— Ferește-te, iar cade o frunză! strigă femeia.
Se trântiră la pământ, printre resturile mai mult sau mai puțin vegetale și reușiră să scape neatinși.
— Din ce metal or fi? întrebă bărbatul.
— Nu știu, dar sunt foarte tăioase. Încă puțin și îmi reteza brațul. Nu mi-a prins decât mâneca.
— Tăioase și foarte grele. Să te lovească o frunză de câteva tone…
— Ar fi neplăcut, spuse femeia. E ca și cum te-ar strivi o carcasă de mașină mică. La fel de neplăcut ar fi fost să ne asfixiem. Din fericire, cum arată și aparatele, aerul e respirabil.
Cei doi supraviețuitori ai catastrofei produse de impactul navei cosmice cu solul planetei își continuară înaintarea fără să mai scoată o vorbă.
Aveau doar două opțiuni: înainte, spre necunoscut, sau înapoi, unde puteau să nimerească sub o ploaie de frunze mult mai periculoase, late, grele sau ascuțite ca niște vârfuri de lance. Copaci gigantici, cu trunchiuri groase, milenare, crescuți haotic, se înălțau la mică distanță unul de altul.
De sub ploaia de cuțite nu mai rămăseseră decât ei doi: Angela Noistec și Ian Nicer, ingineri în corpul tehnic al navei.
Mulți, majoritatea cu răni grave, preferaseră să se întoarcă spre ceea ce mai rămăsese din navă, cu speranța că se vor vindeca, vor aduce vreo navetă în stare de funcționare și vor putea pleca altfel decât prin pădure, zburând pe deasupra.
Folosind cuțitele-laser, Ian și Angela își croiau drum din ce în ce mai greu prin vegetația milenară.
Păienjenișul devenea tot mai compact, astfel încât bucățile de arbuști sau liane nu mai puteau fi aruncate decât în urmă.
— Nu mai avem nicio posibilitate de întoarcere, spuse femeia.
— Nu, nu mai avem, zise bărbatul, privind frunzele mari, deschise ca niște umbrele sau răsucite în jurul crengilor arborilor uriași.
— Dacă nu abandonam aparatele autonome de zbor, poate ne ridicam în văzduh și vedeam ce e în jur.
— Visezi. Nu mai aveam combustibil nici pentru cinci kilometri. Cei rămași pe navă și cei care s-au întors din drum visează că vor pleca. Acolo vor muri.
— Nu sunt mai mult de zece kilometri până la marginea pădurii, spuse Angela.
— Poate, dar am preferat să alimentez cuțitele-laser, să mergem așa, prin pădure. Dacă ar fi fost posibil să perforăm plafonul ăsta verde, cred că am fi dat de un rău și mai mare. Nu simți zguduiturile pământului?
— Ba da. E posibil ca planeta asta să fie foarte des lovită de meteoriți.
— E posibil, așa cum e posibil să existe o puternică activitate vulcanică, spuse Ian, reluând înaintarea.
Pusă pe maxim, raza de culoare albastru-electric a cuțitelor putea să taie și blindajul unei navete cosmice. Putea fi reglată și până la nivelul unui milimetru, dar acum era nevoie să taie copaci seculari metalizați sau liane cu rezistența cablurilor de oțel. Erorile de manipulare puteau mai mult să le înfunde drumul sau să le doboare crengi uscate metalizate și frunze tăioase în cap, așa că erau foarte atenți.
La început, despicară desișul pe o parte și pe alta, retezând apoi copacii astfel încât să se prăbușească în față, dar era obositor și le mânca prea mult timp. Se urcau pe trunchiurile căzute, fiind nevoiți apoi să coboare, curățindu-i de crengi, pentru a-și relua ascensiunea. Era și periculos, nu numai pentru că puteau fi loviți de crengi grele, tăiați de frunzele enorme sau biciuiți de lianele elastice, ci și pentru că puteau fi striviți de bucăți de trunchiuri. În concluzie, schimbară tactica; arborii erau retezați pe diagonală, cădeau într-o parte și ei treceau pe deasupra. Când un trunchi se proptea în altul, îl ajutau să cadă, retezând încrengătura vegetală pe o lățime mai mare.
Pârâiturile, jerbele de scântei, pocniturile și plesniturile plantelor și lianelor în cădere, amplificate și de tulburările de percepție ale celor doi, date de oboseală, începuseră să devină obsedante.
Îmbrăcaseră costumele autonome de protecție, punându-și aparatele de zbor, își luaseră în rucsaci minimumul necesar viețuirii în sălbăticie, armament, aparatură, și plecaseră de pe navă, după ceasurile lor, în urmă cu 11 ore, spre nord.
Nu-și dădeau prea bine seama dacă era zi sau noapte; ceața lăptoasă din jur alimenta o atmosferă de groază și mister, iar cerul plumburiu, văzut prin frunzișul des, se distingea cu greu.
— Junglă, junglă peste tot, spuse femeia. Am obosit. M-aș întoarce.
— Unde să te întorci?! Ce să facem acolo?
— Nici eu nu știu. M-am saturat. Poate…, dacă ne întoarcem și ne băgăm la loc în cuvele de menținere a funcțiilor vitale minime… Mai era energie pentru a rămâne în viață încă 20 de ani. Poate ne găsea cineva.
— Asta e mai rău decât moartea, spuse Ian. Nu cred că suntem în postura de a face mofturi. Trebuie să vezi partea plină a paharului. Din tot echipajul, am plecat doar noi. Nu se știe cine supraviețuiește. E clar?! În ceea ce a mai rămas din navă puteam trăi un timp, apoi, din lipsă de hrană, ne puneam jos și muream. Aici, în condiții asemănătoare Pământului, e posibil să supraviețuim. De stat la infirmerie, în stare de inconștiență, cu speranța că va veni cineva să ne salveze, nici nu vreau să aud. Legea porcăriei universale ne demonstrează că salvarea vine exact la un minut după ce ai încetat să funcționezi.
— Poate reușeam să pornim naveta rămasă întreagă. Măcar până la marginea pădurii. Suntem ingineri, ne pricepem.
— Ai o obsesie cu naveta asta. Dacă n-ar fi pe jumătate îngropată în sol, dacă am mai fi avut combustibil, tot s-ar mai fi găsit o mie de motive care să elimine din calcul o idee așa absurdă. Suntem ingineri, dar nu avem habar de pilotaj. Am fost recrutați în grupul celor care se ocupau cu întreținerea tehnică. Dacă, prin absurd, cu manualul în mână, am fi pornit, n-am fi făcut altceva decât să ne facem praf. În cel mai scurt timp. Cred că planeta asta e înconjurată de un scut protector invizibil. Încă înainte de a cădea în pădure și de a atinge solul, ne-am lovit de ceva.
— Știu, dar mi se pare absurd să ne târâm de atâtea ore prin pădure, fără să știm dacă vom ajunge undeva, se plânse femeia. Nu se întrevede nicio licărire de civilizație. În curând, ni se termină acumulatorii lanternelor și cei ai stațiilor de emisie-recepție. Nici cuțitele-laser nu funcționează la infinit. Rămânem blocați aici.
— Ne consolăm cu ideea că orice societate, oricât de bine organizată ar fi, e tot o junglă.
— Nu e de glumit. Ai fost vreodată în jungla Amazonului?
— N-am avut șansa asta, dar cred că acolo e Raiul pe Pământ, pe lângă pădurea asta moartă, din lemn metalizat, cu atât de puțină clorofilă, spuse bărbatul. Junglele planetei noastre sunt pline de viață; găsim păsări, mari și mici, divers colorate, care fac o gălăgie infernală, șerpi, feline periculoase… Aici e o liniște mortală; foșnetul frunzelor e terifiant, ca un scârțâit continuu, fiind mai mult un zgomot de fond. Parcă ar fi sunetele tablelor de pe case, în bătaia furtunii, combinate cu cele scoase de mii de balamale neunse. Nici sunetele ascuțite, subțiri, stridente, produse prin frecare, nu sunt mai puțin înfricoșătoare. Mă simt ca într-o pădure crescută într-un cimitir de mașini.
— Eu am fost pe Amazon. În vremea studenției și, mai târziu, în expediții antropologice.
— Ce-ai căutat?
— Înainte de a face o facultate tehnică, am studiat antropologia, povesti Angela. Întotdeauna m-a pasionat originea, evoluția și variabilitatea biologică a ființei umane. E fascinant să studiezi omul în corelație cu mediu natural sau social-cultural. Totuși, după mai multe vizite prin satele unor sălbatici, mi-a pierit cheful de aventură. Am făcut și malarie. Cred că de atunci mi se trage frica de junglă.
— Aici n-are de ce să-ți fie frică. Pădurea însăși e înfricoșătoare, dar nu conține faună periculoasă. Ai văzut filmările din timpul căderii? Pe partea asta, planeta nu are oceane, e doar un continent, iar jungla nu se găsește peste tot. Până la urmă, trebuie să ajungem undeva.
— Mi-e frică. Înaintăm în necunoscut. Să ne întoarcem!
— Calmează-te! strigă bărbatul. Reușești să-mi induci stare de panică. Înaintarea e răul cel mai mic. Măcar nu știm ce ne așteaptă.
— Nesiguranța mă mănâncă. Nici nu putem să ne dăm seama dacă e noapte sau zi.
— N-am reținut cât de mult seamănă planeta asta cu Pământul. Nu știu nici care sunt deosebirile. Datele sunt sumare.
— Poate avem noroc, spuse femeia. În partea aia, puțin spre stânga, ceața e mai puțin densă.
— Ți se pare.
Văzură că, totuși, în direcția indicată, arborii exotici uriași, plantele înconjurătoare și arbuștii luxurianți începeau să scadă în înălțime și se răreau tot mai mult.
La un moment dat nici nu mai fu nevoie să facă tunel pentru a putea înainta. Cu mare greutate, ce-i drept, dar se puteau strecura printre liane.
Cu cât pădurea se rărea, porțiunea de teren din față avea o suprafață tot mai înclinată. Deși nu se vedea nici la zece metri, se putea presupune că în curând vor ajunge la câmpie. Copacii înalți aveau spații tot mai mari între ei și le luau locul, tot mai mult, ierburile înalte, tufele de arbuști spinoși sau copacii pitici.
— Nici nu-mi dau seama dacă e noapte sau zi, spuse Angela.
— Nici n-are importanță. Important e că acolo, jos, printre vălătuci de ceață, se întrevede posibilitatea de a ne mișca mai ușor.
— Fantastic. Necazul e că aici temperatura e mult mai ridicată decât în junglă. Simt că mă sufoc. N-ar fi bine să renunțăm la costumele astea autonome greoaie?
— Autonome pe dracu’! spuse Ian. Când frunza metalică ți-a sfâșiat mâneca, dacă aerul nu era respirabil, te puteai sufoca.
— Rămâneai unic supraviețuitor.
— Nu e o glumă reușită.
— Știam că aerul e respirabil, cam poluat, dar respirabil, spuse femeia. Aparatele pentru analize chimice cantitative și calitative fac parte din domeniul meu de activitate, dar nu cred că ne mai sunt de folos. Am păstrat costumul să nu mă umplu de răni și zgârieturi în jungla asta blestemată. Să le aruncăm! E prea cald.
— Foarte bine. N-are rost să le mai cărăm după noi. Ar fi o greutate în plus.
Rămas în combinezonul termoizolant aflat sub îmbrăcămintea greoaie de astronaut, bărbatul își încălță ghetele ușoare și le fixă, pe gambă, cu cleme metalice. O ajută pe colegă să deșurubeze casca de plastic metalizat incasabil și să-și scoată armura costumului folosit în spațiul cosmic, apoi puse totul într-un sac și îl târî, ascunzându-l în iarba înaltă dintre arbuști.
— Nu se știe. Poate ne vor mai folosi.
— E sigur că nu vom mai folosi costumele, dar armele trebuie să le păstrăm, spuse astronauta. Nu se știe ce fel de ființe trăiesc pe-aici.
Puseră totul în sacii cu lucruri de strictă necesitate și coborâră dealul.
— Nu se vede nici o ființă, spuse Ian.
— Da, dar se întrevăd, ici și colo, în spectrul radiațiilor infraroșii, niște entități foarte asemănătoare cu niște case.
— Dacă există construcții, există și forme de viață.
— Nu la posibilele forme de viață din construcțiile alea mă refer, spuse Angela. Vreau să spun că nu există animale. Nici mari, nici mici. Nu văd nici insecte. E adevărat, insectele sunt sâcâitoare, dar absența lor în junglă și mai ales în savană devine îngrijorătoare. Căldura și umezeala sunt condiții prielnice pentru cele mai diverse forme de viață. Dacă nu există viețuitoare vizibile, pot exista viețuitoare invizibile. Putem contacta boli de care nici n-am auzit, deși, în general, există la microbi o mare specificitate de regn.
— Hei, voi! se auzi vocea unei femei care ieși din spatele unui pâlc de arbori. Ați cam întârziat.
Speriați, astronauții se întoarseră brusc, încercând să distingă ceva prin vălătucii de ceață și văzură silueta unei individe care se îndrepta către ei.
— Cu noi vorbiți?! întrebă astronautul.
— Sigur că vorbesc cu voi. Slăviți fie conducătorii! Mi-au îndeplinit dorința și v-au trimis în viața mea. Vom alcătui împreună una dintre cele mai frumoase familii din zonă. Putem câștiga chiar titlul de „familia sezonului”, iar din câștig putem trăi împreună până la o vârstă foarte înaintată. Dar ce-ați rămas așa?! Eu sunt mătușa Ema. Nu vi s-a spus?
— Nu, nu ni s-a spus, se dezmetici astronauta.
— Nu-i nimic. Ce nume vi s-au dat?
— Nu ni s-au dat nume. Avem nume. Eu sunt Angela Noistec, iar colegul meu este Ian Nicer.
— Ce nume frumoase! spuse localnica. Eu mă numesc Amalia Standvic. Ema, pentru prieteni.
— Și numele dumneavoastră e frumos, încercă bărbatul să fie amabil. Aveți un nume foarte răspândit și la noi, pe Pământ.
— Și vouă vi s-au dat nume frumoase și foarte răspândite aici, la noi, pe Pământ.
— Planeta asta se numește Pământ?! se miră Ian.
Angela îi făcu semn să tacă și se lăsă o liniște jenantă.
— Sigur că planeta asta se numește Pământ, spuse mătușa Ema, făcându-se că nu observă semnele pe care și le făceau cei doi. Cum ați vrea să se numească?!
— Oricum altcumva, spuse bărbatul. De pe Pământ venim noi.
Astronauta se aplecă în față și îl lovi cu vârful ghetei în gleznă:
— Vrea să spună că am venit din altă parte a Pământului, spuse astronauta.
— Înțeleg, spuse mătușa Ema, deși nu înțelegea nimic. Ați venit de pe partea voastră de Pământ, aici, pe partea mea de Pământ. Eu am cerut conducerii acest lucru. Sunt sigură că vă place grădina. E fascinantă.
— Care grădină?
— Grădina unde ne aflăm. Grădina din jurul casei mele. Vedeți casa?
— Nu, recunoscu Ian.
— Nu vedeți prin ceață?!
— Nici nu e nevoie, spuse Angela. Dacă reglez ochelarii, pot să percep construcția.
— Sigur, spuse Ian, dar nu e importantă prezența casei sau faptul că o vedem sau nu. E de luat în seamă că, în jur, nu e decât un teren acoperit cu arbori sălbatici, răzleți, precum și ierburi uscate și împâslite, printre arbuști țepoși. Nu aveți legume în grădină, nu aveți pomi fructiferi, nici viță de vie.
— Nu am așa ceva pentru că nu-mi trebuie.
— Nici gard nu aveți. Nu se știe unde începe proprietatea și unde se termină. Poate veni orice hoț.
— Nu avem hoți, spuse mătușa Ema. Să intrăm!
— Unde să intrăm?!
— În casă. Nu v-am spus?
— E departe? întrebă bărbatul.
— E aici. Nu vedeți?
— Ce să vedem?
— Casa, le arătă mătușa, întinzând brațul.
— Nu vedem nimic.
— Spuneați ceva de niște ochelari miraculoși. Ciudat. Poate nu sunteți cei trimiși de conducere, în veci fie-i numele pomenit!
— Nu, poate. În mod sigur nu suntem cei pe care îi așteptați, spuse Ian.
Mătușa Ema așteptă ca musafirii să-și pună ochelarii de percepție în infraroșu și, împingând o ușă din lemn masiv, îi pofti în casă.
Se treziră într-o încăpere vastă, aflată la parterul unei clădiri cu etaj, unde ochelarii nu le mai erau necesari.
— Aici e sufrageria, iar sus sunt dormitoarele, le spuse.
— Nimic nu se compară cu un somn bun, spuse Ian. De frica frunzelor care îmi puteau cădea în cap, n-am închis un ochi în ultimele ore.
— Sau zile, spuse astronauta. Putem noi să știm cât timp am mers prin păienjenișul junglei?
— Ați venit prin junglă?! se miră mătușa Ema.
— Sigur.
— Cei care și-au bătut joc de voi în halul ăsta, trimițându-vă prin pădure, merită să fie pedepsiți. Am să fac reclamație. Nu accept ca viitorii membri ai familiei mele să fie torturați.
— Cred că ar fi bine să-i spunem femeii tot adevărul, ce suntem și de unde venim, se întoarse Ian către colegă. Indiferent de consecințe.
— Da, cred și eu. Nu are rost să plutim în nesiguranță. Dacă sare vreun vecin în ajutor, ne pierdem în ceață.
— Vecinii mei nu au voie să intre în grădina mea, se băgă mătușa în vorbă. În casa și în familia mea, nici atât. De altfel, reședința celui mai apropiat vecin e la câțiva kilometri depărtare.
— Știți, noi nu suntem locuitori ai acestei planete, spuse Angela. Suntem navigatori interstelari. Am căzut cu o navă cosmică în junglă și ne-am făcut țăndări. Am supraviețuit foarte puțini. Prin țesătura de plante metalizate, ne-am croit drum până aici. Nu cred că ne așteptați pe noi.
— Te rog să nu mă mai iei la persoana a doua plural. Spune-mi Ema! Suntem în familie. În familia mea.
— Nu suntem în nicio familie, spuse Ian. Dumneata așteptai, probabil, pe altcineva.
— Nu așteptam deloc pe altcineva. Nimeni nu intră pe proprietatea mea fără să solicit eu conducerii acest lucru. Dacă se rătăcește vreunul pe aici, se lovește de un baraj psihologic implacabil.
— Dacă ne consideri oaspeți, trimite-ne la baie! spuse astronauta. Nimic nu se compară cu un duș, înaintea unui somn bun.
— Ce este baia?
Bărbatul îi explică ce este o sală de îmbăiere și care era scopul ei igienic sau curativ, iar mătușa Ema îl ascultă cu mare atenție.
— Aici numai primatele inferioare se spală cu apă, doar acolo, la ele, în spațiul virtual, nu în săli special amenajate, ci în râuri lipsite de potențial psihic, le spuse. Numai în spațiul virtual se mai găsesc ape curgătoare.
— Cum adică? Și nevoile fiziologice?…
— În grădină.
— Dacă vine vreun vecin? întrebă Angela.
— Fără aprobare de la conducere nu intră nimeni pe proprietatea altuia.
— Dacă și-a luat, între timp, aprobare?
— Nu avea cum, spuse mătușa. Nu am solicitat acest lucru.
— Nu ajungem niciunde cu discuția asta, spuse Ian. Pic de somn.
— Chiar, am uitat că oamenii se pot epuiza psihic. Ce nepoliticoasă sunt, spuse mătușa Ema. Să mergem!
Urcară la etaj, unde le indică una dintre camerele din stânga culoarului.
— Prefer să dorm singură, spuse Angela.
— Foarte bine, spuse proprietara casei, privind-o puțin mirată. Camera asta are vedere spre câmpie. Vrei o cameră cu vedere spre junglă?
— Din cauza ceții, nu se vede mare lucru. Totuși, mă înfioară amintirea junglei metalice. Pot să dorm în cea de alături?
— Sigur, aprobă gazda. Poți dormi oriunde. Acolo, dacă aprinzi becul, să nu-l mai stingi!
— Nu am obiceiul să dorm cu lumina aprinsă.
— Atunci, lasă becul așa!
— Nu e nicio problemă, dar de ce nu pot să aprind lumina?! se miră astronauta.
— Fac economii. Dacă stingi becul, nu se mai aprinde și sunt nevoită să pun unul nou. Am ajuns departe cu tehnologia în ceea ce privește durata de viață a unui bec, dar există inconvenientul că, odată aprins, dacă îl stingi, se arde. Poate funcționa mai multe sute de mii de ore, dar numai dacă, odată aprins, îl lași așa.
— Am văzut asta în sufrageria de la parter și n-am știut ce să cred. Și aici sunt becuri aprinse în unele camere.
— Da. Casa are zeci de camere. Toate sunt goale. În unele, când am aprins becul, l-am lăsat așa. Deși suntem numai noi trei și nu avem nevoie de lumină peste tot, e mai bine să fie lumină decât să le sting și să arunc cu banii pe becuri noi.
Le zâmbi, îi salută, făcând un gest prietenesc cu mâna, apoi le ură somn ușor și porni să coboare scările. Ajunsă jos, se așeză pe unul dintre scaunele din jurul unei mese imense și privi afară, numai ea știind ce putea vedea. Peisajul arid, învăluit în ceață, era același; rareori se mișca vreo frunză, scoțând sunete mai mult sau mai puțin scârțâite, mai mult sau mai puțin foșnite.
Monede de sticlă, Victor Martin
Titlu: Monede de sticlă
Autor: Victor Martin
Coperta: George Ionescu
Nr. pag.: 430
ISBN: 978-606-9625-42-2
Colecţia: Colecția Science-Fiction, #158
Romanul Monede de sticlă își desfășoară acțiunea pe o planetă îndepărtată dintr-o galaxie necunoscută, unde viața a apărut și s-a dezvoltat având la bază, în loc de carbon, siliciul.
Însă oamenii de sticlă, organizarea lor socială și metehnele lor au urmat aceeași cale evolutivă ca și pe Pământ. Ceea ce creează premiza de a citi o poveste captivantă în care un astronaut și o astronaută sunt prinși ca într-un vârtej care nu le lasă nicio clipă de răgaz.
Vor reuși ei să supraviețuiască și să se întoarcă pe planeta natală? Autorul ne ține în suspans până la ultima pagină…
