– Şi chiar crezi că acolo vei găsi leacul?
– Dacă nici în Paradis nu se află, atunci unde?
Vorbele bătrânului se stinseră într-o tuse înecăcioasă. De câteva ori, câinele-steward se temu că avea să-l piardă, rămas fără suflare din pricina propriilor secreţii. Spre uşurarea lui, criza luă sfârşit la fel de brusc cum începuse.
– Poate că nici Paradisul nu e chiar așa cum se crede. Circulă atâtea zvonuri, legende… De fapt, nimeni n-a ieşit de-acolo! Tot ce avem sunt reclamele lansate în eter de staţia orbitală aflată la marginea sistemului lor stelar.
Cel care vorbise, un mutant homo carnivorous între două vârste, rânji răutăcios, expunându-şi caninii diamantini, capabili să străpungă un exoschelet.
– Ce-ai cu el, Klein? se răţoi o tânără cablată din cap până în picioare. Tot drumul n-ai ratat niciun prilej să-l iei peste picior. Ce ţi-a făcut?
Bărbatul coborî tacticos din fotoliul de piele sintetică și începu să-i dea târcoale interlocutorului, amușinând cu nasul care păstrase forma specifică hominizilor, dar avea o sensibilitate apropiată de a celor mai rapaci prădători.
– Ce mi-a făcut? Nu-i de ajuns că întreaga călătorie a trebuit să vă ascult cum îl căinaţi: „bunul Volodea”, „bietul Volodea”? Şi asta în timp ce el etala în faţa tuturor bogăţii cum niciunul dintre noi n-ar putea spera să adune nici dacă ar trăi zece vieţi!
– E grav bolnav, îi atrase atenţia omnisexualul care, pentru acel moment, optase pentru o combinație între o femeie matură și un pre-puber. N-ai pic de compasiune pentru el?
Arătă spre hublou:
– Paradisul reprezintă ultima speranţă că ar mai putea scăpa cu viaţă. Asta dacă va ajunge acolo la timp, continuă cu glas scăzut, pentru sine.
Klein se opri în faţa persoanei care vorbise şi începu să zgârie podeaua. Vopseaua semi-conștientă se refăcea continuu, curgând leneș.
– Aveţi voi habar câte vieţi a nenorocit în timp ce-şi clădea imperiul financiar? Câţi oameni s-au îmbolnăvit iremediabil şi au fost aruncaţi la gunoi ca nişte piese stricate?
– Ştii tu asta?
Mutantul ignoră remarca.
– Nu vă uitaţi la el că acum e bătrân şi neputincios! Toţi ajungem aşa, doar că, în zilele de glorie ale tinereţii, ne credem mari zmei…
Rumoarea cuprinse rapid salonul navei spaţiale. Curând, glasurile furioase nu se mai puteau distinge unul de altul. Fiecare îşi striga adevărul, fără a-l mai asculta pe al celorlalţi. În vacarmul general, părea că majoritatea lua partea bătrânului, deşi Klein avea și el câţiva aliaţi.
Când rămase singur cu câinele-steward, Volodea oftă.
– Are dreptate, glăsui el cu glas stins. Am călcat multe vieţi în picioare, convins că puterea conferită de bogăţie îmi permitea orice…
– Contează ce devenim, îl linişti celălalt cu un lătrat plin de compasiune. Cu toţii greşim.
Bătrânul privi în gol, fără a da impresia că-l auzise.
– Poate că acum, în ultimul ceas, aş putea să-mi folosesc mai înţelept averea, ajutându-i pe cei mai puţin norocoşi ca mine… Să nu mă agăţ cu atâta disperare de viaţa care mi se scurge printre degete.
Lacrimile îi podidiră ochii:
– Dar nu pot! șopti. Mi-e frică de moarte. Vreau să trăiesc!
Degetele sale descărnate căutară laba stewardului. Acesta răspunse chemării și-i linse palma, docil.
– Dacă aş fi în locul tău şi aş avea cea mai mică speranţă că boala mea poate fi vindecată, aş face la fel, îl consolă acesta.
Petrecură câteva minute în tăcere, într-o comuniune plină de semnificații.
– Poate urmăresc o iluzie, vorbi în cele din urmă Volodea. Poate că reclamele lansate de Paradis în eter sunt doar o păcăleală, un mesaj repetat la infinit de aparatele unei staţii abandonate.
– Ţi-au răspuns la solicitare, nu-i aşa? Ţi-au aprobat cererea.
– Da, aşa e! răspunse bătrânul brusc înviorat. M-au acceptat ca să mă vindece, nu?
Câinele-steward confirmă, scuturându-și urechile flocoase.
– Va fi bine, îl asigură.
Răsuci scaunul cu suspensie magnetică și-l călăuzi spre cuva de recuperare, locul de odihnă ce-i asigura bolnavului iluzia că viața mai putea fi prelungită încă un pic.
*
Staţia-străjer era mică. Sarcastic, Klein îl împunse din nou pe bătrân:
– Cred că e abandonată de multă vreme. O fi rămas doar vreo Inteligenţă Artificială intrată în buclă, repetând aceeaşi şi aceeaşi poveste…
– Nu te poţi abţine, nu? îl privi cu ură omnisexualul, metamorfozat într-o entitate post-sexuată.
– Spre deosebire de voi, eu am studiat un pic problema. Niciodată – repet, niciodată! – în ultimul secol nu s-au depistat reziduuri ale vreunei nave părăsind staţia. În acest interval de timp au fost acceptaţi şaisprezece imigranţi. Despre care nu s-a mai auzit ulterior nimic. Ce s-a întâmplat cu ei? Întrebaţi-l pe căpitan, dacă nu mă credeţi!
Tânăra cablată orientă un flux luminos spre umărul bătrânului, aureolându-l.
– Nu-l asculta, Volodea! E invidios. Ar vrea să fie el în locul tău.
– Câtă ipocrizie! urlă mutantul spre tavanul învăluit în cețuri multicolore. De parcă tu nu ţi-ai dori să ajungi în locul care, teoretic, a învins moartea?
Se răsuci spre ceilalţi pasageri şi arătă spre ei, pe rând:
– Sau tu, ori poate tu! Vă prefaceţi plini de compasiune, dar pun pariu că aţi fi dispuşi să vă vindeţi şi sufletul ca să aveţi parte de şansa lui!
Din nou începură certurile, însă bătrânul ridică braţul descărnat, cerând linişte. Îşi drese glasul, apoi îşi pironi privirea lăcrimoasă în ochii de ambră ai lui Klein.
– Chiar dacă îmi va fi vindecat trupul, sufletul va rămâne la fel de pângărit. Mă acuzai că am călcat pe cadavre ca să ajung la bogăţia care, iată, mi-a permis să cumpăr un bilet spre Paradis. O oportunitate accesibilă doar unei frânturi neînsemnate a omenirii.
Hârâi de câteva ori, pentru a-şi recăpăta suflul:
– Şi ai dreptate. Am fost zmeu, nu mi-a păsat de nimeni. Dar acum, când m-a ajuns neputinţa, toate sufletele înjosite s-au întors să mă bântuie. Şi eu nu mai am nicio putere asupra lor…
Discursul se încheie cu o şoaptă. Cei prezenţi păreau impresionaţi – toţi, în afara lui homo carnivorous. Acesta hohoti sinistru.
– Magistral! O reprezentaţie de Oscar! Iar voi, proştilor, aţi căzut în plasa lui. „Bietul Volodea!”, spuneţi acum în minţile voastre păcălite. Dar nu vă gândiţi niciun pic mai departe!
Se răsuci spre bătrân:
– Şi ce vei mai spune despre aceste suflete când Paradisul îţi va fi redat din nou vigoarea? Le vei uita, nu? E uşor să fii umil când eşti căzut.
Îl țintui cu degetul pe câinele-steward:
– Știi prea bine ce se va-ntâmpla cu el. Mi-e scârbă de tine, de servilismul tău!
Scuipă în direcţia bătrânului, apoi părăsi salonul cu paşi apăsaţi, urmărit de vociferările celorlalţi. Tânăra cablată proiectă asupra lui Volodea o matrice de curățare, apoi îi arătă hubloul:
– Acolo trebuie să-ţi îndrepţi gândurile! În câteva ore vei fi pe stație și, de acolo, vei porni spre Paradis. Nimic altceva nu mai contează…
– Nimic…, şopti bătrânul, fascinat de imaginea micuţei construcții artificiale ce orbita, de la distanță, giganta gazoasă.
Vorbele înveninate ale lui Klein păreau o amintire îndepărtată, tulbure.
*
Lumea veche se închise în spatele lui. O sută treizeci şi opt de ani bătuţi pe muchie, dintre care optzeci şi trei fuseseră dedicaţi constituirii unei averi formidabile. În acele clipe, averea aceasta îi permitea să spere că putea păcăli boala necruţătoare ce-l măcina pe dinăuntru. De fapt, dacă lua de bună aura de legendă creată în jurul Paradisului, să păcălească însăşi moartea.
Staţia era goală. Rece. Austeră. În minte îi reveniră ironiile lui Klein. Dacă avea dreptate? Dacă totul se limita la o simulare virtuală, rămasă să ruleze iar şi iar, până se consumau toate resursele?
Simţi un fior pe şira spinării.
– Bun venit pe Poarta Paradisului!
Glasul blând, cald, se auzea de peste tot. Avea aceeaşi tonalitate ca în reclamele criptate ascunse în mesajele împrăştiate cu generozitate prin spaţiu. Cele care-l convinseseră să vină aici, într-o încercare disperată de a se salva. Cele visate de orice ființă, fiecare întrebându-se dacă exista cu adevărat în univers un loc atât de perfect.
După ce trimisese cererea de a deveni cetăţean al Paradisului, i se comunicase că exista, într-adevăr, un loc liber. Pentru cumpărarea lui i se ceruseră extrase de cont, aparent mulţumitoare. Crezuse că totul se rezolvase, dar greul abia atunci începuse. În perioada următoare fusese nevoit să completeze chestionare interminabile, analizând în detaliu toate abilităţile şi hobby-urile sale. Când aproape se resemnase cu ideea că jocul n-avea să se termine niciodată – sau, oricum, nu înainte ca boala să-l răpună – venise vestea cea bună:
– În urma analizării cu mare atenţie a dosarului tău, ai fost acceptat să fii cetăţean cu drepturi depline.
Multă vreme se temuse că n-avea să apuce ziua aceea, că pregătirile și drumul urmau să dureze prea mult pentru cât mai putea duce trupul său aflat într-o degradare continuă.
Dar iată că ajunsese.
– Sună… paradiziac! încercă el o glumă ca răspuns la urarea de bun venit.
– Te rog să urmezi săgeţile, îl îndrumă vocea.
Scaunul porni lin pe culoarul aseptic. Câinele-steward rămăsese în urmă. Nu-l putea însoți. În clipele acelea, probabil că intrase deja în vria depresiei ce urma să-i aducă moartea. Asta era soarta speciei lui.
Volodea își șterse din minte regretul de o clipă și întrebă:
– Chiar mă puteţi vindeca?
Nu ştia dacă misterioasa Inteligenţă Artificială ascunsă dincolo de pereţi îl auzea. Sau dacă dorea să-i răspundă. Se bucură când o făcu, chiar dacă era vorba despre un singur cuvânt:
– Fireşte.
Culoarul coti uşor spre dreapta, aducându-l în faţa unui tablou mişcător. Încadrată de o ramă simplă, nichelată, imaginea prezenta un câmp înverzit, cu firele de iarbă unduindu-se uşor sub briză. În depărtare, un copac singuratic, cu coroana bogată, părea că ascunde poveşti seculare în trunchiul noduros. Pe cer se zăreau păsări – simple tuşe, animate atât cât să sugereze bătaia aripilor.
Săgeţile curgeau spre tablou, într-o invitaţie mută, de un roşu palid. Volodea înaintă încet, până ajunse aproape. Putea simţi adierea, mirosul de iarbă proaspătă… Închise ochii. Artistul era un adevărat maestru.
– Mergi mai departe, îl îndemnă vocea din pereţi.
– În… tablou?!
După o pauză abia sesizabilă, primi acordul.
– Dincolo.
Scaunul bâzâi uşor, înaintând spre imagine. Contopindu-se cu ea.
*
Se trezi în iarbă. Era singur, fără scaun, în locul acela care i se păruse, înainte, un tablou. Privi speriat în jur, căutând un ajutor.
– Ridică-te!
Noul glas – cu altă inflexiune şi tonalitate – venea din capul său. Îl ascultă, într-un impuls de moment. Spre marea lui surpriză, muşchii picioarelor îl susţinură cu naturaleţe. Îşi privi mâinile. Nu mai tremurau, iar petele de pe dosul lor dispăruseră. Trase adânc în piept aerul plăcut. Astmul nu-i mai bloca plămânii. Nici spatele nu mai aducea cu un amestec de fier înroşit în foc şi cascadă îngheţată. Nu era el.
De fapt, era – un el de care-şi amintea vag din anii tinereţii.
– Sunt… vindecat?
Parcă se temea să pronunţe cuvântul, ca nu cumva totul să se destrame ca un vis.
– Da, răspunse acel cineva ascuns în mintea sa.
– Dar… cum? N-am simţit nimic.
– Teleportarea de pe staţie pe Paradis a rezolvat totul. Ai fost descompus în particule şi recompus cu toate celulele rescrise corect, în forma originală. Defecţiunile din ele au fost şterse.
– Atât de simplu?
Abia apoi îşi dădu seama de vestea cealaltă:
– Aţi descoperit teleportarea?
– Da.
Cu siguranţă nu aşa visase că aveau să se petreacă lucrurile. Într-un mod pervers, părea uşor dezamăgit de simplitatea acelei perfecţiuni. O parte din el şi-ar fi dorit ceva cu mai mult dramatism. Încercă să se adapteze situaţiei.
– Ok. Păi… asta e bine!
Îşi frecă palmele:
– Ce urmează?
– Te voi conduce la locuinţa ta, unde te aşteaptă cele două modele de nave spaţiale comandate şi tabloul-de-apă pe care-l ai de făcut.
– Stai… ce? N-am comandat nimic, abia ce am ajuns…
– În chestionarul A-285, secţiunea D, ai completat că eşti pasionat de machetele navelor spaţiale. În conformitate cu cota cetăţenească calculată pentru tine, s-a stabilit că vei comanda lunar câte două modele. Conform chestionarului B-581, secţiunea H, ţi-ai dori să realizezi mai multe tipuri de tablouri. Primele trei luni ţi-au fost repartizate pentru tabloul-de-apă despre Ochiul lui Orion.
Volodea ridică mâinile într-un semn de apărare în faţa unui duşman invizibil.
– Ok, am completat multe, dar asta nu înseamnă că le fac pe toate. Sau… nu acum! Trebuie să văd câţi bani mi-au mai rămas după cumpărarea cetăţeniei, să mă organizez, să…
– Stai liniştit, cota cetăţenească ţi-a fost calculată cu foarte mare grijă! îl întrerupse vocea. Ai fost integrat în fluxul Paradisului, atât în ceea ce priveşte producţia, cât şi consumul. Nu-ţi va lipsi nimic şi vei oferi exact ce e nevoie, în conformitate cu abilităţile şi hobby-urile tale.
– Şi dacă nu vreau? Dacă doresc să-mi calculez singur ce vreau să consum, cât şi când, ce produc…
Cuvintele îi scăpară aproape fără voie.
– O societate perfectă nu poate exista decât în afara haosului, când fiecare cetăţean are tot ce-şi doreşte şi poate produce exact ce vrea. Ca să poată produce ce vrea, trebuie ca alţii să consume acel lucru. Dacă ei încetează s-o facă, producătorul va fi obligat să se reprofileze, iar asta îl va nemulţumi. Atunci, sistemul va trebui să se recalibreze pentru a-i oferi o nouă linie mulţumitoare a vieţii.
După o scurtă pauză, vocea continuă:
– Fiecare om trebuie să se gândească la binele celuilalt, iar sistemul are grijă să coreleze toate aceste noţiuni de bine într-un ansamblu care funcţionează fără greşeală, aducând mulţumire tuturor cetăţenilor. Toate componentele trebuie prelucrate pentru a deveni cea mai bună versiune a lor.
– Și dacă refuz? insistă Volodea.
– Atunci vei fi integrat într-un program de reeducare, ameliorându-ți-se emoțiile și gândurile, pentru ca ele să devină corespunzătoare. Paradisul este o lume perfectă.
Volodea înghiţi în sec. Cumva, simţea satisfacţia răutăcioasă a lui Klein zgândărind un colţ al minţii lui, şoptindu-i despre o colivie de aur de unde nu avea scăpare.
– Mai mult ca perfectă, murmură el.
 |
|
