PHAR SIHN (fragment)(timp de citire: 35 minute)

extras din romanul Phar Sihn
© Liviu Surugiu 2020

 

Tânărul prinț Nabucodonosor mi-a poruncit să-l urmez în Palatul de Iarnă unde tatăl său se topea pe patul morții.

Îndată ce am intrat în clădirea cu obloane trase, întunecată și răcoroasă ca o zi fără soare, am simțit că voi fi martorul a ceva neobișnuit. Într-adevăr, la babilonieni, regele își numea succesorul cu ani înainte să se prăpădească, iar puterea nu se prelua cu forța. Cu toate acestea, urma să văd că ritualul nu era deloc unul lipsit de cruzime.

Cel care până nu demult fusese spaima asirienilor tremura în iatac, pe un pat acoperit cu blănurile unor fiare pe care inutil am încercat să mi le închipui. Poate și din pricina mărimii acestora, bătrânul părea doar o mână de piele și oase care încă se mai mișcau singure.

— Demonii i-au luat gura, Luminăția Ta! a vorbit un preot încovoindu-se înaintea Prințului Moștenitor. E momentul… Nu mai durează mult.

L-am urmat pe Nabucodonosor până lângă cele patru coloane care înconjurau patul. Pe capitelurile acestora, în talgere largi, smirna și tămâia fumegau umplând aerul cu mirosul lor puternic și învăluind așternuturile într-o ceață albăstruie.

În primele clipe, fiul a rămas lângă tată, pe marginea patului, într-o tăcere plină de durere. Dintr-o dată, spre surpriza mea, dar și a tânărului prinț, bătrânul l-a prins de mână și a început să bolborosească ceva. Deși eram aproape, am auzit cu greu ceea ce încerca să-i spună, de parcă muribundul s-ar fi ferit de preoții opriți de o parte și de alta a intrării.

— Ai… reușit? mi s-a părut că aud venind din așternut câteva cuvinte.

Degetele scheletice ridicate dintre blănuri păreau mai degrabă ghearele unei păsări firave prinse pe brațul puternic al tânărului.

— Ți-ai găsit… visul? a continuat glasul tremurat. L-ai… înțeles?!

Nabucodonosor s-a aplecat mai mult și a spus ceva la urechea bătrânului său tată. O clipă mai târziu, mâna uscată a regelui s-a retras încet în așternuturi.

Apoi a urmat o priveliște care avea să mă urmărească mult timp.

Îndată ce Prințul Moștenitor s-a ridicat, cei patru preoți de la intrare s-au apropiat și i-au luat locul. Deși am încercat să nu privesc, am urmărit cu frică straniul obicei al babilonienilor, numit dezbrăcarea mortului. Astfel, în vreme ce muribundul se tânguia tot mai tare, sacerdoții au început să-i smulgă veșmintele de pe trup. Ca după o luptă în care cel rănit de moarte e jefuit de haine, arme și podoabe deși încă mai respiră, preoții îi luau pe rând pelerina, încălțările, cușma de piele. L-au dezbrăcat de tunica transpirată, l-au descălțat și au dat toate acestea tânărului pui de rege în vreme ce bătrânul leu murea, cerșind o fărâmă de căldură în trupu-i cuprins de răceala morții.

Însă nu de frig gemea Nabopalassar, ci de teamă. Teama de sfârșitul vieții, groaza de nesfârșirea morții. Totul se prefăcea în beznă și frică. Sosise vremea – iar el cerșea o clipă în plus.

Dar preoții nu i-o mai lăsau.

Nabucodonosor aștepta cu ochii închiși, în timp ce dezbrăcarea mortului continua. Era momentul său, acela care îi confirma mărirea și faptul că puterea îi fusese transferată pentru totdeauna.

 

Treizeci de ani mai târziu
574, î.Ch.
După cucerirea Tyrului

 

După cucerirea Tyrului, în sfârșit, Nabucodonosor putea ataca Egiptul dinspre mare. Peste o sută de corăbii, toate cu echipaj fenician, îi pluteau în palmă, legănându-i-se printre degete ca printre niște stânci. Ba chiar, din pricina răului de mare care făcuse mulți oșteni babilonieni să nu poată rămâne pe punți, a treia parte din trupe era tyriană, sub soldă babiloniană și cu răsplata libertății după campania de război.

În zori, convoiul a pornit spre miază-zi.

Următoarele zile, marea a fost mai liniștită decât un potir cu ulei de măsline, astfel încât, împreună cu chipul lor din ape, corăbiile dublau invazia babiloniană. Marinari fenicieni cățărându-se pe frânghii în aer, marinari coborând pe frânghii în apă. Catarge în sus, catarge în jos. Pânze adevărate deasupra, pânze false dedesubt. O oștire dublă mărșăluind pe punți, cu războinici în carne și oase deasupra și oglindirea lor în ape.

Însă acolo, între cele două lumi, chiar la nivelul mării, se aflau alți oameni. Erau cei care nu vedeau niciodată soarele, deși-i simțeau, în cală, zăpușeala. În vreme ce o zi liniștită, fără vânt și valuri, îi bucura pe războinicii de pe punte, pentru sclavii din cală momentul coborârii pânzelor însemna reluarea chinului. Atunci începeau din nou să se aplece, înainte și înapoi, îndoind brațele și împingând în picioare, trăgând vâsla lungă și grea la care erau legați câte doi. Odinioară bărbați vânjoși, deveniți numai oase și vână, sclavii își trăiau fără nădejde chinuitoarea și prea lunga viață de după viață. Mulți pieriseră din pricina efortului, dar cei mai îndârjiți încă rezistau, adunați de pe alte corăbii de război naufragiate ori de pe vase comerciale.

⤛⤜⤛⤜

David Ben Zerah vâslea de treisprezece ani. În ziua când Ierusalimul căzuse pentru ultima oară, unui caldeu i se făcuse milă de tinerețea lui și-i scosese gâtul de sub secure, punându-l să-i care spre Babilon prada de război. Alți caldei nu fuseseră la fel de buni și îi siluiseră sora, apoi îi uciseseră părinții. Dar războinicul acela avusese grijă de el până când, într-o noapte, pe drumul spre Eufrat, pierduse la jocuri de noroc atât prada cât și purtătorul ei. Așa că, peste o săptămână, David fusese vândut în Damasc, la un târg de sclavi. Cumpărătorul era un samsar, iar robii luați în deșert la preț bun ajunseseră pe o sumă dublă în portul Tyrului, unde tânărul iudeu se pomenise înlănțuit la vâsla unei corăbii comerciale.

Numite și corăbii rotunde, cu lungimea de doar trei ori cât lățimea, vasele aveau chila înălțată prin balustrade pentru protecția mărfurilor, iar în partea dinapoi, un stâlp sculptat în formă de cap de cal. Dar David zărise asta pentru puține clipe. Tot ceea ce avea să mai vadă de atunci, zi și noapte, era semiîntunericul din cală. Timp de trei ani se călise acolo, alături de sclavi de toate neamurile, vâslind în burta corăbiei lui Gon cel Ticălos.

Fenicianul făcea comerț cu cilicienii, păcălind de fiecare dată blocada babiloniană ori mituind comandantul vreunei nave de război atunci când era prins. Între două transporturi, Gon se ocupa cu pirateria, de felul celei mârșave, ademenind la bord gură-cască ori chiar negustori de pe țărm, și plecând apoi, ca un vultur cu prada în gheare, spre cel mai apropiat port-târg de sclavi. Atunci, David se pomenea în cală cu tovarăși noi și nefericiți, care-și plângeau disperați soarta. Unii mureau din pricina zăpușelii, a epuizării ori de inimă rea. Prea puțini ajungeau să fie vânduți, dar aceia erau norocoși fiindcă vedeau din nou lumina zilei.

După trei ani, lui Gon i se înfundase. Nu oprise la porunca unei patrule în apele Tarsului, ceea ce se explica prin numeroșii oameni răpiți chiar de pe țărmul cilician. Rotundă și greoaie, corabia fusese prinsă, în ciuda eforturilor depuse de David și ceilalți robi, biciuiți, amenințați și implorați de însuși Gon del Ticălos. Tiranul fusese spânzurat de catarg, iar sclavii rechiziționați pentru un vas de luptă.

Corăbiile de război aveau carene zvelte, purtând în față un pinten de abordare. Numite corăbiile lungi, pentru că lungimea depășea de nouă ori lățimea, ni-sayit aveau un catarg principal cu o velă mare, pătrată și încă unul cu o pânză mai mică, pentru zilele când era nevoie să stăpânească forța vântului. Prova se termina în partea superioară cu o figură sculptată și pictată care dădea nume vasului, în vreme ce partea dinapoi avea forma unui gât de gâscă purtând statuia zeului patron al portului de origine. Două vâsle mari serveau drept cârme și puteau fi folosite independent sau împreună cu fusul cârmei principale. Ancorele aveau miezul de lemn și brațele de piatră, ca să nu se risipească fierul în caz că ar fi rămas agățate de fundul mării. Fiecare navă ducea câte șase bărci de atac pentru războinici, care puteau fi folosite și pentru salvare. Cele mai importante corăbii, destinate comandanților de flotă, aveau două punți, cum era și aceea pe care ajunsese să vâslească David Ben Zerah.

Zi și noapte, vasul lui David colindase mările. Încetase să mai fie tânăr înăuntrul enormului sicriu plutitor. De zece ani, nu mai știa cum era afară. Măsura trecerea timpului după mâncare: de două ori pe zi, supraveghetorii le îndesau în gură bucăți de pâine înmuiată în vin, ori fâșii uscate de carne. Acolo mâncau, acolo dormeau, acolo își făceau nevoile, direct lângă bănci, dar numai seara și dimineața, când apa aruncată cu găleata ducea mizeria prin găurile vâslelor, în mare.

Nu se știau pe nume și ce rost ar fi avut, când unii nu-și mai aduceau aminte nici măcar cum se numeau ei. Fiecare vedea spatele celui din față și doar pe cel de alături îl putea întâlni la chip. Ceea ce, oricum, nu însemna nimic pentru tovarășul de vâslă al lui David, bătrânul orb.

Îl chema Sallum, avea cincizeci și opt de ani, dar se ținea mai bine decât cei tineri. David îl găsise pe corabie, iar orbul îi spusese că vâslea acolo de când fusese construită. Că îl legaseră la vâslă înainte de a fi bătute ultimele scânduri de jur împrejur. Știa egipteana, greaca și babiloniana, dar cel mai mult l-a bucurat pe David faptul că bătrânul vorbea limba iudee.

— Sunt orb de atâta vreme, spunea Sallum, încât am învățat să ascult și să vorbesc toate limbile. Pe băncile din jurul meu au trecut mai mulți elevi decât prin școlile din Ierusalim.

⤛⤜⤛⤜

Pesemne împăratul uitase că ceruse să fiu chemat în cabinetul său de sub prima punte, iar eu întârziasem din pricina răului de mare pe care îl aveam. Când am intrat, Nabucodonosor sta îngenuncheat lângă o laviță, cu tâmplele în mâini și ochii închiși. Poate pășisem eu prea încet, sau vuietul mării, care venea pe fereastră, îl făcea să nu-și dea seama de prezența mea.

— Doamne, de ce? i-am auzit șoaptele îndurerate. De ce, Doamne?

Oare cărui dumnezeu se ruga? La al lui, la al meu? Tot ce vedeam era că nu sta cu fața spre Marduk, a cărui statuie se legăna la intrare.

— Daniel! m-a descoperit el, atunci. Apropie-te, Daniel…

S-a așezat pe laviță, iar mie, după vechiul obicei, mi-a făcut semn să iau loc pe covor.

— Ai poruncit să fiu chemat, Luminăția Ta, am vorbit eu.

M-a privit cu ochii goi și, pentru o clipă, mi-am închipuit că așa arată ochii oamenilor sub pleoape, atunci când dorm.

— Daniel, a zis el într-un târziu, nu mai pot visa nimic.

— Sau nu-ți amintești visele, împărate, ceea ce nu-i totuna. Oamenii visează, au nevoie de asta, ca să-și pună în ordine amintirile de peste zi ori să treacă peste unele care, altminteri, nu le-ar mai da pace.

— Nu, Daniel. Nu mai visez deloc. Știu asta. Pentru că…

Atunci împăratul s-a întrerupt brusc și s-a ridicat, privind pe fereastră.

— Crezi că…, a zis, apoi a tăcut din nou, iscodind orizontul ce se legăna ușor.

Zeci de corăbii navigau în partea aceea, ca niște fluturi mari, cu aripi fixe. Alte zeci ne escortau cealaltă latură, în vreme ce restul flotei ne urma într-un șir lung de un parasang^[1].

— Daniel, Dumnezeu te vede doar când te rogi la el? Ne-ar putea auzi pe mare, oricând? I te închini în fiecare seară… dar ți s-a părut că te ascultă la fel?

Nu știam ce răspuns i-ar fi fost mai pe plac, fiindcă nu înțelegeam ce urmărea cu aceeași întrebare pusă în trei feluri.

— Daniel, a continuat Nabucodonosor, mi-ai spus cândva că, la început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul. Iar El se mișca singur pe deasupra apelor. Și că atunci a clădit lumea.

— Așa am spus, împărate.

— Asta înseamnă că Domnului nu-i place să umble singur pe deasupra apelor. Și că s-ar putea ca aici să ne asculte mai greu.

— Ar putea fi așa, împărate.

S-a întors de lângă fereastră, așezându-se pe laviță, în timp ce eu îl urmăream de pe covor fără să clipesc.

— Daniel, dacă visul n-ar fi existat, l-ar fi inventat babilonienii. Noi am scris primii despre asta și am adunat mărturii pe mii de tăblițe de lut. Când eram tânăr și învățam în temple, am descoperit zeci de colecții în care erau strânse vise de o mie de ani. Îți dai seama? Oamenii aceia muriseră de mult, dar visele lor încă mai puteau fi povestite și, ca atare, visate din nou.

A tăcut din nou, brusc, ca și cum ar fi auzit ceva suspect, deasupra, pe punte.

— Întoarce-te diseară, Daniel, a zis. Am de gând să îți povestesc.

Ziua a trecut mai greu ca de obicei, pentru mine. Mi se părea că soarele de peste Marea cea Mare^[2] abia se mișca de-a lungul cerului fără nori. Simțeam că împăratul avea să-mi spună ceva de neînchipuit. Așteptam asta de când se întorsese din cei șapte ani de misterioasă rătăcire. Oare era posibil ca de aceea să fi pornit campania pe mare? Doar pentru a-mi spune o taină pe care nici Dumnezeu n-o știa?!

⤛⤜⤛⤜

Noaptea a coborât peste noi, în cele din urmă, cu stele mari pe cerul de o limpezime zeiască. Am traversat încet puntea, trecând printre gărzile care moțăiau sprijinite în sulițe.

Luminile celorlalte corăbii abia se mai ghiceau, rămase mult în urmă. Pentru o clipă, mi-a trecut prin minte că ne avântasem prea departe de restul flotei. Apoi mi-am închipuit că mai erau nave în apropiere, dar aveau felinarele stinse, căci intrasem deja în apele egiptene. În două zile urma să vedem țărmul verde pe unde Nilul se revărsa în mare.

Gândindu-mă la asta, am coborât în iatacul împărătesc de sub prima punte.

La fel ca în timpul zilei, Nabucodonosor se ruga îngenuncheat lângă pat. Am așteptat să termine, tot ceea ce am auzit fiind doar șoapte despre vise și un mare secret.

— Daniel! a zis el, de data asta fără să se întoarcă.

— Da, împărate, am răspuns și am înaintat doi pași.

— Așază-te, a spus făcându-mi semn spre covor.

I-am urmat porunca, apoi am încremenit precum un scrib gata de dictare.

— Singurul motiv pentru care aș vrea să mai visez, a continuat el în vreme ce se așeza pe laviță, singurul motiv…

A tras aer în piept și a continuat:

— Nu ți-am mai cerut de multă vreme să-mi dăruiești un vis.

— Așa e, împărate.

— Dar acum nu mai pot… nu mai rezist, Daniel! Vreau s-o visez! Vreau să o visez pe Amytis!

A fost rândul meu să trag aer în piept și să-mi pregătesc un răspuns pe măsură.

— Luminate, știi bine că…

— Măcar o clipă, Daniel! a izbucnit el. Știu ce-mi vei spune, dar…

Mi s-a părut că văd lacrimi în ochii lui, însă, firește, era doar o părere, așa că am privit în jos și am vorbit:

— Împărate, știi că nu visăm decât chipuri pe care le-am văzut măcar o dată, fie și un moment. Sau amestecuri de chipuri. Chiar dacă le-am uitat ori le-am întâlnit pe fugă, în bazar, alături de mii de alte fețe. Dar un chip pe care nu l-am văzut niciodată, asta nu vom putea niciodată visa.

Nabucodonosor a scos un sunet ca un muget greu stăpânit. Am simțit c-ar vrea să mă omoare, de fapt, nu pe mine, ci lumea întreagă – să o scufunde în întuneric, cu el în fruntea ei. A rămas așa o vreme, respirând greu, apoi a continuat:

— Daniel, trebuie să-ți spun! Ani de zile am cercetat o taină…

În clipa aceea, a început dezastrul. Un trosnet grozav a zguduit corabia, aruncându-ne pe amândoi spre un perete, de parcă Dumnezeu Însuși ar fi intervenit pentru ca împăratul să amuțească.

⤛⤜⤛⤜

Șuvoaiele de apă năvăleau peste noi precum cascadele din Grădinile Suspendate. Corabia părea că se întorsese cu susul în jos.

Am ieșit cu greu, pe scări, în urma împăratului. În loc să urc, parcă mai degrabă coboram. Pe punte se cățărau de-a valma oștenii luați prin surprindere, în vreme ce marinarii fenicieni strigau la vâslași într-o încercare disperată de a repoziționa vasul. Auzeam cum se rupeau vâslele robilor, în opintirea acestora de a împinge ceea ce ne lovise. Prova unei corăbii neluminate își înfipsese pintenul în burta navei noastre.

Mai întâi, am crezut că ne ciocnisem cu alt vas tyrian. Apoi, am auzit urlete în egipteană și comenzi de război. Deasupra, pe cerul înstelat, se înălța ca o piramidă profilul imens al unei stranii corăbii din țara Nilului. Dușmanii săreau dintr-acolo pe puntea noastră, ca niște maimuțe înarmate cu săbii în formă de cârlig. Brusc, Luna a ieșit dintre nori și, la lumina ei, le-am zărit veșmintele străine. Cum ajunsese vasul acela enorm atât de aproape și de ce rămăsese flota babiloniană atât de departe?

N-am mai avut timp să-mi răspund.

Pentru câteva clipe, l-am văzut pe Nabucodonosor cum, fără veșminte împărătești, lupta cot la cot între oștenii lui.

M-am grăbit să trag clopotul alarmei și, după o așteptare care mi s-a părut nesfârșită, am auzit răspunsul de pe celelalte corăbii. Câteva, mai apropiate, veneau deja în grabă, alarmate de flăcările care cuprinseseră puntea navei împărătești.

Dar egiptenii continuau să cadă peste noi fără număr, îngreunând și mai mult corabia. Brusc, puntea s-a înclinat într-o parte. Clipele vasului erau numărate.

— Trădare! l-am auzit pe împărat, în timp ce dobora un dușman după altul.

Apoi, după ce și-a înfipt sabia printre brațul și trupul meu, a scos-o din pieptul unui egiptean care mi se strecurase în spate. Încremenisem.

— Am fost trădați, Daniel! mi-a strigat el, reluând lupta.

Dincolo de balustradă, nava egipteană părea și ea răzlețită de restul flotei. În lumina tot mai puternică a Lunii, se vedeau nenumărate corăbii dușmane, însă la mare depărtare. Caldeii își reveniseră din surpriză, fiecare luptând cu doi-trei egipteni mai mici de statură, în vreme ce corabia noastră se scufunda încet.

Doar pintenul vasului dușman ne mai ținea la suprafață, ca o mână întinsă deasupra unei genuni. În mod ciudat, cârmaciul lor amâna retragerea. De parcă nu era de ajuns că ne puteau scufunda… era ca și cum ar fi urmărit pe cineva anume aflat printre noi.

Lipsit de însemnele regalității, Nabucodonosor continua să lupte între babilonieni. Doar egiptenii morți în jurul său făceau diferența, încercând parcă să arate cine le luase viața.

Acolo unde mă cățărasem, pe vela mare, vedeam clar corăbiile noastre venind cu viteză. Erau la o mie de pași și aveau să ajungă înaintea flotei egiptene. Zăream până și arcașii aprinzându-și săgețile. De o parte și de alta, cele două oștiri navale se pregăteau pentru ciocnire. Asta, în vreme ce o muzică stranie, de tobe, fluiere și chimvale, creștea în stânga și în dreapta, vestind sosirea morții. Noaptea se luminase ca ziua de mulțimea focurilor ce pluteau pe ape.

Un corn a sunat scurt dinspre corabia care ne lovise, iar egiptenii din jur au dispărut ca prin farmec, înapoi pe puntea lor. Pintenul s-a retras și am început să ne scufundăm cu viteză, în vreme ce nava egipteană se retrăgea.

Am fost ajunși înainte să fie prea târziu. Împăratul a urcat primul la bordul corăbiei tyriene, apoi, la porunca lui, m-au ridicat pe mine.

În clipele acelea, privind în urmă, în jos, peste balustradă, am înțeles încă o dată cum era alcătuită lumea. Ultimul oștean fusese tras din apă, în timp ce un vârtej înconjura epava. De acolo se auzeau, tot mai slab, ca niște bolboroseli, urletele nefericiților robi rămași în lanțuri. O însoțeau în ultima ei călătorie, spre fundul veșnic întunecat al mării.

Au trecut clipe lungi până să-mi dau seama că bătălia începuse în jurul meu. Flota egipteană își unise curcubeul săgeților aprinse cu cel al Babilonului. Sulițe lungi zburau deasupra apelor. Primele corăbii treceau unele pe lângă altele, pe sub podurile de foc și am auzit zgomotul vâslelor care, deși retrase, se rupeau în apropierea lor. Alte rânduri de vâsle erau scoase îndată, iar cârma fiecărui vas încerca să-l facă să se strecoare printre celelalte. Ca într-un joc de pietre, cine era prins din mai multe părți, dispărea de pe masă.

De la bordul noii nave de comandă, urmăream spectacolul în care focul încerca să se amestece cu apa. Flota egipteană era mai numeroasă, dar corăbiile lor, spre deosebire de aceea uriașă care ne atacase prin surprindere, erau mai mici decât ale noastre.

— Urcați arcașii pe catarge, a ordonat împăratul. Cu cât vor trage mai de sus, cu atât mai departe vor lovi!

A privit atent puzderia de nave egiptene.

— Coborâți oștenii în bărci și trimiteți-i la abordaj! Aproape că sunt la fel de mari cât corăbiile Nilului! a zis, râzând.

Dintr-o dată, l-am văzut cum se schimbă la față, de mânie. Sunete de trompete izbucniseră în flancul stâng al flotei noastre, unde corăbiile începuseră manevra de întoarcere.

— Sunt cele patruzeci de nave în întregime tyriene, Luminăția Ta! a strigat un general. Și marinari și oșteni…!

Fuga fenicienilor schimba soarta bătăliei, o treime din forța lui Nabucodonosor dispărând dintr-o dată. Flota egipteană se revărsa într-acolo și, în curând, riscam să fim atacați pe două fronturi. Împăratul înțelesese că trebuia să sune retragerea, cât încă mai era vreme. Dintr-o victorie, soarta i se întorsese împotrivă.

Dar flota egipteană nu mai putea continua nici ea. De ambele părți, trompetele vesteau sfârșitul. Lupta se încheiase cu pierderi mari pentru toată lumea.

⤛⤜⤛⤜

Zorii luminau mai degrabă câmpul de luptă din mijlocul unei mlaștini, decât al unei mări. Cadavrele și resturile de corăbii erau atât de multe încât apa nu se mai vedea. Pe distanțe de beru întregi, de jur împrejur, valurile muriseră sub povara morților. Catarge frânte și pânze sfâșiate, statui de zei rupte din pintenii corăbiilor duse la fund, toate pluteau de-a valma creând un cimitir plutitor în mijlocul apelor.

— Am fost trădați, a repetat împăratul aflat lângă mine, pe punte.

Nu am răspuns nimic. Un singur gând mi se învârtea în minte. Oare ce voise să-mi spună Nabucodonosor în noaptea căreia îi supraviețuisem, ce taină teribilă cunoștea?

Tăceam, cu privirea pe grozăvia din jur.

Câte o jumătate de corabie se legăna cu pintenul în sus, nevrând să se scufunde. Ruguri plutitoare înălțau coloane de fum ici-acolo, în vreme ce, cu zgomot surd, ultimele epave se ciocneau ca într-o luptă încă neabandonată.

Și, în acel câmp al morții, din când în când se apropia câte o scândură pe care se auzea un om gemând. Dacă n-avea răni grave, era urcat la bord, ca oștean babilonian ori sclav egiptean. Dacă era pe moarte, arcașii își făceau datoria, indiferent cărei oști aparținea.

Dincolo, plutea nemișcată flota egipteană, atât de departe încât doar pânzele alb-albastre i se vedeau.

— Oare de ce nu pleacă? a vorbit Nabucodonosor, mai degrabă cu sine însuși.

— Oare de ce nu plecăm…, am răspuns, ca un ecou.

— Pesemne sunt, ca și noi, prinși între epave, a zis împăratul fără să mă audă.

Și-a chemat îndată Statul Major.

— Câte corăbii avem în stare bună? a întrebat.

— Doar treizeci încă plutesc, Luminăția Ta, însă mare parte nu vor ajunge până în Tyr! au răspuns generalii. Mai avem aproape două mii de soldați, așa că jumătate vor trebui debarcați.

— Îi ducem la țărm, au zis marinarii fenicieni. Ashkelonul nu e departe.

Nabucodonosor a cugetat o vreme, apoi a hotărât:

— Nu-mi pot lăsa jumătate din soldați în aceste ținuturi nesigure din apropierea Egiptului, iar eu să mă întorc liniștit pe mare. Vom debarca și vom merge cu toții pe pământ!

Noile ordine au fost transmise spre corăbii și acestea au început să întoarcă. Însă, manevra era grea din pricina câmpiei de morți și epave, în care vâslele se opinteau din greu, căci robii aveau de mișcat din loc nu doar vasele, ci și resturile din jur. Pe pintenii corăbiilor au fost urcați soldați care trebuiau să împingă cu prăjini lungi insulele plutitoare, croind canale de ieșire.

Avea să dureze poate întreaga dimineață, ca să părăsim acel loc. Corăbiile se împotmoliseră în proprii noștri morți, de parcă aceștia nu voiau să ne despărțim și să plecăm fără ei spre casă.

Dintr-o dată, am avut sentimentul că urma să se întâmple ceva. Mai mult, războinicii păreau că simțiseră și ei aceeași strângere de inimă, fiindcă majoritatea se opriseră.

Totul încremenise. Ceva ca o suflare caldă venea din adâncuri în jurul nostru. Pe punți, oamenii se adunaseră ca în preajma unui naufragiu. În ciuda epuizării, nimeni nu se odihnea – și totuși nimeni n-ar fi vrut să fie treaz în acea clipă. Mii de trupuri împietriseră, de parcă sufletele li s-ar fi rătăcit deasupra apelor. Le era frică. Ne era frică tuturor.

În clipa următoare, am văzut cum o linie neagră începea să crească dinspre orizontul alb-albastru al pânzelor egiptene. Ca un val de furnici sau animale venind în goană spre noi.

Dar încă nu înțelegeam ce se întâmpla.

— Egipteeeeeeeni! s-a auzit glasul străjerului de pe catarg. Egipteniiii!!

Nu-mi puteam crede ochilor. Dușmanii își abandonaseră corăbiile și se apropiau în fugă peste dealurile de morți și resturi plutitoare. Erau mulți ca nisipul mării, iar urletele lor, în sfârșit, se auzeau.

Nabucodonosor s-a întors spre Statul Major:

— Avantajul corăbiilor noastre mai puternice a dispărut de acum! a spus. Egiptenii sunt mulți și au transformat această bătălie navală într-o luptă de uscat. Puneți vasele în linie și faceți totul ca șirul să nu fie spart. Altminteri, cei care vor fi înconjurați, ar putea fi copleșiți și nu vom mai putea face nimic pentru ei.

Pe măsură ce clipele treceau, vedeam tot mai limpede goana egiptenilor. Unii călcau alături ori insulele se răsturnau și-i aruncau în apă, devenind ei înșiși punți pentru cei din urmă. Alții, legați între ei cu funii, se ajutau când alunecau. Cu toții, înnegreau orizontul.

Cei din jurul meu priveau cu răsuflarea tăiată, în vreme ce marinarii fenicieni încercau să alinieze vasele într-o manevră deloc ușoară. Se auzeau ordine scurte, arcașii erau urcați pe punți, sulițașii coborâți pe balustrade, iar luptătorii cu săbii așezați pe scări.

— Pe mine mă vor, Daniel! mi-a zis împăratul. Pentru mine nu au plecat. De aceea s-au întors.

Zadarnic se încerca împingerea insulelor plutitoare din jur, astfel încât atacatorii să nu ne ajungă și să croim un canal care să ne despartă de ei. Morții veneau mereu, înapoi, din toate părțile, împiedicându-ne retragerea.

Tobele noastre au izbucnit aproape speriindu-mă, urmate de trompete și dairele. Curajul trupelor creștea văzând cu ochii, luptătorii devenind doritori de război, de parcă acesta era dansul pe care muzica îl vestea cu sunetul ei. Dansul în care babilonienii îi așteptau pe egipteni să le fie pereche.

Când atacatorii au ajuns la o sută cincizeci de pași, arcașii au azvârlit asupra lor prăpădul. Loviți de săgeți, egiptenii cădeau unul peste altul, înălțând și mai mult grămezile plutitoare. Dar alții veneau din urmă, mai furioși, mai hotărâți să ne ia viața. În câteva clipe, primii dintre ei își înfigeau săbiile ca niște cârlige în stejarul corăbiilor noastre.

— Trebuie să coborâm și să-i înfruntăm, a strigat împăratul. Altminteri vor distruge ce ne-a mai rămas și vom rămâne prizonieri pe aceste insule ale morților!

Îndată, soldații Babilonului au renunțat la avantajul meterezelor de lemn și au sărit peste atacatori, în mijlocul mării. Lupta continua corp la corp, pe insulele plutitoare, unde norocul se putea întoarce repede, făcându-le să se răstoarne și să-i ducă la fund pe cei vii, scoțând la suprafață morții de dedesubt. Ca într-o falsă vrăjitorie în care o ladă cu două funduri îi înghițea pe cei de deasupra, punând în locul lor cadavre.

Curând, s-a văzut că robustețea caldeenilor nu mai era un câștig, fiindcă, din pricina greutății, se scufundau printre egiptenii mai ușori. Cu toate acestea, deși atacatorii păreau de trei ori mai mulți, erau ținuți la distanță și doar câte unul mai reușea din când în când să se cațăre pe coasta vreunui vas, fiind repede doborât. Treptat, caldeenii începuseră să-i împingă înapoi, precum niște mistreți care sperie câinii, dar asta cu prețul unei mari oboseli. În scurt timp, războinicii lui Nabucodonosor n-aveau să mai poată lupta.

— Să arunce pieptarele grele de piele! a poruncit împăratul de pe punte. Și coifurile de fier!

Îndată, mult mai ușori, caldeenii și-au reluat agili lupta – deși rănile apăreau mai des pe trupurile lor.

Atunci, cornul de veghe de pe marele catarg a sunat prelung și cu toții am privit orizontul de unde se apropia o nouă amenințare. Pielea mi s-a zgribulit pe mâini, văzând-o. Corabia uriașă, care ne atacase în timpul nopții, venea din nou spre noi.

Creștea încet, ca o piramidă, ridicându-se peste linia alb-albastră a pânzelor flotei egiptene. Iar felul cum înainta era și mai uluitor. Sute de soldați arămii ca niște furnici roșii o trăgeau la edec, înhămați în șiruri lungi, în felul cum în Egipt sunt trase obeliscurile spre a fi înălțate pe soclurile lor. Șase funii nesfârșite, trei de o parte și trei de cealaltă, erau întinse de oameni care pășeau pe apă, făcând colosul de lemn să taie în două epavele și morții lor.

Curând, avea să ajungă lângă noi, cu teribila-i înălțime care da celor de la bord puterea de a ne săgeta și lovi cu sulițele. Împăratul mi-a cerut să cobor imediat sub punte, la adăpost.

Însă din cabinetul regal nu zăream decât ceea ce fereastra prindea în ochiul ei rotund, așa că în curând uriașa navă a acoperit orizontul. Atunci am simțit valul care o preceda, și toate insulele din resturi s-au unduit sub coama lui, iar corabia noastră a fost cât pe ce să se răstoarne.

Am ieșit speriat pe punte, iar Nabucodonosor mi-a făcut semn să mă apropii.

— Ceva nu e în ordine, mi-a spus el. Puteau să atace de la bun început doar cu acest colos!

Muntele de lemn se oprise la trei sute de pași distanță, acolo unde cei care-l trăgeau cu funiile rămâneau la adăpost de săgețile noastre.

Dintr-o dată, s-a auzit un corn sunând scurt, la fel ca în timpul nopții, iar egiptenii au abandonat lupta. În câteva clipe, au întors spatele soldaților babilonieni, luând-o la fugă înapoi, spre corabia lor. Caldeenii rămăseseră descumpăniți la jumătatea câmpului dintre cele două tabere, legănându-se ușor pe resturile plutitoare. Nu înțelegeau dacă învinseseră sau nu și nici dacă lupta se terminase sau mai avea să continue.

Însă ceea ce mi se părea cu adevărat ciudat era faptul că egiptenii fugeau atât de îngroziți încât, în graba lor, își aruncau săbiile-cârlig și satârele grele.

— Toate astea fac parte dintr-un plan, a vorbit Nabucodonosor. Daniel?

— Împărate, am zis, se pare că au voit să ne atragă oamenii în apă!

În ciuda distanței, în clipa aceea s-a văzut cum în burta uriașei corăbii se deschideau un fel de obloane. Erau chiar deasupra mării și zeci de crocodili au țâșnit afară din cuștile lor. Ultimii egipteni, care încă nu urcaseră pe funii, au fost prinși de picioare și trași jos, în urletele lor de moarte. Restul crocodililor au pornit în salturi spre trupele noastre.

— So-bek! se auzea dinspre tabăra egipteană. Sobek^[3]!! Sobek!!!

— Sunt crocodili de Nil, împărate! am strigat eu. Apa sărată a mării îi va turba și vor sfâșia tot ce mișcă în fața ochilor!

— So-beeeeek! urlau egiptenii cocoțați pe punțile în trepte ale enormei piramie. Sobek, Sobek, Sobek!!

— Înapoi! a strigat împăratul. Chemați soldații înapoi! a poruncit și trompetele au început să sune retragerea.

Chemarea se repeta, continuu, pentru ca oștenii aflați printre epave să priceapă că trebuiau să se grăbească, fiindcă un pericol de moarte se apropia nevăzut de ei.

Însă oricât au încercat, mulți n-au mai pus piciorul pe corăbii niciodată. Și oricâte săgeți au tras cei mai pricepuți arcași de pe punțile noastre, astfel încât să nu-și lovească frații, crocodilii n-au simțit nimic. Fiecare săgeată care le atingea solzii groși, se îndoia și era aruncată mai departe. Asta în vreme ce fiarele hămesite săreau peste cei rămași în urmă, prinzându-i în fălci și trăgându-i sub apă unde se răsuceau spre a-i mânca.

Doar că, în mare, crocodilii de apă dulce rezistau prea puțin. Într-o clipă, își abandonau victimele și se repezeau pe altă insulă plutitoare, spre alt om, prinzându-l și încercând din nou să-și astâmpere foamea. Nu puteau sfâșia decât în apă, iar în apa sărată nu rămâneau, așa că-și abandonau iarăși prada și săreau pe următorul războinic…

Groaznicul plan al egiptenilor reușise. Iar Nabucodonosor nu putea decât să privească, fără nicio putere, dezastrul care ne fusese plănuit.

Corabia-piramidă începuse pe nesimțite să se retragă. Egiptenii se înhămaseră și o trăgeau la edec în partea cealaltă, peste câmpul cu morți, spre marea liberă.

Nu-i mai interesau crocodilii. Spectacolul se terminase.

⤛⤜⤛⤜

Spre seară, am ancorat pe țărmul filistean din apropierea Ashkelonului. Mai degrabă am naufragiat încet pe plajă, în timp ce, prin chila navelor, apa adunată curgea în șuvoaie, înapoi pe nisip.

În afară de o sută de marinari fenicieni, doar o mie de babilonieni supraviețuiseră. Însă din străfundul navelor, au fost scoase atunci făpturi care fuseseră oameni cândva.

Peste trei sute de sărmani, albi ca varul din lipsa soarelui, slabi, cu pielea tăbăcită de lanțuri și bici, mergeau legănându-se pe pământul pe care nu-l mai atinseseră de ani. Unii întrebau unde sunt, alții chicoteau ca nebunii, încă neputând să creadă că ieșiseră afară și nu mai strângeau vâslele în mâini. Alături de chipurile mute ale stăpânilor, bucuria lor părea total nepotrivită. În mod ciudat, deși ei erau robii, se simțeau cei mai liberi oameni de pe pământ. Au fost împărțiți, câte unul la trei războinici, să le care armele și merindele.

Un singur sclav nu-și acoperea ochii, dar încă nu auzisem de orbul Sallum.

Am privit în jur. Zidurile Ashkelonului nu se vedeau. Nu mai fusesem niciodată pe țărmul acela, însă bănuiam unde ne aflam.

— Aruncați tot ce nu e de folos, a poruncit împăratul măturând cu pelerina sa întunecată plaja înroșită în lumina apusului de soare. Luăm doar armele! Câtă hrană avem?  s-a adresat el unei căpetenii care supraveghea descărcarea vaselor.

— Pentru cel mult două zile, Luminăția Ta, a răspuns bărbatul aplecându-se într-un genunchi. Apă este mai multă.

— Daniel? a zis Nabucodonosor.

— Până în Tyr sunt douăzeci de beru, împărate! am spus. Un drum de o săptămână, dacă am fi odihniți.

— Încă o săptămână până când mă voi răzbuna! a exclamat împăratul, care nu lua nicio clipă în considerare ideea de a nu ajunge acolo. Vom folosi calea cea mai scurtă, de-a lungul țărmului. Spre Tyr!

Convoiul se pusese în mișcare și ne așezasem fiecare după rangul său. Eu mergeam alături de Nabucodonosor, care refuzase să urce într-o lectică înjghebată din resturile unei corăbii.

— Daniel, a zis împăratul după o vreme.

S-a oprit, iar convoiul a continuat să alunece pe lângă noi. Un vânt ușor ridica în aer firele de nisip stârnite de pașii celor o mie războinici și al celor trei sute de robi. Țărmul șerpuia în fața noastră, spre miază-noapte, tăind orizontul în două, jumătate apă, jumătate nisip și piatră. În apusul pe sfârșite, marea căpătase o culoare roșu-întunecată.

— Mă întreb cum ar trebui trecută în istorie această bătălie, Daniel. Cine a câștigat, Babilonia sau Egiptul?

Privind spre împărat, am încremenit. Dincolo de umerii săi largi, deasupra liniei mării, se vedea cel mai rău lucru pe care mi l-aș fi putut închipui.

— Luminăția Ta, mă tem că lupta încă nu s-a sfârșit.

În câteva clipe au început să se audă ordine noi. Trupele erau înșiruite de-a lungul țărmului, în alt fel de formație, spre a părea mai mulți pentru cei care ne priveau din largul mării.

Fiindcă, înconjurată de corăbiile egiptene, uriașa piramidă de lemn, devenită deja blestemul nostru, plutea în ceața albastră a înserării, urmându-ne ca o umbră de care, orice am fi făcut, nu puteam scăpa.

 

[1] 5,6 km (echivalentul unei leghe). Herodot afirma că cinci parasangi parcurgea o armată pe uscat într-o zi.
[2] Denumirea în epocă a Mării Mediterane.
[3] Zeul-crocodil în Egiptul Antic, venerat cu deosebire în timpul dinastiei saite a faraonului Haaib-Ra.