— Ursas, ce ai povestit tu până acum, iartă-mă, este greu de crezut! Știu, mi-ai dat unele dovezi, dar… Ia-l, de exemplu, pe Anargh. Ce era, om de Neanderthal?
— Ai ghicit.
— Păi bine, și cât a trăit? După calculele mele, patruzeci sau cincizeci de mii de ani.
— Da, și?
— Nu cred că putea păcăli timpul atât de mult.
— E puțin mai complicat. O să încerc să explic. Timpul e ca țesătura iei pe care o port. Dacă te uiți cu atenție, vei vedea o multitudine de fire de borangic, cele mai multe, ici-colo câte unul de argint, unele de culoare albastră, întrețesute în celelalte. Și nu sunt firele toarse de Norne. Acum, dacă te uiți și mai atent, fiecare iță e alcătuită din mai multe firișoare răsucite. Imaginează-ți că ești pe unul din aceste firișoare. Dacă rămâi pe firișorul acela sau continui pe altul, tu decizi. Pe unul vei citi o carte în fața focului, pe altul vei petrece timpul cu prietenii care au ales să meargă pe același firișor cu tine. Dar veți fi toți pe aceeași curgere liniară, pe același fir. Unele fire sunt înnodate sau cum vrei să le zici, intri ca într-un fel de bandă a lui Moebius, poți retrăi aceeași perioadă de timp, iar și iar, până te prinzi cum ai intrat în buclă și cum să ieși. Întrețeserea de fire, în schimb, este ca multitudinea celorlate universuri, în care timpul curge altfel, poate în aceeași direcție, poate nu, poate cu aceeași viteză sau poate nu, după cum niciun fir nu seamănă cu celălalt. Dacă întâlnești un pliu, la baza lui vei putea trece pe același fir mult mai repede în viitor, fără să mai parcurgi firul normal, care te poartă pe tot pliul. Ceva în genul singularităților sau găurilor de vierme, validate teoretic, dar netestate încă. De ce zic în genul, pentru că, asemănător ca în cazul lor, poți continua pe alt fir, nu pe același, la fel de bine în viitor sau trecut, deci într-un viitor sau trecut alternativ. Ce se întâmplă, în schimb, atunci când pleci de pe un fir și rămâi între ele, într-un loc al nimănui, într-o dimensiune atemporală, cum ați spune voi? Unii dintre spiritiștii veacului al nouăsprezecelea ar numi-o dimensiunea spiritelor, alții i-ar spune a fantomelor, a celor prinși între lumi, morți sau vii, care pot găsi drumul către un fir sau altul câteodată, atunci când sunt deschise punți între goluri și fire, între universuri și non-universuri. Dar ce se întâmplă atunci când părăsești țesătura cu totul și te îndrepți către o alta sau altele sau când rămâi între aceste țesături? Ce trebuie ținut seamă este că materia se va supune legilor temporale de pe firul pe care se află. Cel care intră pe un anume fir va suferi curgerea timpului de pe acel fir, mai lentă sau mai rapidă, va îmbătrâni mai repede sau mai încet. Vezi tu, dacă este să te iei după teoriile referitoare la natura luminii, au fost două curente, un curent susținea natura corpusculară, alta pe cea ondulatorie, iar mecanica cuantică le-a contopit pe cele două. Îți spun asta pentru că ce mă interesează este vibrația, unul din aspectele folosite în favoarea teoriei ondulatorii, vibrația care este motorul luminii, vibrația universurilor, celulelor, câmpurilor electromagnetice, toate întrepătrunse, evoluând către ceva anume, nu știm încă spre ce. Frecvența de vibrație e cheia. Un univers e definit printr-o gamă de vibrații, teoretic infinită, dar nu toate frecvențele din cadrul gamei sunt folosite de către componentele, fie ele energetice, materiale sau temporale, ale acelui univers. Un alt univers va fi alcătuit și el dintr-o gamă de frecvențe asemănătoare, unele apropiate sau chiar similare, dar într-o altă combinație. Din ce am probat și știu, vehiculul corpului uman nu este cel mai potrivit pentru călătoriile între universuri. Dar chiar și așa, pentru un om normal nu e imposibilă o astfel de călătorie, dacă frecvența de vibrație a celulelor care îi alcătuiesc corpul este cât de cât compatibilă cu frecvența de vibrație a universului în care trece. Trecerea nu se poate face decât prin portaluri, în care firele timpului se ating, în care frecvențele de vibrație, imperceptibil diferite, dar diferite, chiar între universuri apropiate, se egalizează pentru o perioadă de timp definită și într-un spațiu anume, datorită uneia din componentele care are același nivel de frecvență într-un univers și în altul, de obicei în gama de frecvențe înalte. Portalurile sunt spații mărginite în care există o infinitate de puncte de frontieră, cu alte cuvinte, versurile se ating fără să se contopească. Este ca la oglindă. Imaginea din partea cealaltă e fidelă și totuși diferită. Inchipuie-ți că treci prin oglindă. Celulele se modifică infinitezimal, insignifiant, dar se modifică. Cea mai sensibilă e celula nervoasă. E mai complicat acolo unde firele se destramă, sunt pătate, contaminate, adică acolo unde versurile suferă anomalii. Acolo percepția e perturbată, nu există practic o ordine naturală, orice se poate întâmpla. Sunt și pe Pământ astfel de zone, cum ar fi Triunghiul Bermudelor, dar m-am ferit să le explorez. Două lucruri mi s-au întâmplat. Unul a fost că celulele mele, ca și cele ale lui Anargh, au fost modificate să suporte trecerea prin portalurile dintre fire, mai bine zis dintre goluri și fire, dintre universuri și non-universuri. Dacă în cazul teleportării, celulele sunt recompuse la destinație, afectate de deplasarea în dimensiunile spațiu-timp, uneori până la alterare completă, ale mele au devenit indiferente la schimbarea dimensiunilor temporale și spațiale, nu însă și la curgerea timpului și la tribulațiile spațiale în cadrul dimensiunilor unui singur vers. Altfel spus, dacă trec mai des dintr-un fir într-altul, mai bine zis dintr-un vers într-altul, îmbătrânesc mai puțin. Unde mai pui că există universuri în care curgerea timpului e mai lentă, unde scurtele mele apariții poate că nici nu sunt remarcate. Al doilea lucru, am găsit un non-univers, de fapt Anargh l-a găsit, în Munte, pe care îl pot accesa și părăsi la dorință, ceea ce mă face să îmbătrânesc și mai puțin, dacă stau în el, acolo unde trecerea timpului nu există. Anargh este exemplul că, în aceste condiții, se poate trăi foarte mult. Nivelul de vibrație al unei componente, al unui om, se schimbă în timp. Știi că se tot vorbește peste tot, în această lume, de oameni care au atins un grad de evoluție, unii îi numesc sfinți, la care nivelul de vibrație a atins o gamă de frecvențe foarte înaltă. De pildă, despre populația maya se spune că a trecut cu totul într-un alt univers, printr-un portal deschis de șamani, în India sunt mulți cei despre care se spune că au trecut prin vălul care învăluie această lume, în creștinism sunt ridicați la cer… și exemple sunt multe. De la cazuri de persoane dispărute și reapărute după un timp, până la experimentul Philadelphia. Din câte am aflat, pentru cei ce mor totul se petrece altfel. După moarte, vehiculul nu mai e cel de humă, celulele sufletului sunt altfel alcătuite. Nivelul de vibrație este cel dobândit în timpul vieții. Trecerea se face spre universul cu vibrația cea mai compatibilă. Și nu se face de unul singur, ci însoțit. I-am întâlnit de multe ori, deși niciodată nu i-am putut opri din drumul lor, nici măcar pentru o clipă, pe acei ghizi sau cum vrei să le zici. Unii îl știu pe unul sub numele de Îngerul Morții, alții Valkyrja, vechii greci pe altul sub numele luntrașului Charon, egiptenii pe un altul, tot luntraș, sub numele de Atum și tot așa. Dacă nivelul de vibrație al unei persoane este scăzut, va ajunge într-o componentă, a unuia sau aceluiași univers, cu un nivel de vibrație scăzut, un, să-i zicem, iad. La un nivel de vibrație înalt, va ajunge într-o componentă a unui univers pentru care are compatibilitatea, de vibrație înaltă, un rai, Nirvana etcaetera. Și asta este valabil pentru orice fel de vers, nu contează dimensiunile acestuia. Evident că nu se trece decât în versuri cu dimensiuni echivalente, în care supraviețuirea incipientă să fie asigurată. Adică, trecerea dintr-un vers cu trei dimensiuni spațiale într-unul cu patru, poate duce la accidente regretabile, nu neapărat din cauza percepției senzoriale, ci a comparației mentale permanente între cele două versuri, care poate duce la concluzii și decizii greșite. Valabil și pentru vii și pentru morți. Am zis bine și pentru morți. Aceștia se vor, cum se spune, reîncarna, vor căpăta un vehicul de humă în universul de destinație. Știu, cam dezlânată expunere. Mai bine de-atât nu pot să explic toate astea. Ai citit ciclul de romane Riverworld al lui Philip Jose Farmer? Acolo toate astea sunt cuprinse într-o lume cu un ciclu accelerat de reîncarnări, dar numai pentru personalități, pentru cei care au însemnat ceva într-un fel sau altul în istoria umanității. Ce voiam să-ți spun e că râul, curgerea apei, va simboliza întotdeauna timpul, de asemeni limita lumii noastre și trecerea într-o alta, simbolizate de maluri. Vezi Styx-ul și altele. Te-am lămurit?
— M-ai amețit, mă așteptam la un răspuns mai simplu și mai scurt. Vrei să zici ca Anargh a trăit atât de mult pentru că a reușit să manipuleze curgerea timpului?
— Pe scurt, da. Important este și că nu a murit, ci a trecut într-o altă formă, într-un alt vers.
— De unde știi? Ai vreo dovadă?
— Ne-am întâlnit în duh, a trecut de pe malul celălalt al apei timpului, după un timp de la moartea lui pământească, m-a chemat și am avut răgaz să discutăm foarte multe.
— Să zicem că te cred. Deși mai am întrebări, cred că va trebui să mă gândesc mai întâi la ce mi-ai spus. Ai pomenit de niște munci și căutări.
— Da, trebuia să caut în memoria Muntelui soluții la diversele probleme ale slujitorilor lui Zamolxis. Să zicem că mă foloseau ca pe un oracol, deși mă feream să le spun ce vedeam în viitor, pentru că puțini erau cei ce acceptau viitorul. Așa că trebuia să îmbrac orice referire la viitor în meșteșugite cuvinte, lăsând loc tuturor să creadă ce vor, dacă nu vor să creadă ce trebuia să se întâmple. I-am spus Marelui Rege să se ferească de trădare, căci îl va duce la moarte. Nu i-am spus direct ce și cum, decât lui Deceneu, care nu m-a lăsat să-i spun astfel și Marelui Rege, a zis să lăsăm să se facă voia zeilor. După ce a fost ucis mișelește, mi-a părut rău că nu-i spusesem direct. După moartea lui, Mare Rege a fost ales Deceneu, singurul care putea menține pacea și regatul unit.
— Și căutări?
— Au fost și sunt multe. Pe patul meu de piatră am fost martorul multor evenimente, care m-au atras în duh ca un magnet. Am fost martor la nașterea lui Iisus, dar și la crucificarea lui. L-am auzit pe Ovidiu declamând pe țărmul Pontului Euxin. Am fost la erupția Vezuviului, când a fost distrus Pompeii. Am fost martor la moartea lui Decebal și a speranței regatului dac. Am fost prezent la înscăunarea lui Qin Shi Huangdi. Am fost alături de Constantin cel Mare la Podul Milvius, am fost cu Aetius pe Câmpiile Catalaunice, înfruntându-l pe Attila, dar și la căderea Romei, când Odoacru l-a detronat pe Romulus Augustulus. Am fost la sfințirea Sfintei Sofia în Constatinopolul lui Iustinian. Am fugit cu profetul Mahomed la Yatrib. Am fost lângă Carol cel Mare la Roncesvalles și am văzut vikingii ocupând orașului York. Am fost la înscăunarea lui Otto I. L-am văzut pe Harold murind la Hastings. Am văzut clanul Taira distrus la Dan-no-ura. Am văzut ororile cruciadelor, dar și râurile de sânge și movilele de capete lăsate pe două continente de Genghis Han. Am fost la primele cursuri la Sorbonne. Am văzut oștenii lui Carol Robert de Anjou, striviți de copaci și pietre la Posada. Am fost cu oștenii lui Mircea la Rovine și cu cei ai lui Alexandru cel Bun la Gruenwald și Marienburg. Am fost de față când Timur Lenk l-a învins pe Baiazid Fulgerul, în bătălia de la Ankara. Am admirat icoanele lui Rubliov și credința lui. Am fost martor când a ars pe rug Fecioara din Orleans. Am fost pe zidurile Constantinopolului alături de Constatin Dragases, când l-a cucerit Mehmet II, numit apoi Fatih, Cuceritorul. Am fost, nu mult după aceea, cu oștenii lui Țepeș să dau foc taberei aceluiași Mehmet, pe drumul Târgoviștei. Și cu cei ai lui Ștefan, la Vaslui și Războieni, dar și la Codrii Cosminului. Am fost alături de Columb și la plecarea din Palos de la Frontera, dar și când a eșuat cu Santa Maria pe coasta Hispaniolei. Am admirat rafinamentul dinastiei Ming. Am asistat când Da Vinci a pictat Mona Lisa și a desenat Omul Vitruvian, dar și atunci când a fost sculptat David de către Michelangelo. Am stat lângă Rafael când a pictat Madona cu Pruncul și am căzut în genunchi în fața geniului lui. Am stat lângă Hyeronimus Bosch, când migălea sumbra lui viziune despre păcatele lumii, cum am fost și lângă Rubens, când picta mai mult decât voluptoasele lui nuduri. Am fost la Lepanto cu Miguel de Cervantes. Am stat pe punte cu Francis Drake și am văzut cum ardeau corăbiile Invincibilei Armada pe Canal. Am fost cu Mihai la Călugăreni și mai apoi la Alba Iulia, la înscăunarea lui ca domn a celor trei țări române. Am fost la Sekigahara și am participat și la ceremonia în care Tokugawa Ieyasu a primit titlul de Sei-i tai shōgun, dat lui de împăratul Go-Yōzei. Am văzut prima punere în scenă a piesei „Visul unei nopți de vară” la teatrul Globe și l-am aplaudat pe Bard. Am fost în duh când s-a terminat Taj Mahal, la mormântul lui Mumtaz. Am fost la Marston Moor, la șarja lui Cromwell. Mi-e greu să descriu acum cât m-am bucurat, atunci și altădată de picturile lui Rembrandt. Nu îți spun toate astea din orgoliu, nu, ci doar că am fost atras de toate acestea. În somnul meu, suna brusc o alarmă și eram, să zicem, tras, sau mai bine smuls, chiar din alte, să le zicem vise, ca să asist la o bătălie sau la punctul culminant al unei minuni artistice. Uneori, experiențele erau atât de zguduitoare, că deveneau greu de suportat. De pildă, ororile Războiului de treizeci de ani sau marinarii căpitanului Cook măcelăriți de maori, retragerea lui Napoleon din Rusia sau și mai și, masacrele de la Auschwitz sau cele ale dictaturilor lui Stalin sau Pol Pot. Alteori erau viziuni de ansamblu ale unor evenimente grandioase, cum ar fi cele ale bătăliilor de la Austerlitz și Waterloo, debarcarea din Normandia sau bătălia de la Monte Cassino. Alteori erau, pur și simplu, la nivel individual, direct, care să te îmbete de adrenalina dată de pericolul unei morți iminente, cum ar fi cel al unui soldat îngropat pe jumătate de barajul de artilerie pe Somme, care vede venind spre el norul de gaz de muștar sau ale altui soldat, închis în turela unui tanc rusesc la Kursk, încinsă de lovitura unui proiectil de Tigru, gata să ia foc. Altele solemne, marcante pentru evoluția umanității, cum ar fi adoptarea Declarației drepturilor omului și cetățeanului, în timpul Revoluției franceze sau înființarea Ligii Națiunilor. Unele înăl- țătoare ca muzica lui Bach, ascultată în biserica Sf. Thomas din Leipzig, filmul „Iisus din Nazareth” al lui Zefirelli sau, pur și simplu, un peisaj care să îți taie răsuflarea și să-ți amintească un lucru simplu, că natura este cel mai mare artist. Altele ieșite din comun, nu prea la îndemâna oricui, pline de spirit de aventură ca zborul lui Lindbergh, ascensiunea lui Hillary, expediția Kon-Tiki a lui Heyerdahl, explorările submarine ale lui Cousteau sau primul pas pe Lună al lui Armstrong. Unele în care compasiunea, puterea de sacrificiu și iubirea de oameni erau pe primul loc, ca luptele non-violente ale lui Gandhi sau cruciada maicii Teresa de Calcuta. Altele în care curiozitatea prima, în care emoția descoperirii, fie ea și de natură științifică, era cea mai importantă, ca în cazul lui Livingstone sau Amundsen, Edison sau Tesla, Coandă sau Von Braun, Marie Curie sau, de ce nu, Einstein. Toate acestea le-am trăit și chiar mai multe, fiind atras în timp și spațiu, înainte și înapoi, atât în lumea asta, cât și în altele. Mai mult, pentru că timpul curge altfel pe patul de piatră, mai bine zis nu curge, am putut revedea anumite evenimente. Cel mai recent, îmi place să văd evoluția terraformării lui Marte.
Păstrătorul
de Mihai Cranta
Editura Pavcon, 2020
„Puține sunt, în science-fictionul românesc, textele inspirate de istoria acestui pământ, iar cele referitoare la daci sunt și mai puține. Și poate să pară un lucru de înțeles: ce legătură au dacii cu temele principale ale literaturii science-fiction?
Pe de altă parte, a existat probabil temerea din partea autorilor de a nu da apă la moară noilor teorii istorice referitoare la limba și cultura dacilor și a fi puși la zid de către mediul academic, cel atât de conservator – sau, și mai rău, de a fi etichetați ca nostalgici ai perioadei în care se vorbea cu evlavie despre statul dac unitar și centralizat pentru ca puterea de atunci să revendice istoricește dreptul la centralizare și totalitarism.
Or, în realitate abia ultimii ani sunt cei în care anumite adevăruri ascunse despre strămoșii noștri au început să se releve: limba română nu e o limbă romanizată, dacii dispuneau de tehnologii care uneori le egalau pe cele romane, iar statul lui Burebista n-a fost un „stat centralizat”, ci un imperiu, unul care se întindea din nordul Mării Negre până în Europa centrală, și de la Danubiu, spre nord, până aproape de Marea Baltică.
În romanul lui Mihai Cranta, asemenea lucruri sunt atinse doar tangențial. Acțiunea nu pornește din zilele noastre, ci dintr-o Românie așa cum ar putea, vai, să arate peste cincizeci de ani, una părăsită de majoritatea locuitorilor și repopulată în principal de asiatici. Eroul principal, Luca, face parte din minoritatea română a Craiovei, iar aventura întâlnirii cu Păstrătorul, Ursas, se desfășoară pe un versant muntos din Carpați, unde Luca hotărăște să-și petreacă un scurt concediu.
Istoria Păstrătorului poate părea fabuloasă pentru cine n-a auzit niciodată de solomonari, dar e perfect credibilă când în ajutorul acesteia se adaugă o documentare deosebit de profundă a autorului privind epoca lui Burebista. Nu vreau să deconspir prea multe lucruri legate de acțiunea volumului; în principiu, cărțile bune trebuie citite, nu povestite, iar aceasta, sunt convins, își va găsi printre dumneavoastră fani entuziaști. Țin doar să subliniez că „inițiații” vor descoperi în paginile ei o mulțime de trimiteri subtile, iar neofiții o vor gusta ca pe o frumoasă carte de aventuri care merită devorată pe nerăsuflate.”
Mircea Liviu Goga
