Coperta: George Ionescu (asistat de AI)
Nr. pag.: 406
ISBN – 978-606-9625-65-1
Colecția: Colecția Science-Fiction, #207
Paducah, Kentucky este un orășel din vestul mijlociu al Statelor Unite, remarcabil doar prin faptul că este locul unde se întâlnesc traseele a două eclipse totale de soare.
Născut acolo, Robert este pe cale să termine facultatea de medicină și, împreună cu Michelle, soția lui, și Calli, fetița lor, se duce să vadă eclipsa din aprilie 2024. Ceva i se întâmplă însă și, atunci când faza de totalitate se încheie, Robert se trezește aruncat înapoi în timp, în momentul eclipsei din august 2017.
Aflat acum într-o altă realitate, Robert este nevoit să ia viața de la capăt, căutând totodată o explicație pentru ce i s-a întâmplat și o cale de a-și reface familia.
Protagonistul nu este doar un călător prin timp ca urmare a circumstanțelor extraordinare în care s-a născut. Eclipsa sub care a văzut prima oară lumea îi bântuie existența arătându-ne, pe măsură ce citim, cum acesta – student la medicină – este supus sindromului „Ziua cârtiței”, însă într-un mod aparte. El trebuie să accepte nu doar destinele diferite din universurile paralele în care viețuiește temporar, ci și imperfecțiunea vieții uname, deciziile eronate, faptul că omul este o biată ființă neștiutoare în raport cu nemărginirea.
Prin romanul „Lumina stranie a eclipsei”, Cristian Cârstoiu construiește cu migală secvențe credibile ale unui viitor încă netrăit, dar și ale unui trecut la care a asistat ca martor sau participant direct implicat.
Dacă mi-a plăcut cartea? Da, foarte mult. Nu pentru că îl cunosc pe autor de-o viață, ci pentru că e un volum serios documentat și scris cu talent. „Lumina stranie a eclipsei” m-a cucerit de la primele rânduri și m-a ținut cu sufletul la gură până la final, când mi-am pus întrebarea „Ce și de unde sacrificăm pentru a fi fericiți?” – Mirela Nicolae – Radio România Cultural
