1/19 Sărută-mă şi pe mine!
Erau singuri într-o încăpere nu prea mare, cu o fereastră care acoperea aproape tot peretele nordic.
— Luaţi loc, vă rog, domnule senator.
— Mulţumesc. Bănuiţi, domnule general, de ce am dorit să discut cu dumneavoastră între patru ochi?
— Doriţi să aflaţi, foarte discret, unde, cum şi când cheltuim banii cetăţenilor?
— Aş! Voi fi direct. Cunosc subiectul ultimelor foarte, foarte interesante cercetări din Laboratorul XY. Doresc să înţeleg, ca senator şi om de ştiinţă, cum a fost posibilă infectarea persoanei, în ciuda tuturor măsurilor de precauţie.
Generalul, complet surprins, rămase nemişcat. Senatorul aştepta răbdător, ştiind că cel din faţa sa nu are decât o singură şansă: să spună adevărul, numai adevărul, tot adevărul.
— Vă felicit, domnule senator, sunteţi bine informat, deşi nu pricep cine…
— Nu mi-a spus nimeni nimic, dacă asta doriţi să întrebaţi. Ştiţi că am fost unul dintre cei care au aprobat sumele frumoase necesare pentru construcţia şi funcţionarea laboratorului. Apoi, ca hobby, am urmărit periodic micile cheltuieli care au urmat. Nu le-aţi ascuns, pentru că ar fi fost suspect să le secretizaţi. Am devenit atent când Centrul a trimis… nu ştiu unde… o doamnă, cu o anumită calificare, care a folosit anumite vehicule… S-a întors după un timp scurt, apoi a făcut o anumită analiză…
După o secundă, continuă, aproape zâmbind:
— Ştiu că doamna e o fire aventuroasă. Îşi petrece vacanţele plecând singură în regiuni polare, în junglă, în deşert…! Odată a fost şi pe Lună, vreo trei zile. Unde aţi descoperit-o, de această dată?
— Acum vizita o peşteră submarină!
— Ha! Probabil n-aţi găsit-o prea uşor pentru a-i întrerupe concediul. Ei bine, pur şi simplu am pus lucrurile cap la cap, deducând că e o situaţie urgentă. Ce se întâmplă? Ştiu unde, cum şi când cheltuiţi banii. Doresc să aflu de ce. Cred că a apărut o serioasă problemă.
Militarul rămase un timp gânditor.
— Aşa cum aţi spus, domnule senator, cunoaşteţi specificul Laboratorului XY. Când lucrezi cu molecule care se pot înmulţi, nu te joci. Covrigul de metal este îngropat la vreo douăzeci de metri, într-o zonă pustie, fără viaţă. Cât vezi cu ochii, numai stânci încinse de soare ziua şi îngheţate noaptea. Orice iese – solid, lichid, gaz – ajunge, după ce este sterilizat, într-un râu artificial subteran.
— În ce fel sunt distruşi microbii?
— Acum nu a fost vorba de microbi. Totul trece printr-un flux de raze ultraviolete. În plus, conductele de evacuare sunt încălzite, aproape de ieşire, la vreo două sute cincizeci de grade.
— Dar oamenii?
— Acolo nu intră oameni. Totul este telecomandat. Oamenii sunt la sute de kilometri distanţă. Stau pe scaune electronice şi dirijează toate procesele din faţa unor ecrane.
Senatorul se simţi obligat să remarce:
— Dacă ceva iese de acolo, ceva trebuie să intre…
— E adevărat. Aprovizionarea se face cu drone, dar sursa de energie independentă nu este realimentată niciodată.
— Totuşi, doamna… a intrat. De ce, domnule general?
Omul îşi drese vocea şi continuă:
— Marea problemă a instalaţiilor de acest tip este depanarea. Deşi fiecare piesă funcţionează în triplu exemplar, din când în când, foarte rar, apar probleme. Iar reparaţiile nu pot fi făcute de la distanţă şi nici executate de roboţi. Trebuie trimişi acolo oameni.
— Aha! Şi ce s-a întâmplat? S-au defectat toate cele trei exemplare ale unei piese?!
— Un braţ metalic cu microseringă a luat-o razna. Operatorul comanda „stânga“, iar braţul se mişca în sus, comanda „rotaţie“, nu se întâmpla nimic, comanda „stop“, seringa se deplasa aiurea încă trei-patru secunde… După câteva ore de confuzie, experţii au decis că nu e o problemă de programare a calculatorului. Totul a fost oprit până a fost găsită şi trimisă acolo doamna Zarkanian. Singură! Este cel mai bun expert depanator al nostru.
— Nu vă întreb cum a intrat şi cum a ieşit. Cred că nu printr-o conductă încălzită la sute de grade! Nu a lucrat acolo protejată?
— A intrat şi a ieşit prin ecluză. A fost îmbrăcată într-un costum special, cu sistem autonom de energie, respiraţie şi comunicaţie. Aproape ca un astronaut.
— Hm! Sunt sigur că acest „aproape“ explică multe…
— Într-adevăr, mâinile, de la încheietură la vârful degetelor, nu erau protejate! Pur şi simplu, nu poţi face acolo reparaţii, uneori microscopice, purtând mănuşi. Asta e! Depanatorii de acest fel îşi asumă un foarte mare risc calculat!
— Şi ce s-a întâmplat?
— Tocmai asta este derutant. Nu s-a întâmplat nimic! A lucrat acolo vreo zece minute. A identificat defectul, a înlocuit o piesă mare cât o unghie şi… a ieşit imediat.
— Mda. Şi care ar fi răspunsul la întrebarea mea, domnule general?
— Doamna nu putea fi contaminată decât dacă a atins cumva o picătură microscopică aflată pe aparat sau în aer… Dar pielea sa era, absolut sigur, intactă, nu era zgâriată, nu avea nicio rană.
— La ieşire, a urmat procedura?
— Desigur. Costumul special a fost distrus. Încălţămintea şi îmbrăcămintea cu care a venit au fost distruse. A făcut un duş dezinfectant. Şi totuşi… analiza făcută la întoarcere…
După o secundă de pauză, generalul continuă, cu un amestec ciudat de mirare şi admiraţie:
— Noi credeam că lucrăm cu un nou tip de virus, dar viruşii nu trec prin pielea degetelor. Pare altceva! La microscop arată splendid…
Senatorul întrerupse neaşteptatul moment de entuziasm reţinut al generalului.
— Această doamnă, care a fost infectată, am uitat cum se numeşte…
—…Zarkanian.
— Ştiu că este căsătorită şi are copii.
— Da, are doi copii mari, în liceu.
— Mă întreb, care va fi reacţia familiei când va constata, peste două-trei luni, că soţia şi mama lor iubită a devenit mult, mult mai… Mai ştie cineva?
— Numai ea, omul care a făcut analiza şi… noi doi. Consecinţele sunt dificil de prevăzut… Va trebui, domnule senator, să-l înştiinţaţi pe Preşedinte.
— Desigur. Cei doi nu au comunicat superiorului lor nimic?
— Eu sunt şeful lor.
Senatorul ezită şi spuse cu voce voit neutră:
— În altă ordine de idei, nu aţi putea, domnule general, să mă… hm… hm… infectaţi?
Generalul nu zâmbi deloc.
— N-ar fi o problemă, domnule senator, dar… ar trebui să aveţi noroc…
— Există vreun pericol? Ce vrei să spuneţi?
— Vedeţi, simulările pe calculator sugerează că peste nouăzeci şi opt la sută din populaţia lumii va fi imună la acest nou virus. Mai mult, ar trebui ca doamna Z. să sărute pe gură, în următoarele trei luni, cel puţin o sută de oameni! Numai astfel s-ar putea declanşa Epidemia de Inteligenţă! În plus, doamna nu este genul de femeie care pupă pe nas căţeluşul sau pisicuţa familiei…
***
În spate, tufişurile şi copacii junglei. În faţă, foarte aproape, dincolo de lunca acoperită cu plante joase, un şuvoi lent, verde-brun.
— Staţi pe loc! spuse ghidul, ridicând braţul.
Cei cinci turişti se opriră, cu cizmele înfipte în iarba amestecată cu mâl. Tonul conducătorului le impunea să nu vorbească.
Pe mal, puţin spre dreapta, ieşit un metru din apa tulbure, se încălzea în soarele dimineţii un anaconda.
— Veniţi încet după mine. Să ne apropiem la câţiva metri.
Oamenii ezitară.
— Nu e periculos? întrebă cineva, cu voce joasă.
— Este, dar noi ne mişcăm mult mai repede decât el. Puteţi filma.
După câteva clipe, adăugă:
— Nu e nevoie să vorbiţi şoptit. Sucuriju e, practic, surd. E uriaş, cred că are vreo şase metri.
— E scufundat în apă, de unde ştiţi?
— După diametru, domnişoară.
— Cred că aveţi dreptate – spuse un blond cu mustaţă. Sunt expert în şerpi şi am venit aici sperând să văd şi aşa ceva! E o femelă de anaconda verde.
Grupul înaintă încet. La zece metri de reptilă, ghidul ridică din nou mâna.
— Ceva nu e în regulă. Rămâneţi aici.
Se apropie cu paşi destul de siguri de anaconda. La un metru distanţă, se lăsă pe vine și privi şarpele.
— Ce face? întrebă blondul. Vrea să-l ia în braţe?
Ghidul se ridică, se întoarse spre ei şi strigă:
— E mort! Veniţi aici!
Se apropiară destul de temători şi se opriră la câţiva paşi.
— Cum v-aţi dat seama?
— Şerpii – explică omul – scot mereu limba din gură pentru a gusta aerul. Acesta nu o făcea, iar la ora asta era puţin probabil să doarmă.
— De ce a murit? întrebă cel mai tânăr, cu aspect de adolescent.
— Ei bine, nu ştiu! N-am mai văzut niciodată un sucuriju mort! De fapt, am văzut în viaţa mea, de aproape, numai patru…
Adăugă foarte serios:
— Poate ne spune domnul expert în şerpi! Bătrâneţe? Boală? E clar că a murit de curând. În căldura asta şi cu animalele de aici, în două zile, cel mult, ar fi rămas numai scheletul!
Mustăciosul făcea fotografii şi aprobă gânditor.
— E mort de numai câteva ore! Priviţi, nu are pe corp nicio muşcătură. Şi totuşi, ciudat, foarte ciudat, aici, lângă cap, în jurul corpului, vedeţi?
Se apropiară. Nimeni nu observa nimic deosebit, dar ghidul spuse:
— Într-adevăr! Sunt, totuşi, nişte foarte mici muşcături, domnule, dar seamănă cu nişte… cu nişte…
— Poate să fi fost o pradă care s-a apărat. Dar care?!
— Un caiman sau un jaguar sunt agresivi şi au colţi zdraveni, dar cred că ar prefera, totuşi, să fugă. Ce să mai vorbim de cerbi şi tapiri. Iar sucuriju – adăugă ghidul – vânează mai mult păsări sau carpincho, pentru că e mult mai simplu.
— Carpincho ce este?
— E cel mai mare rozător din lume. Un fel de şobolan semiacvatic şi ierbivor. Paşnic, sperios şi cam prostuţ, trăieşte în familii mari, cu pui foarte simpatici. Unii îl numesc capybara.
— Nu – observă expertul în şerpi – niciun animal mare nu muşcă de parcă ar înţepa! Şi apoi, cum să muşti de jur-împrejur un cilindru cu diametrul de douăzeci de centimetri? Ar trebui să ai o gură ciudată şi mare! Par, mai degrabă, răni făcute cu mici obiecte ascuţite!
— Mici, mici, dar au omorât şarpele!
— Oameni? întrebă un bărbat, până atunci tăcut.
— Greu de crezut. Oamenii nu mai au motive de a trăi pe aici, de mai bine de un veac! Mai sunt unii ciudaţi care testează, pentru o lună-două, modul de viaţă sălbatic din urmă cu secole, dar să ucizi un superb anaconda?!
— Va să zică – gândi cu voce tare expertul – oameni nu, pentru că nu are sens, duşmani naturali nu, pentru că nu are… zău dacă înţeleg… Cineva omoară aici şerpi uriaşi ca să se distreze?
Adolescentul şi domnişoara se priviră, iar el întrebă:
— Nu ar fi prudent să ne întoarcem la transportor? E destul de aproape.
Dar ceilalţi protestară.
— E prea devreme. Mai avem multe de văzut.
Ghidul avertiză:
— Aici nu ne plimbăm printr-un parc din Manaus. Eu răspund de voi. Respectăm nişte reguli, avem un program. Nimeni nu se desparte de grup.
***
Capy şi Chiupi erau logodiţi de mai mult de zece zile. Era destul! Chiar dacă părinţii credeau că se cam grăbesc cu ceremonia, cei doi erau hotărâţi.
Pentru Capy, Chiupi era frumoasă şi isteaţă. Avea o blană lucitoare, fără nicio pată şi nişte lăbuţe adorabile. Găsea prima cea mai bună iarbă dulce ascunsă printre copaci, departe de mal. Era o încântare să o audă cum chiţăia şi şoptea, atunci când cânta pentru el!
Pentru Chiupi, Capy era deştept, cu experienţă şi curajos. Nu avea el încă două soţii şi şapte copii? Nu omorâse el, chiar de dimineaţă, împreună cu cei trei fii ai săi, şarpele cel mare şi verde? Micile ace de piatră le primise de la un bunic, dar cele lungi, din scoici, le făcuse chiar el!
Se apropiau din două părţi opuse de grupul de colibe şi vizuini care era satul de la marginea luminişului. Se auzea deja sunetul tobelor şi al corzilor. Pă- rinţii lui Capy opriră grupul pentru o clipă. Trebuiau să ajungă în acelaşi moment cu familia lui Chiupi, nicio clipă mai devreme.
Se opriră la marginea poienii. În mijloc, Primul Şef stătea între Capy şi Chiupi. La vârsta lui era greu să rămână mult timp ridicat pe picioarele din spate. Se sprijinea din când în când, cu labele din faţă, pe spinarea celor doi.
La semnalul lui din mustăţi, cele două mici grupuri ale rudelor se apropiară şi se opriră, pline de respect amestecat cu bucurie.
Sunetul tobelor deveni mai puternic, iar corzile făcură loc pietrelor lovite ritmic. Părinţii şi fraţii rosteau urările tradiţionale.
— Să fiţi sănătoşi!
— Să vă iubiţi!
— Să aveţi copii capybara mulţi şi deştepţi!
Invitaţii ofereau daruri şi comentau discret despre darurile celorlalţi.
— Iarbă dulce-sărată de dincolo de deal!
— Mmm, mmm!
— O piele năpârlită de şarpe de apă!
— Îââââî!
— Un coş cu fructe roşii din grădina Uriaşilor-Cu-Două-Picioare!
— Uuuuu! Au avut ceva curaj! Un fruct e ceva, dar un coş întreg?!?
— Doi sclavi Capybara-Proşti-Sălbatici!
— Ooooo! I-au prins probabil în capcană, nu cred că au îndrăznit să intre dincolo de gardul cu spini al Uriaşilor!
Circulau zvonuri îngrozitoare despre Uriaşii-Cu-Două-Picioare care vânau sau creșteau în ţarcuri Capybara-Proşti-Sălbatici ca hrană!
La un semn al Primului Şef fură aduse ierburi pentru toate gusturile şi vase mari de nucă, cu suc fermentat de iarbă dulce.
Capy şi Chiupi se grăbiră să încheie ritualul, înainte ca invitaţii să înceapă să chiţăie, ameţiţi de băutură. Se ridicară pe labele din spate şi se priviră.
— Sărută-mă şi pe mine, Capy!
— Sărută-mă şi pe mine, Chiupi!
Se sărutară scurt, de trei ori. Primul Şef se lăsă pe iarba moale şi se roti între ei, de două ori, în jurul cozii.
Când rămaseră singuri, Chiupi îl împinse uşor pe soţul ei iubit cu botul:
— Vreau să fim cei mai inteligenţi din trib! Sper că nu vei folosi pupăturile astea decât pentru cei din familia noastră! Promiţi?
3/19 Viaţa la fermă
Nu era foarte cald. O adiere uşoară mişca plantele înalte de o palmă – un covor verzui, uşor denivelat, cu margine neregulată, apropiată de orizont.
„Unde eşti? Unde ai dispărut? Unde te-ai ascuns, măi?”. Nimic, în nicio direcţie!
Irene coborî în camera de lucru. Lăsase detectorul în funcţiune şi acum privea nedumerită ecranul.
— Danny, vino, te rog, aici. Nu înţeleg nimic!
Danny nu se grăbea. Ce putea fi urgent?
— Ce s-a întâmplat, dragă? Iar plouă cu broaşte?
— Lasă bancurile! Priveşte. Unde e robotul? A dispărut!
— Ce fel de robot?
— Am trimis unul să sape un puţ. Unde este? Aici trebuia să licărească un mic punct violet…
„Un mic punct.” Danny se întrebă cum ar arăta pe ecran „un punct mare”.
— Punctele astea verzi care clipesc rar, ce sunt?
— Sunt pompele în funcţiune, care scot apa din celelalte fântâni.
Danny se gândi puţin şi crezu că a găsit o explicaţie.
— Poate nu mai transmite, din te miri ce motiv. Te-ai urcat pe terasă, să-l cauţi cu binoclul?
— Da. Nimic, pe o rază de zece kilometri! Dacă-l vedeam, nu te chemam!
Danny privi cu mare atenţie, întinse încet degetul spre norişorul verde-gălbui de la extremitatea suprafeţei de sticlă şi spuse:
— Mmmm, aici e robotul! Ai dorit un puţ de apă în crângul de mesteceni?!
— L-am programat pentru marginea parcelei treizeci şi patru! Ce să caute maşina printre copaci?! Ia stai, de fapt, de unde ştii că e acolo?
— Păi, logic, e singurul loc unde se poate ascunde de un om cu binoclu o cutie de doi pe trei pe cinci metri, cu roţi cât mine de înalte şi cu antenă parabolică pe ea! Dar nu înţeleg de ce stă pe loc şi tace! Ia legătura cu service-ul.
Când reveni în cameră, cu omleta germană pe care presărase nişte castraveciori muraţi, Irene vorbea încă mustăciosului de pe ecran. Peste câteva clipe, se întoarse spre Danny.
— Au zis că nu e de vină, probabil, automatul nostru. O furtună solară a dereglat satelitul de orientare pentru zona noastră şi unele vehicule au luat-o razna. Vor trece, totuşi, mâine pe aici, ca să-i facă nu ştiu ce teste. Asta ne mai lipsea! Miercurea trecută viţelul mort, acum o maşină ameţită…
Danny o privi surprins şi împinse farfuria.
— Ce viţel mort, dragă?! Aşează-te lângă mine. De ce nu mi-ai spus? Eu nu trăiesc tot în ferma asta?
— N-am vrut să te supăr. Erai şi foarte ocupat cu lecţiile… Cursurile la distanţă cu studenţii sunt mai grele decât programarea unei maşini care hrăneşte vacile. Cred!
Danny nu era chiar atât de sigur.
— Ia spune, ce s-a întâmplat?
— Păi, în urmă cu două săptămâni o vacă a fătat un viţel, iar după trei zile, micuţul de el, era mort! N-am pierdut niciodată… Ceilalţi sunt sănătoşi. Cei de la Geugeny – i-am anunţat imediat – mi-au cerut să trimit cu drona tot felul de probe, de la toate animalele.
— Trei tauri şi nouăzeci şi opt de vaci! exclamă Danny. Ai avut ceva de lucru.
— Ei bine, pe scurt, un taur şi zece vaci au boala Waikato!
— Asta ce mai e? E grav?
— E o maladie foarte rară. Animalele nu au şi nu vor avea niciun simptom. Boala nu e periculoasă nici pentru ele, nici pentru oamenii care consumă carnea sau laptele lor, dar…
Irene făcu o pauză şi continuă:
—…dar, dacă acel taur va avea pui cu acele vaci… unul din cei zece viţei ai lor va muri repede, din cauza combinaţiei nefericite de gene. Le-am spus să-şi găsească un bun avocat, pentru că de la ei am cumpărat vacile clonate. Bine că nu au provenit toate de la aceeaşi clonă…
— Cum au reacţionat?
— Au spus că nu au nicio vină, pentru că nu au furnizat şi taurul, iar analiza pentru această maladie nu este prevăzută de lege! Ne vor plăti, totuşi, daune pentru viţel.
— Bine, bine, dar nu se poate face nimic? Totuşi, un taur din trei şi zece vaci din nouăzeci şi opt…
— Ei pot face multe, în esenţă manipulare de celule sexuale, înainte sau după fecundare. Dacă am înţeles bine, este esenţială celula văcuţei. Am analizat ofertele lor, că mă pricep! Toate destul de costisitoare. Nu ştiu cine ar accepta să le aplice metodele, pentru că există o soluţie mult mai simplă, care nu costă nimic!
— Da?! Care?
— Am marcat electronic, pur şi simplu, „taur” şi „vacă”, circuitele animalelor bolnave, ştii tu, cipurile alea galbene lipite pe urechea stângă. Dacă distanţa e prea mică, un impuls electric va învăţa repede taurul bolnav că zece dintre văcuţe sunt foarte arţăgoase şi va evita să le… pupe! E cea mai ieftină soluţie.
— Realist vorbind, paguba noastră este şi va fi mică. Ai auzit ce-a păţit domnul Tang toamna trecută?
— O, da! A pierdut cam o cincime din porumb. Nu ştiu ce gândac a atacat rădăcina plantelor, cu şase săptămâni înainte de recoltare. A trebuit să cumpere furaje. A jurat să nu mai folosească niciodată seminţe naturale, nemodificate genetic! Este că noi am fost mai deştepţi?
Ridică mâna stângă şi apropie degetul mare de arătător. Îl privi apoi pe Danny, aşa cum numai ea ştia să-l privească, şi spuse încet:
— Dragul meu, spune-mi că a început să-ţi placă puţin viaţa la fermă!
Figura lui spunea totul, deşi nu mâncase niciodată struguri naturali acri.
— Irene, ştii foarte bine de ce locuiesc la fermă…
— Da, Danny, stai aici pentru mine…
— Aşa e, Irene, pentru tine şi pentru că pot munci de aici.
— Asta e situaţia! Tu poţi munci de oriunde, dar eu… Să-ţi reîncălzesc omleta?
Irene ştia că Danny nu trebuie deranjat atunci când mănâncă foarte încet, făcând impresia că macină cu dinţii chiar şi supa. Se gândeşte la ceva important! Oare cum se va termina discuţia?
Danny spuse pe un ton neutru:
— Irene, la un moment dat trebuie să discutăm din nou despre viitor. Mai amănunţit ca data trecută.
Femeia era foarte sobră şi spuse calm:
— Sunt pregătită. Pe terasă nu priveam prin binoclu doar câmpia, căutând robotul. Am încercat să văd prin lentile şi viitorul nostru.
Danny, o clipă uimit, comentă, zâmbind larg:
— Uite, vezi, de aceea te plac eu pe tine. Înaltă, suplă, blondă ca mierea naturală, cu ochelari şi cel mai deştept fermier din lume!
Pe un ton mult mai serios, continuă:
— Viaţa mea, Irene, este, datorită ţie, mai frumoasă şi mai uşoară. Vreau să rămânem împreună, dar… agricultura celulară…
— Ştiu la ce te gândeşti. Auzi denumire! „Agricultură celulară”, de parcă brânza, carnea şi ouăle produse prin înmulţirea celulelor ar fi produse agricole!
— Ai dreptate, toate astea ar trebui numite „hrană celulară”.
Irene, la fel de serioasă, vorbea încet, fără pauză şi fără să ridice tonul. Părea împăcată cu o perspectivă nu foarte veselă.
— Sunt fermier de zece generaţii, Danny. S-a terminat. Blestemata de hrană celulară modificată genetic este începutul sfârşitului pentru toţi fermierii din lume, sunt conştientă de asta. După zece mii de ani de agricultură şi zootehnie, nu ştiu dacă, peste douăzeci de ani, va mai creşte cineva plante şi animale pentru hrană, zău aşa! Unde sunt vremurile când un ham- burger sau şniţel cu cartofi prăjiţi, crescute în borcanele lor cu enzime, costau cât salariul tău pe trei luni?
— Nici acum nu sunt la fel de ieftine ca piftia de curcan, ardeii sau andivele…
— Când au apărut maşinile cu benzină, au dispărut caii pentru transport, căruţaşii şi birjarii. Aşa vom dispărea şi noi, fermierii.
— Stai puţin, stai puţin, dragă! Căruţaşii şi birjarii n-au dispărut, au devenit şoferi de camioane şi de taxiuri…
— Nu ei, Danny, ci copiii şi nepoţii lor. Eu ce să fac? Să mă recalific pentru… nici nu ştiu cum se numeşte… Numai ideea de a produce hrana care a dus la dispariţia noastră mă îmbolnăveşte! Iar dacă ar trebui să mănânc aşa ceva…
— Tancurile progresului au făcut multe victime colaterale pe unde au trecut, e adevărat. Culmea e că ecologiştii salută schimbarea asta. Ei cred că suprafeţele imense folosite azi pentru agricultură şi zootehnie vor redeveni sălbatice şi rezervate turismului. După ecologişti, hrana celulară pregăteşte revenirea la natură!
— Nu sunt serioşi! Ce poate fi mai departe de natură decât a produce astfel hrana! Dacă vor să trăiască natural şi să apere natura, de ce nu renunţă la folosirea focului sau de ce nu mănâncă doar carne crudă?
— Sau de ce nu trăiesc exclusiv în zone calde şi nu renunţă, foarte natural, la haine, nu-i aşa?
— Amuzant, spuse Irene, încruntată.
— Eu mă gândeam – continuă Danny – la ceva mai simplu, dar şi mai complicat, în acelaşi timp. Să ne mutăm într-un oraş mare şi să creştem nişte copii!
Irene zâmbi, se ridică de pe scaun, făcu doi paşi, îl îmbrăţişă fără să spună nimic şi se aşeză din nou.
— Asta înseamnă, Irene, că eşti de acord?
— Cu a doua parte! Într-un oraş, mare sau mic, mi-ar fi tare greu, ştiu cum sunt pâinea, kefirul sau şunca din magazine. Dar nici nu putem rămâne la fermă, dacă nu vom mai vinde nimic! Să producem aici numai pentru hrana noastră? Să învăţăm să mulgem vacile şi să creştem castraveţi, roşii şi fasole?! Să mâncăm carne de găină numai o dată pe săptămână?! Prostii! Cum vei putea tu să rămâi profesor într-o fermă fără roboţi şi drone, fără animale clonate sau plante artificiale?
— Mda. Nici în oraş, nici la fermă nu este bine. Ce-ar fi să ne mutăm pe Insulă? Mai sunt acolo zone libere.
— Mmm, care ar fi avantajul?
— Cei de acolo consumă încă multă hrană naturală, cum îţi place ţie. Cam jumătate, după câte ştiu. Importă de pe continentele pe lângă care trece Insula, recoltează alge şi pescuiesc foarte mult. Ţi-ar plăcea să fii pescar, adică să înveţi să conduci un mic submarin?
Irene oftă.
— Ideea mi se pare pe cât de interesantă, pe atât de ciudată. În momentul ăsta, jur că nu ştiu ce ar trebui să facem. De un singur lucru sunt sigură, Danny: copiii şi nepoţii noştri vor trăi într-o altă lume, foarte diferită de a noastră…
***
Irene şi Danny se opriră uşor derutaţi, la intersecţia culoarelor.
— Trebuie să urmăm săgeţile luminoase cu numărul o sută şaptesprezece.
— Săgeţile albastre cu numărul o sută şaptesprezece. Am văzut şi săgeţi galbene cu numărul ăsta. Sper că nu mai mergem mult pe coridoarele astea nesfârşite.
Ajunseră în faţa uşii cu numărul o sută şaptesprezece. Albastru.
— Acum ce facem?
Uşa nu avea niciun buton, clanţă sau mâner.
— Cât e ceasul?
— Este exact ora la care trebuia să fim aici. Batem la uşă?
Neaşteptat, uşa se deschise lin, fără zgomot. Camera era aproape goală.
Destul de neplăcut, pereţi, tavan, podea, masă, scaune, calculator, totul avea nuanţe de albastru. Totul, în afară de figura omului îmbrăcat în halat bleu.
— Vă rog să luaţi loc. Felicitări pentru punctualitate. Sunt doctor Preslett. Ştiu cine sunteţi, ştiu de ce aţi venit. Am primit toate datele prin reţeaua internă a clinicii.
Medicul aşteptă ca cei doi să se aşeze pe scaunele parcă prea mici, îi privi pe rând şi întrebă, fără să se adreseze cuiva anume:
— Înainte de căsătorie aţi mai făcut vreo analiză de acest tip?
Danny şi Irene negară în acelaşi timp, iar Irene adăugă:
— N-am avut motive.
— Autorităţile – continuă Danny – ştiţi foarte bine, impun analize prealabile numai pentru câteva boli infecţioase. Dacă am fi avut rude cu nu ştiu ce boli genetice, era altceva.
— Dar acum? Aţi avut motive?
— Acum am vrut să ştim care sunt şansele să avem, în viitor, probleme… Am hotărât că este mai sigur aşa, pentru că dorim să avem copii…
Irene nu-şi putea stăpâni lacrimile.
— Copii sănătoşi, domnule doctor.
Danny luă mâna soţiei între palme.
— Să fim optimişti, draga mea. Nu mai suntem în secolul douăzeci. Trebuie să existe o soluţie.
Privindu-l pe medic, întrebă:
— Ce se poate face, domnule, în situaţia noastră?
Preslett adoptă, fără să vrea, un ton oficial:
— Doamnă şi domnule Drinkwater, prezenţa genei yq54 pe cromozomul numărul 15 nu va afecta niciodată sănătatea dumneavoastră. Niciodată! Problema este că aveţi amândoi această particularitate genetică foarte rară. Numai un om din treisprezece milioane, indiferent de sex, este astfel. Nu cred să mai fie, în întreaga lume, vreun cuplu în care ambii parteneri…
Medicul se opri, atinse câteva taste, privi monitorul calculatorului şi continuă:
— Nu are rost să vă ofer detalii ştiinţifice şi tehnice legate de ambianţa biochimică în care se exprimă genele în primele stadii de diviziune a celulelor. După cum vi s-a comunicat sumar atunci când aţi făcut analiza, sunt şanse de nouăzeci la sută ca un copil al vostru să aibă… mari dificultăţi. După numai opt luni de viaţă vor apărea probleme grave în funcţionarea inimii şi rinichilor săi. Dar…
— Dar? întrebară în acelaşi timp Irene şi Danny.
— Ascultaţi-mă cu atenţie! Nu sunteţi singura pereche cu astfel de probleme. Sunt mii de erori genetice şi există unele posibilităţi tehnice sau de alt tip, de rezolvare.
Danny şi Irene îl urmăreau în tăcere.
— O primă soluţie, cea mai simplă, ar fi să adoptaţi un copil sau mai mulţi.
Danny dădu trist din cap şi spuse:
— Nu am discutat prea mult despre asta, dar, ne înţelegeţi, am dori să avem copilul nostru.
— Este dorinţa firească şi cea mai frecventă a părinţilor. S-ar putea îndeplini şi dacă dumneata, Danny, ai avea un copil cu altă femeie sau dumneata, Irene, ai avea un copil cu alt bărbat. Statistica arată că a doua soluţie este mult mai frecventă, pentru că femeile se despart mult mai greu decât bărbaţii de copiii lor genetici… Copilul ar fi crescut şi educat de voi şi ar fi copilul vostru.
Doctor Preslett făcu o pauză şi adăugă:
— Legea e foarte clară: dacă cei doi soţi sunt de acord, tatăl legitim este soţul mamei naturale sau mama legitimă este soţia tatălui natural…
— Da, spuse abătută Irene, ne-am gândit şi la asta, dar… nu suntem pregătiţi pentru aşa ceva. Cel puţin, nu încă. Ce ne mai puteţi spune?
— Există şi o soluţie care nu este posibilă în cazul vostru, dar…
Danny comentă:
— Totuşi, pentru cultura noastră generală, am dori să auzim şi soluţia imposibilă.
— Bine. Cu mare efort tehnic şi… financiar, se pot creşte rapid, folosind celule prelevate de la părinţi, organe diverse. De fapt, orice grup de celule! Cu şi mai mare cheltuială, se conservă masa de celule atâta timp cât este nevoie şi apoi se face copilului un transplant. În cazul dumneavoastră, însă, organul necesar ar fi afectat genetic şi metoda este inaplicabilă. Eu mă gândeam la altceva.
— Mda. Vă ascultăm.
— Aşa cum aţi aflat, nouăzeci la sută dintre ovulele fecundate ale doamnei vor avea defecte genetice serioase. Totuşi, asta înseamnă şi că zece la sută vor fi perfect normale, iar analiza le va putea identifica. În medie, la fiecare 280 de zile, corpul dumneavoastră, doamnă, va produce o celulă corectă, care va deveni… cu contribuţia soţului… prima celulă a organismului unui copil sănătos. Dacă celula prelevată se va dovedi defectă, va fi distrusă, dacă va fi sănătoasă, va fi repusă la locul ei şi veţi avea un băieţel sau o fetiţă…
— Mă simt ca un animal de la fermă! Groaznic! aproape strigă Irene.
Suprins o secundă, medicul comentă, destul de mirat:
— Nu prea vă înţeleg, doamnă. Nu e vorba de inginerie genetică. Este o metodă eugenică destul de des aplicată, care oferă o posibilitate minunată de a…
Danny interveni:
— Reacţia soţiei mele este problema noastră, domnule Preslett.
— Evident, evident. Scuzaţi-mă.
Tăcură toţi câteva clipe. Cei doi se ridicară, aproape în acelaşi timp.
— Ne vom gândi la tot ce ne-aţi spus, domnule doc-tor, spuse Irene, mult mai calmă. Vom lua legătura cu dumneavoastră peste câteva zile.
„Înseamnă că doamna a decis deja” – se gândi Preslett, iar cu voce tare spuse:
— Nu vă grăbiţi. Este o decizie importantă. Este vorba de destinul vostru şi al copilului…
***
— Tată, spuse Mika, luându-l de braţ, m-am gândit mult la asta. Eu doresc să rămân cu mama! Va avea nevoie de mine.
Ana strângea în braţe mijlocul Irenei şi privea în sus.
— Mami, eu vreau să rămân cu tati! Îl iubesc pe tati.
19/19 Tăcerea
Vântul se oprise cu totul. Valurile erau acum atât de mici, încât oglinda oceanului părea o plajă nesfârşită, uniform şi neobişnuit colorată. Lorena ştia că undeva, la sute de kilopaşi depărtare, mult dincolo de orizont, se mişca lent una dintre insulele enorme ale Coaliţiei Maritime. Nu doreau să ajungă acolo, era plăcut aici, lângă ţesătura moale, groasă, albastru-verzuie, a lichenilor de pe mal.
Stimal mări puţin viteza iahtului. Curentul uşor îi ciufuli penele codale. Era minunat. Auzi chemarea colegului şi prietenului, Lorena.
— Stimal, pune-l pe automat şi vino jos. Întâi treaba, apoi distracţia.
Nava se mişca acum lent, în cercuri foarte largi. Stimal coborî în sala spaţioasă. Culorile pale ale pereţilor se acordau cu zgomotul uşor al undelor.
— Lorena, ai analizat Raportul şefului?
— Desigur. E cazul să discutăm acum mai amănunţit şi să înregistrăm câteva dintre ideile pe care le-am sugerat ieri. Ce zici? Le voi trimite lui Birunixi chiar azi.
— Ce va face cu ele?
— Nu ştiu, dar cred că e bine să le primească, probabil le va anexa la Raport.
— Încep înregistrarea.
— Lorena, sunt de acord cu concluziile Raportului. Este interesant însă, şi oarecum bizar, că dialogul lui Birunixi cu Preşedintele şi cu ceilalţi nu s-a terminat cu o încercare de a imagina viitorul.
— Interesant şi trist, dar explicabil. De fapt, nu au imaginat niciun viitor…
— Lorena, tu cum vezi viitorul?
— Sunt de acord cu Birunixi. Mai întâi, civilizaţia noastră va înceta să mai existe, iar apoi, într-un viitor neprecizat, Păsările vor dispărea…
Stimal era mirată de calmul cu care Lorena rostise fraza, dar, fără să comenteze, întrebă:
— Da, dar mai departe?
— Cum adică „mai departe?” Ce mai poate urma după dispariţia Păsărilor?
— Foarte simplu. Nu ştiu dacă te-ai gândit la asta, dar acum pare destul de clar că civilizaţia MamBi a dispărut din acelaşi motiv, a atins Limita Cunoaşterii. Marea enigmă – motivul dispariţiei MamBi – pare o Problemă Rezolvată.
— Vrei să zici, Stimal, că… – spuse ezitant Lorena.
— Şi asta nu e tot! După ce MamBi au încetat să existe, a urmat, evident, un „mai departe”, pentru că, peste aproape o sută de milioane de ani, am apărut noi.
— Vrei să zici, Stimal, că… – repetă Lorena, la fel de şovăielnic ca mai înainte.
— Vreau să spun că Unay va rămâne locuibil încă patru sute de milioane de ani, poate chiar de două-trei ori mai mult. Va exista un „mai departe” şi după Păsări. E greu de crezut că aici nu vor apărea, peste încă o sută de milioane de ani, alţii! E posibil, ba chiar probabil.
Lorena o privi admirativ şi spuse, fără urmă de ironie:
— Ce inteligentă eşti! Crezi că Preşedintele şi ceilalţi nu s-au gândit la asta?
— Am impresia că nu. De fapt, nici nu au încercat să discute subiectul. Aşa cum ai zis, nu şi-au imaginat un posibil viitor…
Lorena rămase mult timp tăcut. Turnă în două pahare puţin suc de stanko şi vorbi aproape visător:
— Cât despre… urmaşii noştri pe Unay, nu putem, desigur, să facem decât speculaţii…
— O sută… sau două sute… de milioane de ani e un timp lung, foarte lung, enorm. Se pot întâmpla foarte multe.
— Se poate întâmpla orice. Aproape orice. Vor fi, desigur, nişte fiinţe care produc unelte.
Stimal observă neaşteptat:
— Desigur, animale sociale şi nu creaturi marine.
— De ce eşti atât de sigură?
— Nu cred că nişte fiinţe care se întâlnesc doar o dată pe an pentru a face pui pot dezvolta o civilizaţie. Pe de altă parte, în ocean e mai dificil să descoperi… focul!
Lorena îşi ridicase privirea şi fixa tavanul. Se întoarse spre Stimal şi spuse, cu un ton aproape mirat:
— Pe planetele Roz şi Verde s-a întâmplat acelaşi lucru. E limpede! Sunt locuibile, oxigenate, şi mult, mult mai vechi decât Unay, mai bătrâne cu miliarde de ani! Cu şase-şapte miliarde, îţi dai seama? Acolo au fost şi vor mai fi zeci de civilizaţii, nu două!
— Zeci?! Dacă mă gândesc mai bine… pare logic… pe cât de greu de crezut, pe atât de logic.
După un timp Lorena turnă încă puţin stanko şi spuse:
— În plus, asta ar putea explica tăcerea!
— Ce tăcere?
— Una dintre Problemele Nerezolvate este tăcerea civilizaţiilor MamBi, Roz şi Verde. Tehnic, ar fi fost posibilă construirea unor Sfere ale Timpului sau a unor Emiţătoare Eterne, în stare să transmită, în spaţiu şi timp, chiar la o sută de mii de ani-lumină distanţă şi timp de miliarde de ani, în toată Galaxia şi pentru totdeauna, totul!
— Totul?
— Totul, adică tehnologie, ştiinţă, artă, reţete culinare, modă vestimentară, mentalităţi, idei filozofice, limbaje naturale şi artificiale, date geografice, date medicale, visuri, sentimente, tot, tot!! MamBi nu au lăsat totuşi nicăieri, undeva pe-aici, pe Unay sau pe aproape, o Sferă a Timpului, iar cei Roz şi cei Verzi tac. De miliarde de ani, tac!
— Explicaţia ta care e, Lorena?
— Gândeşte-te ce s-ar fi întâmplat dacă noi, Păsările, am fi primit grămada aceea de informaţii.
— Zuuc! În primul rând, am fi avut un termen de comparaţie. Pe de altă parte, am fi dezvoltat mai rapid tehnologii utile, am fi aflat mai multe şi mai repede, am fi învăţat într-un secol sau două cum să trăim mai frumos şi mai mult, am fi rezolvat mai curând diverse probleme dificile…
Stimal se opri şi apoi continuă pe un ton voit neutru:
— Înţeleg, am fi atins mai rapid Limita Absolută a Cunoaşterii şi am fi dispărut mai curând. În loc să dispărem după şase mii trei sute de ani de civilizaţie, am fi încetat să existăm după şase mii…
— MamBi, cei Roz şi cei Verzi au înţeles şi au ales tăcerea.
— Vom înţelege şi noi, Păsările, şi vom alege tăcerea.
Un timp, Stimal nu spuse nimic.
— Lorena, cred că poţi opri înregistrarea.
Un minut, Lorena rămase la fel de tăcut.
— Acum putem spune, draga mea, că am terminat treaba! Mai ai chef de distracţie?
— Nu… nu prea… şi totuşi… parcă… un pic… mai pune-mi stanko…
— Vrei să rămânem aici sau mergem pe plajă?
— Aici. Opreşte propulsorul.
— Promiţi că nu vei ciripi foarte tare?
Contrariată, Stimal remarcă:
— Aici nu ne aude nimeni, Lorena!
— Atunci, promiţi că vei ciripi foarte tare?
Titlu: Minunatele prisme antice
Autor: Laszlo Tarko
Editura Pavcon
Coperta: George Ionescu
Nr. pag.: 226
ISBN – 978-606-9057-68-1
Colecţia: Colecţia Science-Fiction, #154 – Sci-Fi
Conține povestirile-capitole:
Sărută-mă și pe mine!
Mierea și mierla
Viața la fermă
Un joc nesfârșit
Cristale
Străinii
Un cadou minunat
Ultimul zbor
Planeta Caldă
Sfârșitul lumii
Puii cei dragi
Poiana Luminoasă
Roz și Verde
Tribul
Piatra periculoasă
Insecte
O istorie veche
Raport
Tăcerea
