Fragmentul face parte din volumul Origini, al treilea volum din seria epic-fantasy Mercenarii. Din această serie fac parte romanele: Războiul pietrelor (editura Pavcon, 2018), Luptător cu moartea (editura Pavcon, 2018) și Origini (editura Pavcon, 2019).
Partea întâi
Piața centrală era plină, arăta ca un furnicar. Corpurile animalelor sacrificate pentru vânzare atârnau în cange, unul după altul, ca o procesiune într-un ritual macabru. Se răsuceau și se învârteau, lovindu-se unele de altele. Putoarea morții, a sângelui picurat pe pământ, care după ore în șir începuse să se acrească de la statul excesiv în soare, era purtată într-o parte și apoi în alta de vânt. Damful făcea calul să necheze și pe luptător, care stătea încordat și cocoțat pe spinarea animalului, să se chircească în așa fel încât să poată să-l țină în frâu. Pentru toți cei care-l întâlniseră, soldatul necunoscut fusese o prezență stranie. Nu doar prin faptul că metalul cămășii din zale era de un negru neobișnuit de intens, de-ai fi putut s-o asemeni cu un caparason, ci mai mult prin felul în care își purta sabia. Nu atârnată la brâu, nu prinsă la spate, la nivelul șoldului, nici măcar de-a curmezișul spatelui, ci de-a lungul șirei spinării, într-o teacă din piele maro bătură cu ținte argintate și prinsă cu un set de chingi tari, duble, care privite din spate lăsau impresia literei X. Se vedea limpede că era un bărbat clădit temeinic, trecut bine de patruzeci de ani, dar nu mai mult de cincizeci. Foarte înalt, chiar și pentru Bordona, care era o așezare vestită ca fiind plină de viteji voinici.
Când trecuse pragul orașului fusese primit cu obișnuita reticență de care dădeau dovadă de fiecare dată bordonienii la vederea unui străin. Asta pentru că bărbatul arăta ca un soldat și nimeni nu-i avea la suflet pe cei din Garda Imperială, dar nu puteai să fii prea sigur dacă era unul. Poate mai curând un soi de bandit. Totuși, unul ceva mai cizelat. Calul lui era negru și puternic și înalt și oricare ar fi fost în stare să-l pună pe stăpânul acestuia cu botul pe labe s-ar fi ales cu o mică avere din vânzarea lui. Însă ceva din privirea rece a străinului acela lăsa de înțeles că mulți se încumetaseră, dar niciunul nu izbutise să-și ducă îndrăzneala până la capăt.
Amurgise. Oamenii umblau grăbiți, căutând să-și vadă sfârșite târguielile întârziate. Soarele jelea ziua pe cerul întunecat și el a trecut încet, ghidându-și calul cu grijă printre trecătorii ocazionali, analizând pe fiecare cu priviri căutătoare, ca și cum ar fi vrut să descopere ceva anume pe chipurile lor. A mers calculat, fără să rupă ritmul, neînduplecat de nimeni și de nimic. Toți s-au ferit din calea călărețului. Prea serios, înconjurat de o aură care nu promitea miere și lapte.
Și-a oprit armăsarul în fața unui han – Lupul Sur – care avea, după cum bine spunea și numele, împăiat și țintuit cam la o prăjină distanță de tocul ușii, în bârnele de lemn de brad înnegrit de ploaie și de vânt, un cap de lup. O adevărată bestie. Chiar dacă era evident că dinții adevărați ai lupului fuseseră scoși și înlocuți cu unii din piatră șlefuită, mai groși și mai lungi, vopsiți cu vopsea albă, care era crăpăcioasă și căpătase de-a lungul timpului o tentă gălbuie, tot era o piesă demnă de luat în seamă.
Și-a priponit calul și a intrat. Rumoarea s-a topit când el a trecut printre mușterii. S-a așezat la singura masă liberă și a așteptat ca hangiul să vină la el.
–Ce vrei? i-a spus bărbatul chel și gras și scund, care duhnea a untură încinsă de la o poștă.
– Niște vin. Alb, dacă se poate. Și un blid cu mâncare. Ce ai mai de soi, a vorbit el calm, pe un ton cumsecade.
Hangiul a luat comanda și banul de argint primit în schimbul ei și a plecat cu pași mărunți, dar repezi, ca s-o onoreze. De la o masă din apropiere s-au auzit șușoteli. Un fel de glume. Vinul e vin, indiferent de culoare, s-a auzit batjocora. Doar muierile se dau în vânt să-și aleagă băuturile după culoare. Soldatul s-a prefăcut surd, deși era mai mult decât evident că era orice, numai asta nu. A așteptat în tăcere vinul, rezemat cu spatele de speteaza scaunului, cu brațele încrucișate pe tăblia mesei și cu mânerul sabiei ridicându-i-se o palmă deasupra capului. Carafa i-a fost adusă numaidecât și a gustat vinul. Hangiul a așteptat locului, cât timp el a băut, nerăbdător și încă mirosind a untură arsă, aproape cerșind aprobarea străinului. Banii de argint erau rar aruncați pe tejghele și mușterii care făceau asta erau potențiale surse de profit rapid, dacă erau tratați cu atenție și smerenie.
– E bun, a spus soldatul și și-a înclinat capul cu discreție. Culoarea lui e ca un vis frumos. Îți mulțumesc.
În sala mare ardeau multe opaițe, lucru care făcea tentaculele de lumină să alunece și să se joace pe pereții din lut. Atmosfera părea magică, cu o liniște deranjată numai de voci joase și tăinuitoare, dar el știa că nu era așa. Văzuse prea multe asemenea scene, în prea multe crâșme, din prea multe ținuturi. Se aștepta la lucruri neplăcute, nesăbuite, așa cum se pricep doar bețivanii să pună la cale, dar și-a văzut de ale lui. Sau cel puțin asta a lăsat să se înțeleagă celor din jur. Gura se bucura de aroma vinului, nasul de parfumul eliberat de blidul plin cu tocană, abia adus, aburind, în timp ce asculta atent, pregătit să deslușească atât de cunoscutul sunet al metalului hârșâit pe pielea tecii. Iar ochii… Ochii umblau neastâmpărați să prindă scânteiele lamelor rebele în bătaia pâlpâitoare a tentaculelor de lumină unduitoare. Evident, dacă aveau să apară. Și el s-ar fi bucurat să nu fie așa. Era sătul de încăierări. Deseori stătea locului, gânditor, uneori așteptând o cană cu vin la o cârciumă, alteori dinaintea unui foc, concentrat în noaptea infinită și mată, numărând, ori cel puțin încercând să numere în minte, toate dățile în care-și trăsese sabia afară din teacă. Cel mai mult izbutise să ajungă până la o sută. Asta se întâmplase de vreo două ori – sau poate trei? – în liniștea unor nopți de toamnă târzie, lungi și tăcute, ca niște șerpi negri. Niciodată nu trecuse de numărul acela mistic. Nu pentru că nu luase parte la mai multe încăierări, ci pentru că de fiecare dată fie adormea, fie memoria începea să-i joace feste, amestecând scenariile din capul lui. Știa, auzise multe de la tot soiul de vraci, dar asta nu însemna că înțelegea pe deplin. Timpul se dilată și percepția soldatului de rând poate să facă cinci minute pe câmpul de luptă să pară un ceas întreg. Așa se întâmplă și cu numărul bătăliilor, spuneau ei, tot vracii. După un anumit cumul de amintiri psihismul reacționa defensiv și crea un soi de scut mental protectiv. O mie de lupte însângerate pot să spargă normalitatea unei minți, precum o rangă o vază din sticlă. Așa că mintea nu făcea altceva decât să te înșele, ca un șnapan ordinar, să livreze falsa impresie că încă nu e momentul colapsului. Că încă mai poți duce povara pe umeri. Desigur, el nu credea că ajunsese la un număr atât de impresionant de lupte – o mie, ca prin legende – asta era o virtute rezervată eroilor, luptătorilor mitici atinși de gloria eternă, iar el era departe de a fi unul. Însă cu puțină lipsă de modestie îndrăznea să creadă că trecuse de mult timp de granița a două sute de încăierări. Evident, nu luase în calcul doar bătăliile sângeroase, adevăratele carnagii în care soldații căzuseră cu miile, ci toate răfuielile lui. De la primele înfruntări din fragedă copilărie, până la Marele Război din Câmpiile Negre, care fusese, după opiniile multor cronicari ai vremii, unul dintre cele mai crude războaie din istoria cunoscută a Imperiului. Și, în mod cert, motivul pentru care se afla pe drum. Necazuri care nu avuseseră nicio legătură cu câmpul de luptă. Necazuri care-i chinuiseră sufletul atât de amarnic, încât…
Mai multe voci s-au ridicat haotic deasupra rumorii obișnuite și el a fugit din furtuna memoriilor. S-a uitat cu băgare de seamă în jur și i-a văzut pe cei câțiva bețivi, care se încăieraseră la câteva mese distanță. A luat o gură din vinul bun și un dumicat din tocana aburindă. Hangiul a trecut în grabă pe lângă masa lui, înjurând și urlând, cerându-le bețivilor să-și ducă sfada trivială dincolo de ușa hanului. El a pus halba pe masă și s-a șters cu ștergarul alb, pe care hangiul i-l adusese la câteva minute după ce-i adusese blidul cu mâncare, și s-a întors la gândurile lui.
Desigur că tot ceea ce i se întâmplase încă din copilărie, câte o chelfăneală mai serioasă sau un schimb de replici mai dure, nu erau tocmai bătălii glorioase. Însă fiecare moment din viața lui, în care el biruise sau fusese înfrânt, îl transformase în soldatul de temut care era acum. Fiecare palmă, fiecare rană, fiecare scuipat disprețuitor sau fiecare înjurătură. Fiecare suflet drag pierdut. Luptele sunt tot lupte, indiferent dacă se duc în inimă, în urma unei iubiri pierdute, sau dacă ești trecut prin foc și sabie pe câmpul de luptă. Pentru că atât timp cât există o miză cât de mică, există și o posibilitate de a câștiga sau de a pierde ceva, în urma căreia, puțin câte puțin, omul urmează cărarea propriului destin și astfel i se clădește sinele, așa cum lucrează un olar priceput dând formă ulcelelor lui.
Recunoștea de fiecare dată când avea ocazia, era un ateu convins. Ideea că viața lui era condusă de o forță supremă, de un păpușar invizibil, nu-i plăcea defel. Îi plăcea să creadă că soarta-i era fundamentul propriei voințe, voință călită și susținută de greutatea sabiei. Uneori își imagina că drumul omului prin viață, până spre moarte, era ca o călătorie printr-o pădure nesfârșită de lăstăriș. Totul consta în cât de dispus erai să ții drumul, deși știai destul de bine că lupta era nesfârșită până la ultimul strop de viață. Desigur, conta cât de tare loveai cu lama în nenorocitele alea de tulpini. Unii înțelepți spuneau că răspalata venea prin fala odelor rămase dovadă vie vitejilor care aveau să vină. Alții, cei atinși de misticism, spuneau că adevărata comoară avea să fie primită dincolo de Poarta Neagră a lui Cromnus. Însă oamenii au simțit dintotdeauna nevoia de a-și găsi resemnare față de sentimentul de inutilitate avut în fața timpului prin tot soiul de legende și mituri, care aveau să-l mistifice, în cele din urmă, pe cel mai slab și mai murdar suflet de viețuitoare care i-a fost dat să cunoască Pământului de către Zeii Destinului – omul.
Era ateu, o spunea oricui și oricând, însă nicidecum orb la minunile lumii. Fusese martor de atâtea ori la lucruri pe care nu și le putuse explica, iar vrăjitorii trebuie că-și trăgeau forțele magice dintr-o sursă care trecea dincolo de lumea știută. Însă el se mulțumea să ia lucrurile ca atare și să-și vadă de ale lui.
– Atât timp cât nu mă privesc, vrăjile și zeii și descâtecele și farmecele, nu au decât să existe cât or vrea, pentru cel care e dispus să le admire sau să se sperie de ele. Eu sunt ateu, îi spusese el mai demult unui tămăduitor.
Vraciul se uitase la el și-i zâmbise. Un zâmbet viclean și strâmb, care lăsase la iveală dinți lați și îngălbeniți de la ierburile mestecate și pipele fumate în exces. Un zâmbet ascuns după șuvițe de păr murdare, împletite și împodobite cu figurine sacre, sculptate din lemn sau din piatră, printre oase mărunte de pasăre sau tot felul de alte orătănii.
– Ateu până când lama sabiei ajunge dinaitea beregatei, îi răspunsese vraciul, continuând să rânjească. Ateu până când bolile încep să roadă oase. Ateu până când îți pierzi odraslele sau nevasta.
El nu-i mai spusese nimic. Trecuse prin prea multe, avea răni prea adânc săpate în carne sau în suflet, ca să se teamă de vorbele atent alese ale unui vrăjitor smintit. Prea mult sânge vărsat ca să se mai teamă de bătrânețe sau de moarte.
– Uită-te la mine, pușlama ordinară, și nu căuta să mă înfrunți cu indiferența asta bovină.
Vocea a venit precum un vânt iute și el s-a uitat la bărbatul care stătea dinaintea lui, care-l privea furios, cu pumnii încleștați. L-a analizat din cap până-n picioare, fără să se ridice de la masă. Sub sprâncenele dezordonate maroniul irișilor se rotea în turbioane mici, de dimensiunea unor sâmburi de caise. Un firicel de sânge i se prelingea bețivului pe pielea aspră, dinspre tâmpla dreaptă către bărbie, în lungul obrazului ras neglijent. Necunoscutul înțelese imediat că furia bărbatului acela nu venea din suflet, ci din vinul prea gustos și prea mult. Fusese o vreme când pentru o așa insultă ar fi retezat o sută de capete la rând, nu doar unul. Însă vremea deciziilor aspre apusese demult pentru el. În sufletul lui era toamnă și impulsurile violente, iraționale rezistau în mintea lui tot atât cât rezistau frunzele uscate pe ramura unui copac. Așa că el a mai luat un dumicat din mâncarea delicioasă și i-a spus bețivului, pe un ton moale, aproape supus:
– Îmi pare rău dacă te-am jignit prin prezența mea. Nu vreau să aduc nimănui niciun necaz. Nu vreau să deranjez pe nimeni. O să-mi termin mâncarea și băutura și o să plec.
Pentru o fracțiune de secundă bețivul a rămas în cumpănă, indecis. Aruncase cu noroi în străin, folosise tonul cel mai disprețuitor pe care se pricepea el să-l folosească. Cu toate astea nu trezise niciun sentiment de ură în inima lui. Nu-l cunoștea, nici nu avea de gând să-l asculte, să-i afle istoria. Simțise doar o furie nebună, o nevoie de a se răzbuna, după ce fusese înjosit de prietenii lui de pahar. Pentru că, până la urmă, pentru ce mai sunt buni și trubadurii ăștia fără rost, dacă nu pentru a încasa câte una pe coajă, din când în când? Nu toți sunt făcuți să fie eroi, și-a zis nepăsător. Așa că decizia de a-și trage afară pumnalul ascuns la spate i-a părut bețivului cea mai bună soluție. Avea să arate el lumii, că până la urmă nu era chiar un terchea-berchea și toți urmau să se teamă de furia lui după isprava aceea. Chiar în timp ce și-a tras cuțitul și lama a licărit în lumina opaițelor, s-a gândit că avea să fie totuși generos cu amărâtul acela. Pentru că un umăr rănit nu putea să fie chiar un capăt de lume. Ar fi putut să fie mai rău pentru necunoscut, ar fi putut să-i taie gâtul și atunci…
Durerea a venit ca un fulger, a țipat ca un vultur și i s-a înfipt în cot cu o furie fulminantă. Bețivul a urlat cât l-au ținut plămânii și abia atunci a izbutit să realizeze adevărul crud și implacabil, printre lacrimi și pusee de suferință. Străinul era deja în picioare, cu sabia lui uriașă trasă afară din teacă, cu lama plină de sânge. Pe toți zeii, plină de sângele lui! S-a tras cu un pas mai în spate, nesigur de ce ar fi trebuit să facă. Era îngrozit de ideea că din momentul acela devenise beteag. Cu un ochi la străin și cu altul la mâna pierdută, care zăcea pe jos, pe dușumea, într-o baltă de sânge roșu aprins, cu degetele încă încleștate pe plăselele cuțitului. Și sângele tot curgea din rana proaspătă și el nu izbutea să-l oprească, indiferent cât de tare strângea de ciotul dureros.
– Nemernicule! a urlat bețivul înspăimântat ca de moarte. Nemernicule! Nemernicule! Mi-ai retezat mâna!
Străinul l-a fixat cu o privire rece. Pe chip i s-a citit o nepăsare crudă, una întipărită după ani și ani la rândul de momente similare, care lăsa de înțeles că episodul acela nu însemna nimic altceva decât o altă încăierare de doi bani. Ce va fi fost uitată peste noapte.
– Acolo unde-ți stă mâna ar fi putut să-ți stea capul, i-a spus străinul. Decât să pierzi vremea cu scenarii inutile despre răzbunare, mai bine fugi și caută o sobă.
Străinul și-a luat privirea de la beteag, care oricum nu mai era cine știe ce amenințare, și s-a uitat către tovarășii de băutură. S-a rugat în sinea lui să fie lași, de la primul până la ultimul. Și nu pentru că s-ar fi temut vreo clipă de moarte sau de luptă, ci pentru că se săturase să tot lase în urma lui suferință și sânge. Dar știa, ca de fiecare dată când trecea prin astfel de scenarii, că zeii se răzbunau pe el pentru că-i lua în râs, pentru că nu credea în puterea lor. Și ei loveau, cum puteau mai tare și mai aspru, însă niciodată fatal. Pentru că în ce fel poate un zeu să-și verse furia asupra unui muritor de rând, altfel decât dându-i ani de viață și sănătate de fier, în vreme ce tot ce îi este drag și toți cei apropiați cad în jurul lui precum muștele în bătaia măturii?
Bețivii și-au scos săbiile, unul mai solid a ridicat în aer o arătare de topor numai bună de arma unui călău, și, urlând și suduind, s-au năpustit toți asupra străinului. Erau trei la număr și mersul lor viteaz, dar legănat din cauza vinului, i-a făcut să se izbească unul de altul. I-a făcut s-ă se împiedice de scaune și de colțuri de mese, care stăteau între ei și țintă, transformând sala hanului într-o cursă plină de obstacole. Străinul a izbit puternic cu piciorul scaunul pe care stătuse până atunci, care s-a dus de-a dura pe podea și a ajuns în fața unuia dintre atacatori. Bărbatul a încercat să-l ocolească, să pună un pas forțat peste obstacolul neprevăzut. Talpa i s-a prins în picioarele scaunului, lemnul a pârâit. El s-a aplecat pe o parte și și-a scăpat sabia. Chiar în ultimul moment s-a agățat de un fârtat, a tras cu putere și s-au dus unul peste altul, de-a dura, printre alte scaune, pe sub blatul unei mese, înjurând și hodorogind cu mâinile și picioarele încurcate în piesele de mobilier. Bărbatul cu toporul a rămas în picioare. A reușit să se ferească de ceilalți doi, să nu cadă, dar a simțit șocul loviturii din plin. A fost ca și cum ar fi lovit cu putere cu lama toporului într-o stâncă. La început i-au vibrat degetele, apoi brațele de-a-ntregul, și imediat după asta a resimțit durerea în încheieturile încordate. Priza degetelor a pierdut considerabil din putere și toporul a căzut în gol, bubuind din cauza greutății, în clipa în care a atins podeaua. Lovitura fusese aplicată cam la o palmă de degetele lui și ideea că străinul a ratat cu bună știință ținta a început să-i încolțească în minte, pe loc. Apoi a aruncat o privire înspre prietenul beteag, căzut în genunchi, la numai câțiva pași de el, și numai gândul că ar fi putut să i se alăture i-a făcut sângele din vene rece ca un vifor. S-a tras imediat mai în spate, un pas, apoi altul, cu mâinile ridicate în semn de supunere și renunțare. A privit resemnat cum străinul se retrage la rândul lui, încet, încet, un pas după altul, tot mai aproape de ușă. O pală de aer rece a inundat încăperea, când străinul a ieșit în grabă afară din han. Și tot ce s-a mai auzit după aceea a fost ropotul copitelor unui cal izbind cu putere pământul tare și bătucit.
***
