Am urmat-o în hala unde erau cușetele. Mai devreme văzusem pe culoarul de acces două scaune. Mă gândeam să stau acolo. Nu putea fi atât de frig. Dora își deschise hubloul cușetei, căci „ușă” nu se putea numi, folosind cartela ei. Cușeta mea era alături. Am asigurat-o că voi intra și eu după ce merg să mă spăl pe dinți în baia comună. O singură doamnă mai moșmondea ceva la un bagaj, în capătul rândului, în rest am constatat cu strângere de inimă că toți călătorii erau deja înăuntru, în găoacele personale. Când am revenit de la baie, eram singură. Unul din scaunele pe care le vizasem mai devreme era ocupat cu plase și haine, dar pe celălalt nu trona decât o pereche de ghete. Ce oameni, mi-am zis în gând, pesemne că Dora avea dreptate, gesturile mărunte trădează caracterul și, dacă nu caracterul, măcar educația primită acasă. Cu grijă am pus ghetele jos și m-am așezat pe scaun. Nu era cea mai mare fericire după o zi de stat în autocar și nici nu era cald pe culoarul acela, așa cum sperasem, însă era mai cald decât afară și eram, în sfârșit, singură. Câteva ore, nimeni n-avea să-mi mai povestească nimic.
Nu trecu o clipă de când închisesem ochii şi am auzit glasuri de afară. Erau câte o ușă și o fereastră în fiecare capăt al modulului. M-am ridicat repede și m-am uitat pe geam. Am deslușit pe potecă silueta inconfundabilă a lui Lorin. Vorbea la telefon, dar, ca și cum simpla lui apariție nu ar fi fost de ajuns ca să mă sperie, l-am auzit vorbind când cu vocea sa obișnuită, când cu o voce foarte groasă și aspră, ca dinții unui fierăstrău, apoi, după o pauză în care probabil că i se răspundea, adăuga și el ceva cu un glas subțirel și inocent de copil sau cu vocea matură și plină a unei foste femei fatale. Gândul că în ghidul antipatic sălășluiesc toate acele voci m-a îngrozit efectiv și am început să alerg de colo-colo pe culoar, ca un șoarece prins într-o cutie. Puteam să scap doar ieșind pe ușa din capătul celălalt. Aș fi rămas afară până se instala în cușeta lui. Când el a intrat, eu ieșisem. Apărată de întuneric, l-am urmărit pe fereastră. S-a dus la baie și a revenit. Stătea pe culoar, cu mâinile în șolduri, și părea să asculte. Un fior rece ca un șarpe mi-a coborât pe șira spinării. S-a apropiat de hublourile cușetelor. Nu mi-am putut da seama ce făcea.
Dacă ar fi existat chei, aș fi crezut că se uită pe gaura cheii. Și am înțeles dintr-odată: adulmeca. Ridică fruntea fix în dreptul scaunului pe care stătusem, lângă hubloul cușetei mele neocupate. Se învârti, se așeză pe scaunul pe care stătusem cu câteva clipe în urmă, se ridică din nou, puse ghetele înapoi pe scaun. L-am văzut rânjind. Avea dinții extrem de albi. Dacă mai stăteam acolo, în scurt timp avea să mă găsească. Cu inima gata să-mi spargă pieptul, am pornit pe o potecă ce se îndepărta de hală. Mi-era greu să mă orientez în lumina firavă care venea din partea opusă, peste clădire și nici nu doream să mă duc prea departe; mi-era frică. Atunci când ochii mi s-au obișnuit cu bezna, mi-am dat seama că mergeam spre șosea. Am văzut autocarul nostru parcat în poiană, sub becul care ardea într-un stâlp. Iată, mi-am zis, nu suntem la capătul lumii, există și aici electricitate. Apoi am râs de prostia mea: sigur că era electricitate, în hală ardeau becuri. Mă zăpăcisem! Frigul teribil începu să mă strângă. Nu înțelegeam de ce îmi era atât de frig. Parcă aș fi avut oasele expuse în ger polar. Îmi clănțăneau dinții în gură când, tot învârtindu-mă pe loc, am văzut în depărtare, pe șosea, lumina unor faruri. Primul impuls a fost de a fugi să mă ascund, dar m-am stăpânit. Nu aveau cum să mă vadă, deși poate că ar fi fost bine să fiu văzută, să opresc mașina care venea și să cer ajutor. Se apropia un autocar și eu am rămas după trunchiul copacului de care mă sprijinisem. Luminile aprinse înăuntru mi-au dat posibilitatea să văd că era plin cu excursioniști; am întors capul, sperând că poate îl văd din nou pe Alex. Mașina trecu fără zgomot, de parcă n-ar fi avut motor, sau poate că eu vizionam un film cu sonorul tăiat. Când întunericul s-a reinstaurat, am ajuns la concluzia că mă comportam copilărește și aberant. Ce căutam afară, în noapte, pe frigul acela? De ce mă temeam ca o caraghioasă de un bărbat zaharisit și libidinos și care nici măcar nu era singurul de acest fel pe care-l întâlnisem în viață? Trebuia să încep să mă port rațional. Și din acest motiv, primul lucru firesc ar fi fost să mă întorc în baracă. Sigur că nu mă puteam culca în acea geki-sema de cinci stele, dar nimeni nu m-ar fi putut sili. Eu nu semnasem niciun fel de contract discutabil și dubios cu agenția de voiaj. Fusesem o proastă să ofer eu însămi ascendent asupra mea unor indivizi necunoscuți. Și, în timp ce-mi spuneam toate astea ca să mă încurajez, m-am întors, atentă să nu mă împiedic, și am mers spre hală, cu toate că nu reușeam să văd unde era poteca pe care venisem. M-a ajutat albul clădirii, care se decupa din beznă, cineva stinsese becul de la intrare. Speram să nu fie ușa încuiată, nu eram sigură că aș fi putut găsi cartela în haosul poșetei mele, când mâinile îmi tremurau de frig. Norocul meu: ușa nu era încuiată și am intrat. Întrerupătorul pe care l-am atins a făcut să pâlpâie un neon prăfuit și cuprins de pânze de păianjen. O lumină rece, ostilă, descoperi cu încetineală încăperea. Am dat un pas înapoi. Era și nu era baraca din care plecasem de câteva minute. În primul rând, murdăria acoperea totul. Pete de igrasie creșteau pe pereți, mânerele ușilor erau ruginite, podeaua de plastic fusese acoperită de nisip, frunze și excremente de șobolani. Lumina pâlpâia fără zgomot, apoi o picătură de apă căzu sonor pe rugina chiuvetei de la baie. Atunci începu și neonul din tavan să bâzâie intermitent. Eram încremenită. Am întors capul milimetric și am privit culoarul pe toată lungimea lui. Capătul opus rămânea întunecat. La mijloc erau cele două scaune, cel plin de haine și bagaje aruncate de-a valma și cel pe care se afla perechea de ghete. Ghetele erau uscate, scorojite, pline de praf. Un sentiment de panică creștea pe sub pielea mea ca o floare neagră. Mânată de un imbold inexplicabil, m-am apropiat de cușeta care îmi fusese repartizată. Pe mânerul hubloului ei clipea un led verde. Toate celelalte cușete aveau aprinse leduri roșii. Mă gândeam cum să ies fără să trezesc nimic din energia adormită a locului acela straniu, când am perceput mișcare în cușeta Dorei. Până să încerc să mă urnesc, hubloul s-a deschis și un fel de vapori plutiră spre mine. Un miros greu venea dinăuntru, apoi o targă a culisat în afară și pe targă stătea culcată o femeie scheletică, ca într-un sertar, și ea zâmbea și nu-i înțelegeam deloc zâmbetul. De ce zâmbea în starea deplorabilă în care se afla? Îmi zâmbea mie și întinse spre mine o mână ca o gheară, iar eu am sărit să mă feresc. Femeia gâfâia, străduindu-se să se ridice, dar eu n-am mai așteptat și m-am răsucit să fug. Ciudat mi se părea că totul se petrecea foarte repede și foarte încet în același timp, ca și cum toate lucrurile ar fi ajuns în mintea mea pe rând și nu simultan. Și sunetele ajungeau la mine consecutiv. Auzeam picătura de apă, apoi bâzâitul neonului, răsuflarea gâfâită a femeii și ultimul sunet pe care nu l-am identificat imediat, ceva rotund, torsul unei pisici. O pisică imensă, mi-am zis și-am privit spre capătul întunecat al culoarului și abia atunci am văzut: o felină mare se trezise din culcușul ei și se uita la mine. Mișcările îmi erau moi și inadecvate, în loc să fug, înotam, dar tot am reușit să ajung la ușă, să ies. Afară parcă m-am trezit, ca și cum un filtru s-ar fi ridicat de pe ochii mei. Intrasem în baracă sau doar îmi imaginasem? Am deslușit dâra de lumină care venea de la becul de lângă autocar. Așa am reușit să mă orientez și mi-am dat seama că intrasem din greșeală undeva în spatele halei. Intrarea cunoscută era pe partea cealaltă. Grăbită, am înconjurat clădirea și am descoperit becul aprins deasupra ușii, cu clanța de metal strălucitor, cu covorașul intact pe care scria „Welcome”. Dar această ușă era încuiată. Cu toți mușchii tremurând, am început să scotocesc prin poșetă până când am găsit, în sfârșit, cartela. În clipa aceea, leul a apărut de după colțul halei. Nu se grăbea, ca și cum ar fi știut că eram a lui. Abia am reușit să trec cartela prin fantă și să deschid ușa. Am intrat fără să știu ce voi găsi înăuntru, dar nu mai era nicio surpriză. Ledurile cușetelor erau roșii, numai a mea avea ledul verde. Leul a zgâriat ușa. Am deschis hubloul meu cu cartela. Ușa se zgâlțâia împinsă dinafară. Nu voiam să intru în cușetă, nu voiam, dar ușa avea să cedeze din clipă în clipă. Trebuia să mă ascund în geki-sema și așa am făcut. Speram să pot lăsa hubloul deschis, însă ușa de la intrare a pocnit de perete și eu am tras de mâner, blocând cușeta pe dinăuntru. Zăceam întinsă pe spate în pat și o rază de lumină ca o dungă trecu peste mine. Era imposibil și totuși am crezut că văd leul ciudat, cu aripi, transformându-se în om.
„În somnul ei de atunci se amestecau mici grăuncioare de moarte, fragmente infime de întuneric absolut și uitare totală…”
Cușeta strâmtă mă apăsa chiar și când țineam ochii închiși. Mă străduiam din răsputeri să-mi îndrept gândurile spre locuri largi, pajiști verzi cu oi păscând, dealuri line pierzându-se la orizont, soare galben care cuprinde zările. Dar nimic nu funcționa, căci eu nu puteam să fac abstracție de pereții capitonați ai cușetei. Am tușit, apoi am început să respir cu greutate. În cursul serii precedente îmi făcusem planuri despre cum aș putea îndemna pe ceilalți călători să nu accepte cazarea în geki-sema, să le explic că este umilitor să fii redus la acest stadiu larvar. Însă nu avusesem curaj, mă prefăcusem că am găsit altă soluție, să dorm pe scaun. Respiră! Respiră! îmi bubuia în urechi și încă o dată în fața mea căzu masca de oxigen pe care am încercat să mi-o fixez pe gură și nas, dar era în zadar, căci nu lipsa de aer îmi provocase criza, ci lipsa de spațiu. Cred că am leșinat.
Cumva, am simțit că era dimineață și m-am trezit. Pe un ecran încastrat în peretele din față se derulau imagini splendide cu soarele răsărind în toată măreția lui, însoțit de acordurile atât de dragi mie ale „Dimineții” lui Grieg. Mă aflam în geki-sema, dar nu mai eram îngrozită de asta, dimpotrivă, pereții capitonați ai cuștii îmi transmiteau o senzație de infinită siguranță. Patul era moale și cald, foarte confortabil, aveam o noptieră la îndemână, un raft cu aparatură și cărți, un dulăpior frigorific și o toaletă acoperită, în colțul opus. Un adevărat kit de supraviețuire, mi-am spus. Oricât mi-ar fi plăcut să mai lenevesc, auzeam mișcare pe culoar și știam că trebuie să mă ridic. Cineva mi-a ciocănit în hublou:
— Răsucește mânerul în sus și apasă! Credeau că nu pot deschide. M-am grăbit să apar, însă nu aveam chef să dau ochii cu cineva înainte de a mă spăla pe față. Am observat cu mirare că nu mai era nimeni pe culoar. Repede, am mers la toaletă, mi-am recuperat poșeta din geki-sema și m-am grăbit afară. Excursioniștii se adunaseră în fața unei mese lungi, unde fuseseră serviți cu ceai sau cafea. Mi-era foame, dar nu am văzut nimic de mâncare. Sperasem să scap nebăgată în seamă, dar, de îndată ce domnul Stein termină o frază despre filosofia bunei dispoziții matinale, Lorin îmi anunță prezența:
— Ah, iat-o și pe noua voastră colegă, întârzie în cușetă după ce aseară fugea prin pădure, ca să nu fie silită să intre, ha, ha! Amintirile nopții precedente se revărsară asupra mea. Am revăzut baraca murdară și ruginită, femeia scheletică de pe targa de morgă și leul care mă urmărea. Nu era leu, mi-am zis, era un siris. Fusese un vis urât, eram gata să admit, dar cum putea Lorin să știe ce visasem? Cu sfială, am schițat un gest de salut cu mâna spre cei prezenți și m-am prefăcut ocupată să aleg între ceai și cafea.
— Exact cum vă spun, fugea prin pădure! repetă Lorin, în zeflemea, pe un ton provocator. Eram hotărâtă să nu-i dau atenție, dar el nu se lăsă: Astăzi așteptăm cu înfrigurare povestea pe care ne-o vei spune, scumpă doamnă. Îmi înconjură umerii cu brațul și a trebuit să mă întind după zahăr ca să scap de senzația de șarpe care se încolăcește. Ideea de a sta pe un scaun, în centrul atenției, și de a-mi povesti viața, indiferent cui, mă indigna.
— Nu am nicio poveste de spus.
— Ba eu cred că aveți o poveste foarte interesantă, doar că sunteți prea modestă.
— E mult dacă vă rog să-mi dați voie să-mi beau cafeaua?
— Vai de mine, simulă el, ducând mâna la gură de parcă s-ar fi îngrijorat, se poate? Dar ce faceți cu zahărul? De obicei o beți fără zahăr, și-mi făcu un semn de complicitate cu ochiul. Deja captase atenția unui grup de vreo zece persoane. Eram mai iritată decât un urs trezit din hibernare cu o lună mai devreme și m-am grăbit să-i întorc spatele, ca să nu spun ceva nepotrivit. Dar el zise tare în urma mea:
— A rămas stabilit! Doamna Sofia e povestitorul de azi. Aude toată lumea? M-am întors spre el mai, mai să-mi vărs cafeaua pe fusta boțită.
— Domnule, nu am nicio poveste de spus, de fapt, nu doresc să particip la jocul acesta idiot, e clar?
— Oh, acum ne faceți idioți?
— Asta e hărțuire! Vă rog să mă lăsați în pace. Eu nu călătoresc de plăcere. M-ați ademenit în mașină, văd că se tot amână ceea ce mi-ați promis, mă siliți să fac lucruri pe care nu le doresc. Aude toată lumea? am zis și eu, ridicând puțin volumul.
— Doamnă, țin să vă amintesc, de față cu toată lumea, că ați urcat de bunăvoie în autocar. A fost alegerea dumneavoastră. Iar noi ne vom ține de cuvânt, îl veți întâlni pe Alexandru. Acum, până la destinație, am considerat că nu e un efort prea mare pentru dumneavoastră să vă supuneți regulilor jocului, regulamentului acestei excursii. Sau, dacă vreți să renunțați… poate doriți să rămâneți aici, între destinații. Lorin mă dresa. Umilința mi-a adus lacrimi în ochi. Cei prezenți se uitau la mine, șușotind. Nu mă puteam nicicum hotărî să cedez, gura mi-era încleștată.
— Bine, atunci, asta este!
— Stai puțin! Ghidul cel tânăr își făcuse apariția venind dinspre autocar.
— Lorin, fii înțelegător. Doamna a suferit o pierdere dureroasă de curând. Într-adevăr, nu călătorește de plăcere. Sofia, fii cuminte, șopti spre mine, ca să-l aud numai eu. Nu poți rămâne aici. E posibil să nu mai treacă mașini o zi, două. Ce vei face noaptea? Sau, dacă vor trece, e posibil să nu oprească să te ia. Sau, dacă opresc, cine știe, poate fi chiar mai rău… Gândește-te. Fă-i pe plac, spune-ți povestea.
— Bine, am acceptat. Intervenția lui Rafael era o concesie, cedarea mea nu mai era chiar atât de umilitoare.
