În depărtare se vedea vârful alb al Taiței, ca un deget uriaș de zăpadă înfipt în cerul albastru. Aerul călduț era brăzdat de zborurile iuți ale lăstunilor, iar pe deasupra frunzelor late de podbal unduiau roiuri de musculițe negre.
— Se apropie toamna, mormăi nemulțumit unchiașul, apoi ridică ulcica de lut și sorbi cu sete din vinul negru. Ascultă-mă pe mine, băiete, crivățul o să înceapă să sufle mult mai devreme anul ăsta, mai cu seamă că măria-sa Împăratul a pus să se taie toate pădurile de pe munții ăștia. Și la ce i-o fi folosit, nu știu, zău așa… Că multe arme a mai făcut, dar voinici ca să le poarte nu prea mai sunt prin părțile noastre. Mă mir că nu a dat poruncă să ne înhațe cu arcanul și să ne ducă la oaste și pe noi, ăștia mai bătrâni. Mai că-mi vine să cred că n-ar fi fost tocmai rău, scăpam și noi de cele corvezi și aveam tainul asigurat pentru ziua de mâine. Mă asculți, băiete?
Sevian aruncă osul de pasăre la câinii care pândeau dincolo de masă și-și șterse buzele unsuroase cu dosul palmei.
— Îhî! Ascult, moșule, cum nu… Parcă am altceva mai bun de făcut!
Luă cosorul de lângă codrul de pâine și se scobi cu el între dinți. Lângă poarta dărăpănată, câinii se încăierau care să ajungă mai întâi la osul ascuns în iarbă. Bătrânul Daniil se uită o vreme la părul lui galben ca spicul grânelor date în copt, la ochii lui foarte negri, pe care și-i ferea de razele soarelui cu dosul palmei, apoi clătină din cap și sorbi restul de vin rămas pe fundul cănii.
— Dacă vine crivățul mai devreme, o să rămânem fără pâine și o să mâncăm pietre. Pietre, auzi, Seviane? Deși nici nu știi tu ce valoare poate să aibă o simplă piatră, dacă-ți iese în drum atunci când ai mai mare nevoie de ea. În coșarcă de-abia de mai avem o traistă de făină. Cred că mulți or să-și ia lumea-n cap în iarna asta, iar satul o să rămână pustiu.
— D-apăi că gură neagră mai ești și dumneata, moș Daniil, zău așa! Cătunul ăsta stă cățărat pe Steiul Cerbului încă din vremea lui Alb-Împărat și peste el s-au petrecut ierni și mai grele decât alea pe care le bodogănești dumneata. La ce și-ar lăsa oamenii chiverniseala și și-ar părăsi bordeiele? Numai așa, de frica câtorva troiene de zăpadă?
— Păi ție, orice ți-ar spune omul, tot… dădu să spună bătrânul, dar se opri, cu gura căscată.
În pragul fierăriei se oprise un cal, îmbrăcat cu un valtrap auriu. Deasupra avea o șa uriașă din piele neagră, cu scări din argint. Un bărbat tânăr, cu o mantie verde pe spate, coborî dintr-un salt și îi legă frâul de stâlpul porții.
— Aici este fierăria meșterului Daniil?
Unchiașul se ridică fără grabă de pe băncuța de lemn și se apropie de gard.
— Aicea, răspunse, măsurându-l cu privirile. Da’ ce trebuință are domnia-ta de la un om sărman ca mine?
— Ehe! râse celălalt și împinse în poarta aproape căzută. Lasă, moș Daniile, că nu ești dumneata un om atât de sărman cum lași să umble vorba. Ți s-a dus vestea în șapte sate, cum că ești cel mai îndemânatic fierar de pe spinarea Coștunei.
— Chiar așa?! păru să se mire Daniil, rezemându-se de o ulucă.
— Păi nu ești dumneata meșterul despre care se spune că ar fi potcovit un purice cu potcoave de argint, pe care stătea scris numele Împăratului Alb?
— Vorbe de clacă, domnia-ta, spuse numai așa, să încânte auzul. Unde s-a mai văzut purice potcovit?
— Lasă, lasă, moș Daniile, că vorbele alea de clacă nu s-au scornit singure. Trebuie că e ceva adevăr sub învelișul lor. Dar nu mă poftești înăuntru? Mă ții la poartă, ca pe un venetic?
— Apăi, că nici nu m-ai lăsat să te poftesc, domnia-ta, că numai ce m-ai luat cu puricele cela cu potcoave de argint și cu tot felul de snoave deocheate. Intră, deci, și să vedem care-i baiul ce te-a mânat atâta cale, până în poiana mea. Sevian, băiatule, dă fuga și adă o ulcică cu vin rece din bordei, că poate i s-o fi uscat omului gâtul…
Bărbatul intră și păși în urma unchiașului către masă. Doi câini se desprinseră de ceilalți și veniră să-l amușine, cu cozile ridicate.
— Marș, d-acilea, răpănăturilor! se răsti bătrânul la ei și îi amenință cu un băț. Lăsați omul în pace, că doară nu e vreun hoț. Ia loc și răsuflă oleacă, domnule, până ce se întoarce băiatul.
Străinul se așeză pe celălalt capăt al băncii și-și trase sabia pe genunchi. Își puse mâinile pe masă și zâmbi.
— Da’ de unde știi că nu sunt vreun hoț?
— Păi ce, hoții umblă așa, teleleu, în crucea amiezii? Ăia vin noaptea, pe furiș, să nu-i simtă nici ielele care se învârt prin jur.
— Deh, așa o fi, cum zici dumneata, moșule. Până una-alta, să-ți spun cum stă treaba cu mine.
Se numea Gideon și era prinț, singurul băiat al Craiului Arvenian, a cărui țară se întindea dincolo de pădurile Meziadului, până hăt departe, la marginea Apei-fără-sfârșit, care se îngemăna cu apusul. Plecase de acasă în urmă cu mulți ani, ca să înfrunte primejdiile necunoscutului și să-și călească sufletul, pentru a ajunge bun urmaș la tronul tatălui său. În urmă cu câteva răsărituri de soare aflase de necazul care dăduse peste țara Împăratului Meziad și se îndreptase către muntele Coștuna, să-l întrebe dacă nu are nevoie de încă o sabie, în marele război care bătea la ușă.
— Ehe, ba cum de nu, domnia-ta. Orice braț de voinic va fi binevenit în oastea atât de împuținată a împăratului. Se vede treaba că vreo zână bună ți-a îndreptat pașii încoace.
— Poate, poate, dădu din cap prințul. De mai mult timp visez nopțile cum cad dintr-un cer înalt și mă simt așa de bine plutind, încât nu-mi mai pasă că, mai devreme sau mai târziu, o să mă izbesc de pământ și o să mor. Şi tocmai în ultima clipă, când vârful argintiu al Goliei pare să se repeadă spre mine ca o suliță ascuțită, o femeie frumoasă, cu părul galben ca spicul de grâu, mișcă repede-repede din cele două perechi de aripi, ajunge în dreptul meu și mă ia în brațe, oprindu-mi căderea. Eu o întreb, uimit, cine este, dar chiar în clipa în care ar trebui să aflu cine e salvatoarea mea neașteptată, visul se sfârșește, iar eu mă trezesc în cojoaca mea întinsă pe pământ, lac de sudoare și cu inima bătându-mi repede-repede.
— Vise, înălțimea-ta, doar vise… râse bătrânul, trecându-și mâna prin pletele albe. Da’ tot nu mi-ai spus ce vânt te-a făcut să te abați prin părțile astea uitate de lume.
Sevian se întoarse cu un urcior burduhănos, pe care-l așeză în mijlocul mesei, apoi scoase de sub cojocel două ulcele de lut ars și le puse în fața celor doi. Turnă vin negru în ele, apoi se trase deoparte, sub fagul uriaș din mijlocul curții și se așeză pe o buturugă. Luă o nuia lungă și începu să întărâte câinii, care se întinseseră și ei la umbră, ceva mai încolo, cu limbile roșii atârnând de căldură. Un roi de musculițe le dădeau târcoale, iar ei clămpăneau din când în când din fălci, prea adormiți ca să le pese.
— Murgul meu, Dor-de-vânt, are nevoie de potcoave noi. Iar zgârietura de pe piciorul său stâng, din spate, trebuie vindecată înainte de a porni într-o asemenea aventură cum e războiul.
Prințul Gideon râse și apucă ulcica. Moș Daniil o ridică și el. Ciocniră și sorbiră cu zgomot din ele. Un fir negru de vin se scurse pe barba lui albă și se pierdu sub cojoaca veche.
— Atâta tot?
— Ehe… făcu celălalt. Puse ulcica pe masa lungă și puțin strâmbă. Bun vinul ăsta, moșule, parcă e sânge de balaur, nu alta. Râse iar. Ar mai fi… poate că ar trebui să ascuți puțin pe tocila dumitale și limba prietenei mele dragi, care mi-a scăpat viața de atâtea ori, în clipe de cumpănă.
Luă sabia de pe genunchi, o trase din teacă și o puse pe masă cu grijă, alături de ulcică. Bătrânul își supse buzele și fluieră ușor. Își trecu un deget peste tăișul albăstrui.
— Ştii prea bine, prințe, că o flacără ca Heleriand nu se ascute cu tocila unui bătrân neputincios. O sabie vrăjită are nevoie de o vrajă veche și puternică pentru a se face ceea ce a fost cândva.
— O sabie vrăjită?! strigă Sevian, ridicând capul și încercând să vadă dincolo de spinarea străinului. Cum așa, o sabie vrăjită…?
— Tu să taci, mucosule! se răsti Daniil, fără să ridice capul. Ochii i se plimbau pe linia roșie, care pleca din mâner și se pierdea în vârful ascuțit, tăind un canal prelung în inima oțelului minunat. Nu cred că ai nimerit unde trebuia, înălțimea-ta. Calul o să-l încopităm noi, cumva, rana o să i se vindece, dar sabia…
Gideon întinse mâna peste masă și o puse peste cea a bătrânului.
— Ba cred că am ajuns chiar unde trebuia, moșule. Chiar unde trebuia! Cine altcineva ar fi știut numele unei săbii vrăjite, dacă nu chiar cel din mâinile căruia a ieșit, hmm? Ia spune…
— Eu… dădu să se împotrivească Daniil, apoi renunță.
Lacrimi mari îi țâșniră din ochi și se ascunseră printre zbârciturile feței. Întinse brațul, apucă sabia de mâner și o ridică în soare. Lumina fulgeră albăstrie pe lama lată și clopoței miraculoși începură să sune în aer, pe neașteptate. Sevian se ridică în picioare, dar când lumina se făcu verde dintr-odată în jurul lor, posomorându-se, sări speriat doi pași înapoi. Câinii începură să mârâie și o zbughiră cu coada între picioare spre o gaură din gard.
— O sabie vrăjită, meștere Daniil? izbuti el să îngaime, cu ochii holbați către masă.
— Taci, băiatule! se răsti din nou bătrânul și învârti arma prin aer.
Un fulger se desprinse din vârful ei și lovi fagul chiar în rădăcină. O clipă, copacul străluci ca o torță, apoi se stinse, dar trunchiul, crengile, frunzele, totul se transformase în cărbune, iar aerul se umplu de fum și de miros greu de ars. Speriat, ucenicul își duse mâinile la față.
— Văd că și-a păstrat puterea, deși nu mai e ca pe vremuri, iar metalul s-a pătat și chiar s-a știrbit puțin sub gardă.
— Acolo a lovit securea neagră a căpcăunului Palan-orbul, pe când bunicul meu, Valmar-cel-înțelept, îl alerga pe sub țancurile de la Căldările-Ursitoarelor, ca să-l alunge dincolo de hotarul Pădurii-Verzi. Securea s-a spart și o așchie din sabie, cât un fir de păr, a sărit în gâtul lui Palan și l-a omorât pe loc. De atunci, nimeni nu a mai reușit să îi redea frumusețea dintâi. Așa că m-am întors cu ea chiar la cel ce a creat-o, iar el trebuie să știe o vrajă care s-o facă iar cum a fost la început, nu, moșule?
Daniil o cumpăni cu ambele mâini, apoi o așeză cu grijă între ulcele.
— Poate că știe, ridică el din umeri. Dar toate au un preț, înălțimea ta. Iar unele treburi au un preț mai mare decât altele.
— Spune-l! râse prințul și scoase o pungă din piele, de la piept. Trase de șnur și o deschise. Oricare ar fi prețul tău, am cu ce să-l plătesc. Dacă vrei aur, am aur. Dacă vrei nestemate, îți dau nestemate.
Bătrânul se scărpină în barbă, aruncă o privire către fagul transformat într-un cărbune uriaș fumegând, apoi alta către Sevian, care se uita la sabie și tremura.
— Prețul pe care o să ți-l cer eu nu se poate măsura în bani ori în pietre lucitoare, prințe, dar ai să-l poți plăti.
Oftă și se trase de firele lungi și albe.
— Adu roibul în curte și leagă-l bine la coșarca ceea de colo. Apoi ia-o în urma flăcăului meu, care o să te ducă în satul de sub Creasta Omătului, unde locuiesc hobbiți primitori și dornici de povești frumoase. Rămâneți acolo până mâine dimineață și, până ce nu răsare soarele din spatele Taiței, să fiți amândoi înapoi, ca să-ți iei ce-i al tău. O clipă, însă, să nu întârziați, altfel Heleriand nu o să te mai recunoască de stăpân și nu vei mai putea să pui mâna pe ea, înțelesu-m-ai?
— Am înțeles, dădu din cap Gideon. Şi prețul?
— Prețul o să-l afli mâine în zori.
Gideon desfăcu frâul de ulucă și băgă calul în curtea încăpătoare. Apoi îl legă din nou de peretele coșarcăi, luă coburii grei din piele care atârnau de o parte și de alta a șeii, jungherul, arcul și tolba cu săgeți și porni pe urmele lui Sevian. Ucenicul mergea cu pași mărunți și se opri înainte să iasă pe poartă.
— Meștere, pot să-l las pe prinț în grija hobbiților și să mă întorc. Oi avea nevoie de ajutor, la foale… ori poate la cărat sacii cu cărbuni… pot să țin de cal, câtă vreme îl potcovești…
Moșul râse și bătu cu palma în masă.
— Văd eu că tare te roade curiozitatea să afli secretele unei săbii vrăjite. Dar, băiete, astea nu sunt lucruri pe care să le înveți într-o noapte. Mergi cu prințul Gideon și stă-i în preajmă, să-l ajuți la nevoie. Iar de întors, te întorci tot cu el, mâine dimineață, așa cum i-am spus.
Ieșiră pe poartă și, de dincolo de gard, flăcăul mai aruncă o privire rugătoare, dar bătrânul Daniil se întorsese cu spatele și mormăia cuvinte numai de el știute, pe lângă fagul înnegrit.
În dimineața următoare, cei doi intrară în curte mai înainte ca Zori-de-Zi să-și mâie troica dincolo de zăpezile Taiței. Steaua Păstorului sclipea tainic dincolo de Vârful-cu-Dor, iar prin aer mai răsunau încă trilurile privighetorilor. Moșul stătea pe pragul înalt al atelierului și trăgea dintr-o lulea din lemn de cireș, veche și crăpată. Alături de el, rezemată de peretele de lemn, sabia împrăștia o lumină albăstrie, tremurătoare. La coșarcă, murgul râncheză ușor, simțind mirosul stăpânului său, și izbi cu copita în pământ.
Prințul merse întins până la el și-i mângâie coama. Îi săltă pe rând fiecare picior și se uită la copite. Apoi se apropie de sabie, o ridică în aer și o examină cu atenție.
— Totul este așa cum ți-am cerut, meștere Daniil. Şi acum, spune, care-ți este prețul.
Bătrânul bătu cu luleaua în lemn, scuturând cenușa. Se ridică în picioare și se apropie de el.
— Două lucruri vreau de la înălțimea-ta, prințe. Primul ar fi să-mi spui cine te-a trimis în locul ăsta uitat de lume.
— Mama mea a murit la naștere, moșule. Așa că nu am cunoscut-o. M-a crescut Arania, o doică bătrână și tare înțeleaptă. Când m-am hotărât să plec de acasă, ea mi-a arătat locul unde se găseau straiele și armele bunicului meu, apoi mi-a adus dintr-un fund de livadă roibul ăsta măiestru. Şi tot ea mi-a spus că atunci când am să dau de vreun necaz cu ele, să-l caut pe meșterul Daniil, care-și are fierăria pe coastele Coștunei. Acum, că ai aflat ce voiai, spune-mi care este cel de-al doilea lucru pe care ți-l datorez.
— Sunt bătrân, prințe Gideon, bătrân cât muntele Golia. Zilele pe care le-am trăit s-au strâns nenumărate în urmă-mi, iar cele ce mi-au mai rămas înainte sunt tot mai puține. De aceea, vreau să-l iei ca slugă pe feciorul ăsta, Sevian, și să-l ții cu domnia-ta până ce va deveni suficient de înțelept încât să-și poată câștiga singur pâinea de fiecare zi. Ce spui, te prinzi?
Prințul se aplecă înainte și-i puse o mână pe umăr.
— Ba ți-au mai rămas încă multe zile pe pământul ăsta, moș Daniile. Dar am să-ți fac pe voie, după cum m-am juruit, și am să-l iau cu mine pe Sevian, ca să-l învăț câte cele-i sunt de trebuință. Iar când se va sfârși războiul împăratului Meziad, am să mă întorc să ți-l aduc să-l vezi cum s-a împlinit și ce bărbat s-a făcut.
— Dacă-i pe așa, grea piatră mi-ai luat de pe inimă, înălțimea-ta. Mergeți dară cu bine și să vă întoarceți sănătoși, când vă va fi scrisă ursita.
— Dar, moșule… dădu să se împotrivească băietanul, dar tăcu dintr-odată văzând fulgerul din ochii stăpânului său.
Meșterul Daniil îi strânse mâna prințului, îl bătu pe spate pe Sevian și îi conduse pe amândoi până la poartă. Când cei doi se pierdură după un cot al potecii, în spatele brazilor bătrâni, cu calul tropotind ușor în spatele lor, se întoarse în curte și se așeză, oftând, pe banca de lemn.
— De ce oftezi, pehlivan bătrân? Ori poate că te-a ajuns și pe tine osteneala?
— Ai și apărut, Arania, pacoste ce-mi ești? Credeam că am scăpat de vorbele tale acre, atunci când te-ai băgat să-l slujești pe Craiul Arvenian.
Pe banca din față stătea, dreaptă în lumina tulbure a zorilor, o femeie tânără și frumoasă, cu părul galben strâns în cosițe groase în vârful capului, îmbrăcată în straie albe de borangic și cu o brățară de aur pe încheietura mâinii drepte.
— Oricât de departe ai pleca, Daniile, știi prea bine că Tărâmul ăsta este o lume prea mică pentru ca să te poți ascunde de mine. Am venit să-ți spun că ți-ai ispășit pedeapsa și că ai fost eliberat de povară. Te poți întoarce la Stăpânii noștri, să le povestești ce-ai făcut în toți anii ăștia nenumărați, de când ai fost osândit.
— Şi Sevian?
— Nu mai e grija ta, de-acum. Ursita lui stă să înceapă și muntele ăsta e prea mărunt pentru toate câte o să le facă până la sfârșit.
Bătrânul întinse mâna și o atinse pe braț. Femeia tresări.
— Poate să-mi dai un sărut de plecare, ca să-mi meargă bine de aici înainte.
— Miroși ca un faun bătrân și puturos, care n-a mai văzut apa de când a deschis ochii pe lume. Arania râse și-l lovi peste degete. Ţi-ai ispășit pedeapsa, dar nu ți-ai găsit iertarea. Pentru asta va trebui să se toarcă încă multă vreme pe fusul timpului. Uite, răsare soarele…
Dincolo de copacul ars, în spatele Taiței, zăpada începea să sclipească în roșu și galben, iar rândunelele de munte, cu pieptul negru și creasta albă luară în primire poiana, avântându-se după musculițe.
Când se răsuci înapoi, femeia dispăruse. Meșterul clătină din cap, oftă încă o dată și intră în atelier să-și strângă lucrurile.
După două zile de mers, ocoliseră Crestăturile Detunate, traversaseră Lacul-celor-o-mie-de-insule, plătind un cenac bătrân și aproape orb să-i ia în barca lui, și se alăturaseră unui convoi de aproape o sută de oameni, gnomi, hobbiți și zmei, care se îndreptau spre răsărit, către Creasta de Argint, unde se ținea în fiecare an Târgul Armelor. Mâncaseră cu ei, băuseră cu ei, ascultaseră și spuseseră povești despre mari bătălii și viteji demult istoviți în praful trecutului, dormiseră lângă vatră, cu capul pe o piatră și cu mâna pe spadă, apoi se despărțiseră la Cotul Ursului și, după încă o zi de coborât pe poteci înierbate, ascunse sub frunzele uscate ale altor toamne, ajunseră la intrarea dinspre miazăzi a Pasului Uriașului.
Nu departe, în dreapta, pe vârful unei coline domoale, se ridicau zidurile albe ale unui han uriaș, cu multe clădiri înalte, înconjurate pe mai multe etaje de brâul de lemn al unor balcoane înguste și lungi. Un câine mare și flocos se repezi spre ei lătrând prin poarta deschisă, dar Sevian aruncă o piatră și acesta fugi schelălăind la adăpost, în spatele zidurilor.
— Frumoasă primire, zâmbi prințul, în timp ce descăleca.
— Porțile sunt deschise, stăpâne, semn că putem să intrăm. Pentru câini, există pietrele și ciomagul.
— Să intrăm, atunci.
Trecură de porțile masive din stejar ghintuit și pătrunseră într-o curte plină de oameni care se mișcau în toate părțile.
Sevian ameți privind viermuiala aceea fără noimă și închise ochii. Gideon îi puse o mână pe umăr și îl trase după el către o clădire mai mică, cu un singur cat, în fața căreia era așezată o masă lungă, unde ospătau o mulțime de drumeți, cu pălăriile date pe ceafă și cu mâinile unse de grăsime până la coate. Oase zburau în toate părțile și un slujitor bătrân și șchiop nu mai făcea față cărând talgerele de lemn cu fripturi și ulcelele de pământ cu băutură. Prințul îi puse o mână în piept, oprindu-l din alergă- tură și îi ceru să aibă grijă de roib pentru noapte și de ei pentru masă și somn.
— Nu mai sunt locuri, stăpâne! gemu sluga, ridicând ochii spre cer. Parcă a înnebunit toată suflarea de pe Golia, zău așa! S-au pornit cu mic, cu mare, spre împărăție, ca să intre în oastea împăratului și, de câtva timp încoace, nici timp să punem capul pe pernă nu mai avem.
Prințul scoase o monedă de argint, o lovi de garda sabiei făcând-o să sune, apoi i-o azvârli bătrânului.
— Acum, găsim și noi două locuri să ne întindem? Pentru că tot către curtea împăratului Meziad mergem și noi.
Slujitorul prinse banul strălucitor, se holbă la el în lumina moale a amiezii, îl vârî între dinți și mușcă din el, apoi, mulțumit, îl vârî în surtuc.
— Poate că mai găsim pe undeva, pe lângă balta cu pește a hangiului. Dar nu mai avem saltele, numai pături și o buturugă pe care să stați în jurul focului.
— Bun și atât, râse prințul. Ai grijă ca armăsarul meu să primească o rație bună de orz și apă câtă îi trebuie. Dacă sunt mulțumit, mâine, când plecăm, mai primești un ban la fel ca ăsta de azi.
Le făcu semn să-l aștepte, duse calul către un grajd îndepărtat și-l dădu pe mâna unui puști zdrențăros, căruia îi șopti ceva la ureche, apoi se întoarse și îi chemă după el, neluând în seamă strigătele celor de la masă. Ocoliră câteva grupuri de bărbați ce dormeau direct pe pământ, cu capetele pe desagi de lână colorată, se îndepărtară de o ceată de cămile rumegătoare, care se uitau după ei cu tristețe, priviră câteva clipe dincolo de cercul făcut în jurul a doi luptători uriași, care încercau să se îngenuncheze unul pe celălalt, și se opriră lângă peretele înalt al unui bazin rotund din piatră, plin cu mătasea broaștei și cu lintiță. Câțiva hobbiți-cu-picioare-lungi fumau pipă, își treceau o butelcă de lemn din mână în mână și păreau să povestească snoave de-ale lor, deoarece râdeau aproape tot timpul și izbeau cu tălpile goale de pământ.
Sluga se opri în dreptul celui mai vârstnic și îi vorbi în graiul gutural al celor din Nord. Hobbitul cu părul alb strâns într-o coadă groasă la spate le făcu semn să se apropie.
— Aud că mergeți la împărăție, ca să intrați în oastea cea mare, le spuse el în graiul comun.
— Acolo mergem, dădu din cap Gideon. Eu și tovarășul ăsta al meu avem o vorbă cu împăratul Meziad.
— Dacă-i p-așa, atunci așezați-vă pe unde puteți, pentru că avem drum lung de bătut împreună. Iar pentru asta trebuie să ne cunoaștem, mai întâi. Şi unde-și deschide omul mai bine inima decât în fața unui foc bun, cu o ploscă în mână și o poveste pe buze?
Hobbiții se traseră într-o parte și alta, făcându-le loc. Se așezară și, după câteva clipe, sluga se întoarse cu păturile și cu butucii de lemn.
— Adu și un urcior mare cu vin pentru noii mei prieteni, porunci prințul.
Dar căpetenia hobbiților ridică mâna dreaptă în lumina străvezie a flăcărilor.
— Nu-ți fie cu supărare, omule, dar noi, hobbiții, avem fermecătură făcută pe viața și obiceiurile noastre. De aceea nu avem voie să bem decât rachiu din flori de trandafir, amestecat cu boabe de măceșe și de ienupăr. Gustă și, dacă ți-o fi pe plac, găsești la noi cu ce să-ți dregi glasul și sufletul în noaptea asta.
Prințul întinse mâna, luă plosca și trase un gât. Tuși puțin, apoi se lumină la față. Era bun. Îi făcu semn slugii să plece.
Îndoiră păturile soioase și se așezară pe ele. Gideon le spuse că era un fecior plecat de la casa tătâne-său, ca să-și rostuiască un viitor. Iar Sevian era scutierul lui, ca și un frate mai mic și mai neînvățat. Apoi așteptă ca hobbiții să se întoarcă la poveștile lor.
— Ne-am strâns aici câte trei reprezentanți din toate cele douăsprezece neamuri de hobbiți care trăiesc pe ambele părți ale Goliei. Eu sunt Efall, din ținutul Umbriei și am cu mine pe cei doi feciori mai mari, Irwil și Ferianor, precum și douăzeci de spade din oțel negru de Wang, din cel pe care sfârâie sângele de orc și de căpcăun, pe care împăratul să le dăruiască celor mai destoinici războinici ai săi. Iar ei…
Făcu semn către clăile de păr cârlionțat de culoare nisipie, sub care odihneau bărbi dese, despărțite în două și legate cu ițe colorate de șuvițele de păr de lângă urechi.
— …sunt argiri de pe coasta Feredeului, cei cu ochii albaștri sunt ferai de la Râul Tur, ceia cu părul răsucit în coade sunt palani din Pasul Şetref, alături stau rimii de pe stâncile Gosmanului, iar ceilalți cu căciuli de samur sunt naugi din Pasul Bucin, cel acoperit de zăpezi veșnice; la stânga lor sunt așezați margii din poienele Brețcului, iar bărbații aceia cu buza crăpată ca la iepuri sunt gauri de la Podu Calului; la dreapta naugilor s-au așezat ergii de la Obcina Mare, dincolo de ei sunt duinii cu capul ras, de pe Grohotiș, iar ultimii, ceia care de-abia se văd, lângă malul iazului, sunt banzii de la Perșani.
— Sunteți mulți, dădu din cap prințul. O să aibă oșteni împăratul, nu glumă.
— Nici dacă-am fi de o mie de ori pe atât și nu s-ar cunoaște, se strâmbă Efall și scuipă alături, pe iarbă. Nici dacă toate neamurile care locuiesc pe coastele Goliei i-ar trimite ajutor și tot nu ar fi de ajuns.
— Măi să fie! se minună și Sevian, de alături. Păi ce puhoi de dușmani s-a ridicat împotriva împărăției?
Efall și cei doi fii ai săi se uitară lung la cei doi. Apoi cel dintâi scoase dopul de lemn al ploscăi, trase un gât și o întinse către ei. Gideon o luă cu grijă și o cumpăni în palmă.
— Vracii Negri Fedaini au reușit să smulgă țâțânile Porții care despărțea Adâncurile de Tărâmuri și au ieșit la suprafața pământului, într-un loc de-i zice Colții Grătarului. Apoi au rupt pieptul muntelui, cu puterea de foc a Lumii de Jos, și au croit cu vrăjile întunericului o vale lungă și îngustă, care dă ocol la jumătate din Golia. Aici, au început să ridice, din mocirlă, din pietre și din abur, o oaste cum nu s-a mai văzut vreodată. Cu ea vor să cotropească Tărâmurile, de la pustia cea fără hotar și până la apa-ce-mare. Iar prima în calea lor s-a întâmplat să fie împărăția lui Meziad.
— Bine, dar împăratul are și el armată mare, iar vecinii îi trimit ajutoare. Voi înșivă mergeți acolo pentru asta, nu?
— Bine-ar fi să nu uiți, flăcăule, că împăratul trebuie să lupte cu oșteni vrăjiți și nu cu dușmani din cei de toate zilele. Oșteni care nu mor de fier obișnuit și care nu obosesc să lupte, așa ca noi. Iar când vraja care i-a însuflețit e totuși învinsă și ei dispar de pe fața pământului, alții se grăbesc să le ia locul, izvodiți necontenit în valea aceea blestemată. Până acum, Meziad cel Chibzuit și oștenii lui au izbutit să țină piept unei armii de duhuri-negre, conduse de Întunecatul Heru, cu care s-au înfruntat lângă Apa-Fumegătoare, și să-i azvârle înapoi de unde au venit. Dar jumătate dintre ei zac acum în gropi adânci, iar din cealaltă jumătate nu mai e nimeni întreg și nevătămat. Iar acesta e doar începutul.
— Şi atunci? întrebă înfiorat Sevian, aplecându-se către palele străvezii ale focului. Nimeni nu poate să facă nimic? Răul vine peste noi și gata?
Efall clătină din barba lungă și ridică de lângă el o sabie.
— Toată lumea pornește la luptă, fiule. Mai devreme sau mai târziu, oricine se va simți în stare să țină o sabie în mâini o va pune în slujba împăratului. Chiar dacă noi nu suntem vrăjiți, ca spurcăciunile alea, nu vom îngădui să ni se pună jugul pe gât. Iar de va fi să murim, mereu și mereu se vor găsi alții care să ne ia locul.
— Chiar așa! întăriră mai multe voci din rândurile risipite ale hobbiților. Azi noi, mâine copiii noștri, apoi…
— Apoi cine va veni după ei. Şi tot așa, până la sfârșitul luptei. Sau până la sfârșitul veacurilor.
Efall lăsă spada și îi făcu semn lui Gideon. Prințul săltă plosca în lumină.
— Să bem pentru sufletele celor ce s-au dus pentru ca Tărâmurile să fie libere. Şi pentru sufletele noastre, care le vor urma în curând.
Bău, cu înghițituri mici, apoi o dădu mai departe. Sevian luă o înghițitură, tuși, apoi se strâmbă. Hobbiții din apropiere râseră și-l bătură pe spate. Plosca porni într-o călătorie lungă, iar când ajunse înapoi la stăpânul ei, era goală.
— Acum, dacă nu vă e cu supărare, spuse Efall, bătând din palme ca să le atragă atenția, la noi, la hobbiți, există obiceiul ca, înainte de a lăsa somnul să ne fure, să spunem o poveste din vechime. Palanul Ilmarien tocmai începuse istoria lui Ardolan, pornit spre Pasul Şetref, să înfrunte păianjenul-din-stele.
Gideon își strânse picioarele sub el și se aplecă în față, ca să audă mai bine, iar Sevian se lăsă pe coate, cu ochii în vatra focului abia pâlpâitor.
— În vremurile acelea, Pasul era mai lung decât astăzi și capătul său dinspre miazăzi sfârșea într-o mlaștină urât mirositoare și fără de sfârșit. Bătrânii povesteau cum că acolo apele unui pârâu ar fi înghițit o armie de vârcolaci plecați la vânătoare către Tărâmul harpiilor și că oasele lor, care nu reușeau să putrezească, trimiteau în lume mirosurile acelea otrăvitoare.
Hobbiții palani trăiseră dintotdeauna în interiorul Pasului și se ținuseră departe de hoții, de încăierări, de intrigi și de cotropiri. Mâncaseră ce le dăruise pământul sărac din jur, mulțumindu-se cu puțin și nesupărând pe nimeni. Ca să nu se afle în calea cine știe căror dușmani cunoscuți sau necunoscuți, își săpaseră casele în pereții dealurilor de sub muntele Azugăi, care se apleca amenințător deasupra lor. Numai când și când, câte un negustor care le știa locurile se abătea din cale să facă schimb cu ei, dar și acesta pleca repede, numai după o noapte de mas în casa căpeteniei, după ce-și lăsa marfa și poveștile despre lumea cea mare. Şi uite-așa, palanii își duceau netulburați viețile ascunse, chibzuind la ziua de mâine și jinduind după pacea celei de ieri.
Asta până când, într-o zi, soarele nu mai răsărise de dincolo de vârful înspăimântător al Azugăi, iar zorii uitaseră să se mai reverse peste lume. Deasupra pereților Pasului Şetref, ascunzând cerul, se întindea o plasă uriașă, făcută parcă din funii negre și groase cât piciorul unui hobbit, atât de des împletite încât lumina însăși nu reușea să se strecoare ca să ajungă la ei. Speriați, palanii se retrăseseră în casele lor de sub deal și așteptaseră acolo, cu inima cât un purice, ca nenorocirea să treacă de la sine. Dar ea nu trecuse, așa cum nu trecuse nici întunericul lipicios care se așternuse peste fire.
Şi, nu după multă vreme, țesătorul plasei de întuneric se coborâse pe un fir chiar în mijlocul așezării și începuse să dărâme gardurile care despărțeau ogoarele și livezile și să spurce cu veninul său fântânile și apa râului care curgea prin interiorul Pasului. Era un păianjen uriaș, negru ca păcura, cu patru picioare lungi, cu vârfurile asemănătoare unor lănci, și patru mai scurte, înzestrate cu peri aspri, care-l ajutau la cățărat. Cele două fălci din dreptul gurii erau întoarse asemenea unor coase ale morții, deasupra celor șase ochi roșii, așezați în perechi pe toată suprafața capului.
Timp de o săptămână, se mulțumise să prindă animalele de prin curți, apoi îi pândise pe bătrâni și pe copii. Neștiind ce să facă, palanii se adunaseră în casa celui mai bătrân dintre ei și se sfătuiseră o noapte întreagă, dar nu găsiseră nicio rezolvare pentru nenorocirea ce-i lovise fără de veste. În cele din urmă, se hotărâseră să trimită un mesager la un proroc-cititor-în-destin, care trăia în singurătatea absolută a Munților Şuriului, pe zăpezile fără sfârșit de sub nori. Vraciul nu se ivise din tainița unde-și ducea zilele misterioase, dar îi spusese mesagerului prin gura secată a unui izbuc că fiara se va potoli și-i va lăsa în pace, atâta timp cât îi duceau, o dată pe lună, câte o fată nemăritată, ca să se hrănească și să-și uite de ei. Altminteri, nu-i va lăsa să fugă către alte zări și-i va nimici până la unul.
În așezarea de la Pasul Şetref a fost jale mare și disperarea i-a făcut pe unii să înnebunească și să încerce să-și salveze zilele fugind în inima nopții, către alte părți de lume. Nu se mai întorseseră niciodată și, la puțin timp după asta, cei care îndrăzniseră să meargă la râu ca să pescuiască, le găsiră oasele albe, complet descărnate, lucind în cenușa zilei. Atunci se hotărâseră să împlinească sfatul cel nemilos și lăsaseră câte o tânără, legată fedeleș, chiar sub firul gros pe care coborâse pentru prima dată păianjenul. Copila se făcea nevăzută de parcă o înghițea însăși noaptea și, pentru o vreme, nimeni nu le mai tulbură liniștea. Ba până chiar și cerul devenea parcă mai luminos, iar pânza blestemată părea că se boltise în sus, îndepărtându-se de pământ. Dar o dată pe lună se cobora la loc, penumbra cea cleioasă se întorcea, și atunci, o altă familie începea să trăiască groaza despărțirii de copilul drag, iar strigătele de disperare ale mamelor răscoleau pietrele pe înălțimi, stârnind avalanșe duruitoare.
Apoi, într-o zi, venise și rândul fetei celei mare a căpeteniei Rangon. Şi, pe când tatăl și mama ei începuseră să o pregătească pentru dureroasa despărțire, îmbrăcând-o în ce avea mai bun și îmbărbătând-o cum se pricepeau mai bine, în Pasul Şetref pătrunsese un om așa cum palanii nu mai văzuseră vreodată: tânăr, subțirel, cu părul ca aurul vechi și ochii negri, cu pielea de pe mâini și de pe picioare acoperită de fire de păr verzi ca mătasea broaștei. Le spusese că era un rătăcitor prin Tărâmuri, căutând aventura și focul bătăliilor. Ascultase cu luare-aminte povestea lor, ștersese lacrimile copilei speriate și le ceruse să-i lase singuri sub plasa ce se apropiase iar de pământ, în bezna crudă a nopții. Doar pe ea, pe el și pe… Heleriand, sabia vrăjită, pe care nu o scosese din teaca ei de piele.
— Heleriand?! tresări Sevian, scuturând capul și pletele i se apropiară periculos de flăcările roșiatice.
— Ei, da, Heleriand, ai auzit bine. Cunoști de undeva numele ăsta? întrebă palanul, aplecându-se către el.
— Cred… cred că l-am mai auzit, se bâlbâi flăcăul și aruncă o privire speriată către Gideon.
Dar prințul asculta nemișcat, de parcă n-ar fi remarcat întreruperea, cu sabia pusă alături, pe pătură.
— Dacă în locul lui Ardolan, tu ai fi fost cel ajuns în Pasul Şetref, cu Heleriand pusă pe umăr, ce-ai fi făcut, după ce-ai fi auzit povestea păianjenului coborâtor din stele?
— Nu știu, înghiți în sec cel întrebat. Nu știu… eu… sunt doar un biet ucenic la o fierărie… Nu am avut niciodată o sabie…
Ilmarien se ridică în picioare, se apropie de Gideon, îl privi câteva clipe drept în ochi, apoi se aplecă, luă sabia și i-o puse în palme ucenicului uluit.
— Acum o ai. Heleriand, sabia vrăjită, pentru stăpânirea căreia s-au săvârșit atâtea vieți în Tărâmuri. Noi, hobbiții palan, am fi în stare să o recunoaștem oricând, sub orice înfățișare s-ar ascunde. E a ta, Sevian. Ai face ceea ce a avut curajul să gândească Ardolan?
— Eu… se înfioră Sevian, simțind metalul rece care-i vibra ușor în mâini, ca și cum i-ar fi vorbit într-o limbă necunoscută. Cred… cred că da. Numai că sabia asta… minunată… nu este a mea, ci a…
— Atunci, așa să fie, omule, spuse tare și limpede hobbitul. Mergi și întâlnește-ți ursita!
Atunci, focul lungi o flacără uriașă în aer, cuprinse stelele și scrumi cerul, transformându-l într-o pulbere măruntă care se așeză peste tot, acoperind întreaga fire. Sevian clipi de mai multe ori, încercând să înlăture cenușa de sub pleoape, apoi deschise ochii.
Stătea tot în picioare, ținând-o pe Heleriand în mâna dreaptă. La câțiva pași de el, întinsă cu fața în sus în iarbă, o fată legată fedeleș suspina încet.
„La naiba!“, înjură flăcăul în gând. În urmă cu câteva clipe se afla în curtea hanului de la intrarea în Pasul Uriașului, lângă un foc călduros, ascultând povești din alte vremuri, iar acum… Acum, se găsea în inima unei povești, cu plasa păianjenului uriaș deasupra capului și cu sabia vrăjită în mâini.
Chiar atunci fata țipă și în ochii ei cufundați în groaza morții zări imaginea măruntă a unui păianjen care se cobora pe un fir, din mijlocul cerului… Ridică fruntea. Păianjenul-stelelor se legăna în bătaia vântului chiar dea- supra capului său, cu cele două fălci tăioase forfecând aerul.
O picătură de venin mare cât pumnul său i se desprinse dintre fălci, alungindu-se spre pământ. Se feri în ultima clipă din calea ei, aruncându-se într-o parte. Auzi un păcănit surd și fălcile-coase secerară aerul chiar pe deasupra capului. Se rostogoli, cu inima bătându-i nebunește. Sabia îi alunecă din mână și rămase undeva în urmă. Când îndrăzni să deschidă ochii, în jur nu se mai găsea nimic. Nici păianjenul, nici fata. Doar pânza tremura ușor, făcând să apară și să dispară stelele de dincolo de Munții Gurghiului.
Sevian se ridică, tremurând din toate încheieturile. În viața lui nu se bătuse cu nimeni, iar părinții săi, atât cât își mai amintea de ei, nu-i dăduseră nici măcar o palmă. Moș Daniil se mai răstise la el atunci când, din nepricepere sau din grabă, mai făcea câte o boacănă, dar nu-l atinsese nici măcar cu un deget. Iar acum… acum, se trezise într-o aventură la care nu visase niciodată. Aventura, luptele, eroismul, loviturile de sabie… ei bine, toate astea erau pentru prinți și cavaleri, nu pentru ucenicii fierari. Îi venea să întoarcă spatele și să alerge încotro vedea cu ochii. Să scape în felul acesta de povestea în care intrase fără voia lui.
Ar fi putut s-o facă, nu era nimeni în jur care să-l vadă și să-i reproșeze ceva. Adică, nu mai era nimeni, se corectă singur. Fata dispăruse. Fără îndoială că fălcile tăioase ale păianjenului se închiseseră în jurul ei, după care fiara o târâse de-a lungul firelor groase și lipicioase, către peștera unde-și făcuse culcușul și unde urma să…
Pe marii Vrăjitori Albi, nu! Nu putea lăsa să se întâmple una ca asta. Chiar dacă era numai un ucenic de fierar.
Se aplecă și culese oftând sabia din iarbă. Nu știa cum ajunsese aici, dar știa ce avea de făcut. Chiar dacă o îndrăzneală ca a lui se putea plăti cu viața. O prinse pe Heleriand la spate, în așa fel încât să poată să ajungă imediat la mânerul ei și s-o poată scoate din teacă dintr-o singură mișcare. I se năzărea sau sabia scotea un sunet moale, făcând să vibreze aerul, asemenea unui tors de pisică?
Apoi sări în sus de mai multe ori, până ce reuși să se prindă de firul negru și aspru al pânzei, care atârna spre pământ precum coada unui animal fabulos. Se cățără încet, reușind să ajungă deasupra ei, apoi merse în mâini până ce găsi un loc unde împletitura firelor era mai rară și se putu strecura printr-un ochi, ieșind în exterior.
Deasupra, bolta strălucea ca o grămadă de nestemate. Dinspre Lunca Florii se ridicau încet Cloșca cu puii săi aurii, iar Calea Robilor sclipea ca o dâră de lapte argintiu, risipită dintr-o doniță răsturnată. Jos, lumea se vedea asemenea unui joc de păpuși pentru copii. Nu avea însă timp să stea să o admire. Corzile de sub picioarele sale tremurau tot mai slab, arătându-i drumul pe care fugise păianjenul. Porni după el, atent să nu alunece pe firele groase, cleioase și pline de peri.
Undeva, în vale, se strecură argintul viu al unui râu, câteva stânci ascuțite, cu vârfurile lucind sub cușma albelor zăpezi, apoi întunericul gol al unei prăpăstii și, din nou, argintul râului. Alerga din ce în ce mai greu, iar răsuflarea i se părea o otravă fierbinte coborându-i în pieptul horcăitor. În cele din urmă se împiedică, gata-gata să cadă într-o gaură rotundă ivită în împletitura pânzei. Se lăsă în genunchi. Corzile își încetaseră mișcarea. Gaura aceea… chiar și în lumina slabă a stelelor, i se părea prea rotundă pentru a fi o simplă ruptură în plasă. Probabil că pe acolo coborâse creatura, cu prada în fălci.
Se aplecă și își vârî capul prin deschizătură. Un fir gros cobora pe deasupra unor stânci ascuțite și se pierdea printre niște brazi uriași. Se prinse de el și începu să coboare, legănându-se în vântul puternic ce bătea în vale.
Atinse pământul chiar lângă trunchiul uscat al unui brad bătrân. Se ascunse în spatele lui și-și trase sufletul. În stânga, lumina slabă a stelelor, care reușea să se strecoare prin plasă, mângâia vârfurile ascuțite ale unor stânci. În dreapta, peretele muntelui se ridica drept în sus, astupând jumătate din cer. O gură neagră, aproape ascunsă în spatele unei pietre mari și colțuroase, se ivea chiar la jumătatea lui.
Se apropie cu pași mărunți, gata să o ia la goană la cel mai mic semn de primejdie.
„Oare așa ar fi făcut un cavaler?“ se întrebă în timp ce se apropia. Apoi clătină din cap. El era un simplu ucenic de fierar, nu era nicio rușine să se teamă.
Ajunse în fața peșterii. Dinăuntru venea un curent rece de aer, cu un miros rânced. Își duse mâna la nas, își făcu curaj și intră. Nu vedea nimic. Doar pipăia peretele cu mâna dreaptă și se străduia să meargă cât mai încet, ca să nu se împiedice. Atât i-ar mai fi trebuit, să-și rupă vreun picior din neatenție, cu păianjenul pândindu-l de pe tavan, gata să sară pe el.
Merse așa vreme îndelungată, lui i se părea că de o veșnicie. Şi, cu cât înainta, cu atât își dădea seama că, în lipsa văzului, celelalte simțuri i se ascuțeau cu fiecare pas și că putea să audă zgomotul picăturilor de apă prelingându-se pe pereți, târâitul insectelor pe piatră, pocnetul stins al stâncilor ce se crăpau în inima îndepărtată a muntelui. Şi tot urechile îi spuseră, în felul lor mut, că fiara se afla nu departe de el, mișcându-și cu grijă picioarele arcuite pe peretele din stânga, cel pe care se găseau degetele sale în căutarea drumului.
Se opri încordat și îngrozitor de speriat. Ştia că dacă el nu putea, păianjenul îl vedea cu toate perechile sale de ochi roșii. Şi chiar reușea să audă sunetul picăturii de venin care aluneca de-a lungul celor două fălci încovoiate.
Își scoase sabia fără să facă zgomot. De astă dată nu auzi târșitul făcut de burta păianjenului pe suprafața denivelată a peretelui, decât atunci când era prea târziu. Unul dintre picioarele terminate cu vârfuri de lance îl izbi în umăr și apoi în spate, nelăsându-i decât timpul să se sprijine cu sabia în perete ca să nu cadă. Durerea din umăr îl săgetă până în creier. Urlă și aproape că dădu drumul mânerului sabiei. Dar aceasta zvâcni singură spre înapoi, lipindu-i-se mai bine în palmă. Iar zumzetul pe care i se păruse că îl făcea, la marginea satului hobbit, se auzea acum deslușit, ca un mormăit amenințător.
Apoi o altă lovitură îi vâjâi prin față, fără să-l atingă, iar Heleriand zvâcni singură în sus, trăgându-i brațul după ea. Băiatul țipă, dar strânse mânerul în pumn și împinse cu toată puterea în sus. Vârful ascuțit izbi în ceva moale și vâscos, apoi sabia se lăsă în jos, făcându-l să se dea doi pași înapoi. Un jet de lichid urât mirositor plesni în peretele de alături și urechile sale auziră limpede sfârâitul pietrei.
Cele două fălci clămpăniră prin aer, la un deget de fața lui, și încheietura unui picior îl izbi, aruncându-l pe podeaua tare. În pumnul său strâns, Heleriand vorbea pe limba ei, aruncând măscări și insulte neînțelese către inamicul nevăzut. Sevian înțepeni, scăldat de transpirație. Inima îi bătea atât de tare încât se temea că va fi auzită de păianjenul ce-l pândea din beznă. Ce era de făcut? Oare avea să moară așa, prostește, în întunericul unei peșteri neștiute, urmând să fie mâncat de această fiară, iscată parcă de visurile negre ale nopții?
Lângă el, Heleriand bâzâi întrebător. Sevian își linse buzele. Avea un prieten neașteptat. Strânse mai tare pumnul pe mâner și o mișcă puțin prin aer. Sabia se înălță ușor, apoi încremeni în așteptare. Pe toate Cerurile, măcar de ar fi putut să vadă ceva! În dosul pleoapelor închise, chipul lui moș Daniil se ivi cu un zâmbet viclean, ascuns în firele încurcate ale bărbii albe. Părea să-i spună că nu trebuia să se teamă, oricum iarna avea să vină mai devreme anul acela, iar ei vor rămâne fără făină, fără carne, fără…
Atunci, Heleriand se încordă și țâșni ca un arc, retezând două picioare rugoase, care căzură alături de el, zbătându-se și izbindu-l cu putere. Se feri către peretele celălalt, după care se ridică într-un genunchi. Brațul îi sări în față, iar vârful ascuțit al armei trecu brin burdihanul păianjenului ca printr-un sac gol. Un alt șuvoi de venin țâșni drept în sus, pietrele tavanului sfârâiră, iar unele dintre ele se desprinseră și căzură. Picioarele care-i mai rămăseseră zvâcniră cu putere, de mai multe ori, izbind podeaua și peretele până ce Heleriand reuși să le reteze.
Apoi, păianjenul-stelelor înțepeni pe podea, răspândind în jur duhoarea insuportabilă pe care o simțise încă de la intrare. Sevian se îndepărtă, cu mâna sănătoasă mișcând lama de oțel în față, străduindu-se să nu se împiedice. Se lovi de un perete cu fața și sângele îi țâșni cald din nasul zdrobit. Înjură încet, dar nu îndrăzni să o vâre pe Heleriand în teacă și să-l oblojească. Rana din umăr îl ardea, istovindu-l de puteri. Pipăi zidul și se răsuci spre stânga. Imediat, o pâlpâire roșiatică, asemenea zorilor răsăritului, luci stins în față. Alergă într-acolo, cu sabia vibrând și azvârlind întrebări nedumerite.
Se opri, gata să cadă împiedicându-se de un prag înalt de piatră, așezat de-a latul coridorului. Dincolo de el se întindea o încăpere uriașă, iluminată de un rubin mare cât un cap de om, așezat pe un piedestal cioplit în cremene. În inima lui licărea ochiul unei stele, risipind o cascadă de sclipiri roșii pe pereți. Iar de tavan…
„Pe marii Vrăjitori Albi!“, se înfioră Sevian, uitând pentru o clipă de durerea din umăr.
De tavan atârnau, legate fedeleș în firul negru țesut de păianjen, zeci și zeci de trupuri de fete, aparținând tuturor semințiilor ce viețuiau în Tărâmuri. Uneori, curentul rece pe care-l simțise pe coridor sufla mai cu putere și atunci trupurile se mișcau într-o parte și alta, izbindu-se unele de altele, iar din coconii negri izbucneau gemete stinse, asemenea plânsului ploii de toamnă. Sevian rămase îngrozit în prag, neștiind ce să facă. Şi ar fi stat acolo mult și bine, dacă un țipăt ascuțit nu ar fi răsunat din dreapta sa, atrăgându-i atenția.
Își luă inima în dinți, ridică piciorul și păși înăuntru. Se feri de trupurile cele mai apropiate și, aplecându-se, o zări pe fata căpeteniei Rangon, rezemată de zid, pe jumătate învelită în mătasea neagră, strălucitoare. Probabil că păianjenul îl simțise apropiindu-se și-și întrerupsese lucrarea.
O întrebă dacă era rănită, apoi îi spuse să stea neclintită, ca să-i poată tăia legăturile afurisite. Își mișca mâna sănătoasă cu destulă greutate, dar sabia vrăjită dansa singură pe deasupra lor și de-abia le atingea, că ele și cădeau la pământ.
După câteva clipe, fata se ridică în picioare, tremurând, apoi se rezemă de perete, lipsită de puteri. Şi, în timp ce Sevian cerceta din priviri sala plină de trupuri legănătoare, ea îi povesti că păianjenul nu le răpea ca să le mănânce, așa cum crezuseră cu toții, ci ca să-și depună în trupurile lor mulțimea de ouă din care aveau să iasă armia puilor săi. Iar după ce va fi terminat de mâncat proviziile de carne, păstrate vii pentru asta în legăturile de mătase, urma să părăsească peștera și să se abată asupra Tărâmurilor.
Povestea continuă! Și de v-a plăcut ce ne-a scris maestrul Aurel Cărășel, vă invităm cu drag să vă bucurați de cele 11 volume din Saga Golia, ilustrate minunat de Andrei Nicolescu!
Click aici pentru comandă, cu reducere de 20%:
http://pavcon.ro/index.php?cPa
sau la Pachet, cu un volum cadou și transport gratuit, de aici:
http://pavcon.ro/product_info.
