Profetul tenebrelor, de Brunno Livadaru (fragment de roman)(timp de citire: 9 minute)

Cap-Turtit se opri din săpat. Cu un ultim efort, își bătători culcușul, un bivuac simplu, fără prea mari pretenții, unde avea să se încolăcească, odihnindu-se preț de câteva ore, după care, cu forțe proaspete, va urca la suprafață, în puterea soarelui ce-i va încălzi trupul bălos. Fălcile îl dureau de la neîntrerupta masticație. Cât săpase? Poate zece lungimi de trup, împingând cu capul solul, acolo unde pământul moale îi permitea, sau, pur și simplu, mușcând din el, ingurgitând în același timp hrana biodegradabilă ce-i tranzita trupul prin tubul digestiv, excretând-o fără prea mari probleme.

Întins pe solul puțin umed, înțesat de fibre rădăcinoase, privea ultima lungime a tunelului vertical săpat de Viermele Mitic. „Strașnică lucrare a mai lăsat în urmă și viermele ăsta!”, contemplă el cu admirație, în timp ce lumina își împrăștia căldura, ridicând aburi de condens care pluteau lin spre perfectul cerc de lumină ce pătrundea în tunel. Pe tot drumul făcut până la acest ultimul popas, se surprinse de câteva ori că-și ține respirația, ascuțindu-și auzul la cel mai mic zgomot, atunci când pământul îi vibra puternic sub trup, alimentându-i neliniștea și întețindu-i teama. „Să fi fost Cârtița?” se întrebase, gata fiind să-și rupă mușchii, la nevoie, târându-se prin unul dintre tunelurile ce duceau la suprafață, dar își domolise repede bătăile inimii, spunându-și: „Cârtița nu s-ar istovi să sape după un amărât de inelat”. De data asta, undeva în dreapta lui, la o distanță de vreo două lungimi de trup, răzbăteau vibrațiile unui săpat acerb. Nu tresări, deoarece recunoscu sunetul. Era un „inelat”, un inelat ca și el, ce săpa cu ferocitate în sensul opus, lăsând în urmă un lung și întortocheat tunel, așa cum le era obiceiul.

Vuietul necontenit al tunelurilor cuprinse de vibrații slabe provocate de târâtul inelaților te făcea să crezi că în pământ nu se doarme niciodată. Nimic nu se compara cu acest sunet nestatornic, poate doar la suprafață mai întâlnea un simulacru produs de frunze, care se loveau brutal una de alta, ațâțate de vânt. De când se știa, oscilase nehotărât între suprafața și adâncimea pământului. La suprafață găsea minunea unei lumini ce-i încălzea trupul și de care se bucura de fiecare dată, dar nu atât pe cât și-ar fi dorit, căci, după un timp, căldura soarelui îi usca pielea, îngreunându-i târâtul. Excepție făcea doar timpul când cerul se întuneca, cărând în el ploi care se revărsau scoțând din pământ o droaie de inelați, ce, altfel, s-ar fi sufocat în tunelurile inundate de apă. În subteran găsea liniștea tunelurilor abandonate, unde își încerca forța lovind cu capul și mușcând din sol. În acest fel deschidea noi și noi căi, trecând prin straturi de pământ în voie și nestingherit de nimeni. Știa foarte bine la ce adâncime se află, în funcție de gustul pe care îl avea solul în acel loc. În straturile de suprafață, acesta era dulce și afânat, dar, cu cât cobora mai în adâncul pământul, își schimba gustul, din dulce în sărat, apoi acru și într-un final, fad.

Subteranul ăsta prin care săpase întreaga lui viață era un adevărat rai. Umiditatea și bogăția sa în substanțe organice lărgise considerabil o colonie condusă de un inelat bătrân numit Profetul, ce urla cât îl țineau inelele: „Uniți vom cuceri miezul pământului!” – un crez destul de îndrăzneț, dar care reușea să impulsioneze inelații coloniei. Cu trupul lui masiv și foarte lung, Profetul se deosebea de mulți alții, nu doar prin statură, ci și prin culoarea pielii, care era de un roșu închis, aproape pământiu. De fiecare dată când îl zărea, Cap-Turtit ar fi jurat că vede un șarpe inelat și nu o fosilă bătrână.

Fie că voia sau nu, datorită atitudinii sale, Profetul era aruncat în aceeași cloacă cu acei nesuferiți, lungi și masivi șerpi inelați, care umblau numai cu capul pe sus, atât la propriu cât și la figurat, privind din înaltul tavanului, cu o imensă scârbă față de „mâncătorii de excremente”, titulatură dată inelaților ce își târau întregul trup prin țărâna tunelurilor.

În fond, nu îți trebuia multă minte să înțelegi că aveau totuși dreptate. Galeriile săpate de inelați erau un amestec de pământ, hrană și excremente, prin care se târau fără vreun sentiment umilitor de jenă. Un adevăr dureros, dar care îi dădea prilejul lui Cap-Turtit să-și expună propria lui filozofie, pe care mulți nu dădeau nicio frunză degerată:

– Adevărul, dragii mei, stă ascuns în miezul minciunii, iar minciuna e ditamai rahatul prin care trebuie să scormonești, dacă vrei să-l găsești! Ori, în cazul nostru, care să fie minciuna? Nu vă întrebați? Poate negația izvorâtă din orgoliu și nimic mai mult. Târâtul prin tuneluri, la urma-urmei, reprezintă însăși esența existenței noastre, dar vă spun, prefer să mă murdăresc de rahat din cap până în coadă, pentru un sâmbure de adevăr, decât să privesc minciuna din înaltul tavanului, alături de șerpii ăștia ignoranți ce își târăsc jumătate de corp prin același rahat ca și noi! încheia el tirada verbală cu un râs sacadat, mândru de expunerea sa cu final ironic.

Ce-i drept, pe el îl cam lăsau rece șerpii inelați. Nici nu se temea de ei, dar nici nu se încumeta să-i provoace. De regulă, orice încăierare pornită cu ei se termina cu câțiva mușchi rupți, asta dacă aveai neșansa să fii prins în încolăcirea trupului lor sau plesnit de coada lor grea, care, printr-o manevră de basculare a trupului, imprima o forță nimicitoare. Dacă erai agil, puteai scăpa de lovitura cozii lor, dar șansele erau mult prea mici. Tocmai de aceea, mai toți prefereau să nu își încerce norocul, fiind prea puțin încrezători în propriile forțe, evitând, pe cât posibil, contactul cu ei.

Bârfa pusă pe seama Profetului, răspândită în afara coloniei, nu se domolea nicicum, asta pentru că el, Profetul, nu se temea să afirme cu mult curaj, că adevărata lui origine nu se trăgea dintr-un inelat oarecare, ci tocmai din Marele Vierme Mitic. Venită din gura lui, afirmația supărase mulți inelați ce nu ar fi îndrăznit în veci să-și aroge sau să viseze la această origine. Dacă alte colonii strigau la unison „Blasfemie!” unui arogant fără pereche, de cealaltă parte, colonia lui perpetua această aroganță dincolo de granițele ei, cu o mândrie greu de egalat. De ce nu, până la urmă, dacă stăteai să te gândești, inelații aveau dreptate, făceau parte dintr-o colonie a cărui conducător avea origini mitice.

Însă bogăția subteranului atrăgea, inevitabil, asemeni unui magnet, tot felul de oligochete ce își adjudecau porțiuni bune din întinderea lui, stârnind conflicte rasiale din care nu ieșea niciodată un câștigător. La început, conflictele se rezumau în a spurca, întinzând o dâră de fecale, galeriile stăpânite de alți inelați, însă evoluția teritorială, dominată de dorința nemărginită de expansiune, lăsase în urmă pudoarea naivă ce nu își găsea oricum sensul, chiar dacă cu toții, fără nicio excepție, se autointitulau pompos „Inelații”, în realitate, prin natura lor originală, erau doar niște râme căcăcioase. Se încăpățânau totuși să păstreze această titulatură, care exemplifica construcția trupului lor compus dintr-un tub cilindric de mușchi, compartimentat de inele. Rari erau aceia ce își purtau un nume sau o poreclă, recunoașterea unui individ putea fi făcută mult mai ușor și rapid prin mirosul emanat de piele ori numărul inelelor. Numărul inelelor nu era deloc întâmplător, el constituia blazonul coloniei, moștenit prin naștere. Te nășteai în colonie, aparțineai coloniei, iar ăsta era un privilegiu. Rare erau excepțiile de acceptare a unui inelat venit din afara coloniei, iar când se întâmpla, acest lucru era ceva izolat și numai dacă candidatul întrunea calități ce completau viziunea și nevoile coloniei. Un lucru îi unea totuși, în ciuda conflictelor, mândria orbească a unui trup perfect și titulatura pompoasă de inelat, simțindu-se cum nu se poate mai ofensați când cineva îi numea râme.

Titlu: Profetul tenebrelor
Autor: Brunno Livadaru
Editura: Editura Petale Scrise
Anul apariției: 2022
Nr. pagini: 138
Gen: fantasy, aventură
Colecția: Pegasus
ISBN: 978-606-95325-4-6

Descrierea editurii

„Profetul Tenebrelor” este o epopee fantastică ce descrie aventurile unor râme dintr-o comunitate subterană stranie, autointitulată pompos „Inelaţii”. Romanul va fi o provocare pentru oricine îl deschide. Îţi va fi greu să povesteşti apoi cu entuziasm că ai citit o carte despre nişte râme, fără să fi luat drept puțin ţicnit, dar, în acelaşi timp, vei arde de nerăbdare să împărtăşeşti tuturor un pic din incredibila şi nebuneasca lume a unor Inelaţi care te-au cucerit. Atenție, deci, la Inelați! Vă intră sub piele!