Francisc era un individ cât se putea de interesant. Părea blând, poate chiar plăpând, însă era capabil de o imensă violență. Îl văzusem de câteva ori în momentele lui rele și îmi dădusem seama că lumea îl judeca mereu greșit și asta nu pentru că el căuta dinadins să-și ascundă adevărata fire, căci adeseori povestea despre frageda sa tinerețe, când nu de puține ori își sfârșea seara cu pumnii zdreliți, ci pentru că nu-l credeau, refuzau să creadă că un bărbat cu bune maniere, zâmbitor și elegant, cu un fel de a vorbi domol și abia auzit și un glas care părea făcut pentru orice altceva numai pentru răcnit nu, ar fi fost în stare de așa ceva. Preferau să concluzioneze că, simțind că era un om slab, acesta încerca să câștige respectul celorlalți prin false fapte, care s-ar fi întâmplat cândva demult și astfel nu mai puteau fi nici dovedite, nici contrazise.
Astfel de lucruri aveau importanță pentru Francisc, mult mai mult decât era el dispus să recunoască. Altfel, n-ar fi căutat să se impună ca artist, tablourile lui n-ar fi fost văzute de nimeni în afara unui cerc restrâns de apropiați sau ar fi fost date lumii largi, doar că nesemnate. Însă el căutase gloria până în pragul pierderii demnității, suferise nespus din cauză că aceasta-i scăpa mereu, o făcea în timp ce spunea că astfel de lucruri nu contau și că doar pânza mânjită cu umorile lumii amestecate în tubul de vopsea trebuia să rămână din viața unui pictor adevărat, nimic altceva din el.
Spunea că lui nici măcar nu-i plăcea să picteze, era muncă multă, detesta mirosul de vopsea și ulei, senzația pe care i-o dădea frecarea perilor pensulei peste pânza rugoasă îl făcea să-și încleșteze dinții, îl durea spatele de la atâta stat în picioare sau pe scăunel și era convins că avea să se aleagă cu un cancer pulmonar de toată frumusețea, însă, adăuga cu emfază, trebuia s-o facă, nu avea de ales, era singura modalitate prin care putea trăi cu sine. Și asta simțise încă de când era puștan și se înscrisese la cursurile lui Dobrovici, de unde plecase cu o bursă la Madrid, unde studiase sub marele Alejandro Morr.
Când i-am mărturisit, cu mulți ani în urmă, că îmi doream să scriu și altceva pe lângă articole de ziar, a râs nervos și și-a mișcat arătătorul prin fața mea, în semn de mustrare, după care s-a lansat într-o perorație despre atracția omului inferior pentru tot ce înseamnă deșertăciune.
Apoi a primit un premiu din partea unei asociații artistice obscure și s-a bucurat atât de mult, încât a dat de băut luni bune de fiecare dată când ne întâlneam, iar într-una dintre acele întâlniri m-a întrebat dacă nu cunoșteam vreun jurnalist cultural care să scrie un articol despre el, poate chiar să-l prezinte drept elevul preferat al lui Morr.
— Ai fost cu adevărat? l-am întrebat.
— Ce anume?
— Elevul preferat al lui Morr?
A ezitat câteva clipe, apoi a scuturat din cap. I s-a făcut rușine după aceea, s-a înroșit la față și m-a rugat să uit ce spusese.
— E de la băutură, a zis, împingând spre colțul mesei sticla golită abia pe jumătate.
Am vorbit totuși cu un coleg de la Gazetă care se îngrijea de Colțul de Cultură, însă acesta nu auzise de el, așa că am sugerat un interviu cu Dobrovici, în care să strecoare, poate, o întrebare despre Francisc, dar, am aflat apoi, bătrânul profesor murise cu ceva timp în urmă, doar după ce-și scuipase multă vreme bucăți din plămâni.
În rest, când demonul creației era departe, Francisc se prezenta ca un ins amabil, poate chiar timid, care vorbea puțin despre el și făcea multe complimente. Poate de aceea lumea îl plăcea, poate de aceea îl plăcea doar ca pe cineva drăguț și neimportant, care era bun câtă vreme rămânea la locul lui.
Aflând, prin anul al doilea de facultate, când am început să ne împrietenim – Francisc făcea două facultăți în paralel și așa am ajuns colegi la Litere –, că provenea dintr-o familie înstărită, am fost surprins, căci toți cei ca el pe care-i cunoscusem de-a lungul timpului nu aveau nicidecum purtarea sa, erau beizadele răzgâiate, pe când el părea un băiat modest la limita sfioșeniei și studios, printre cei mai buni din an.
Am înțeles abia târziu că motivul pentru care nu acceptase nici cine știe ce bani din partea părinților lui, nici intervenții pe lângă persoane sus-puse nu era neapărat un sistem de valori solid, ci mai degrabă faptul că lor voia să le demonstreze că era merituos mai mult decât oricui altcuiva și am bănuit chiar că, dacă părinții lui ar fi murit, probabil că el nici n-ar mai fi pictat sau, cel puțin, n-ar mai fi căutat faima.
S-a însurat de tânăr, cu o fată pe nume Clarisa, a cărei familie avea afaceri și prospecțiuni în Alba de vreun secol încoace și care i-a cântat în strună în ceea ce privea pasiunea lui pentru pictură. Se gândea, tind să cred, că avea nevoie de sprijin financiar și, dacă îl refuza pe cel de la ai lui, ar fi făcut bine să și-l asigure din altă parte. Au făcut repede un copil, un băiat care se îmbolnăvea des și plângea neîncetat. Abia după câteva luni, Francisc și-a dat seama că fusese o greșeală. Viața aceea nu era de el. Nu mai avea timp sau vlagă să picteze, nu se mai putea trezi la ora prânzului, i s-a interzis să bea și să fumeze în casă, iar atelierul i-a fost mutat într-o magazie, în curtea din spate a casei ei. Nici de bani n-a apucat să se bucure prea mult, căci Clarisa, plictisită neașteptat de repede de statutul de mécène, i-a tăiat fondurile, în afara câte unei sume mărunte date din când în când pentru cele trebuincioase și pe care el o accepta cu umilință crescândă.
După trei ani de căsnicie, Francisc s-a hotărât să divorțeze, apoi s-a răzgândit. A mai trăit așa, în incertitudine, încă vreo jumătate de an, apoi într-o dimineață s-a trezit cu un plic din hârtie de Manila pe masa de lucru. Clarisa i-o luase înainte. S-a bucurat preț de câteva ore, și-a făcut bagajul vesel, dar, când a trebuit să-și ia rămas-bun de la ea, de la copil și de la casă, a început să-i pară rău și a fost aproape să-i ceară Clarisei să nu facă una ca asta, că el putea să se schimbe, că ar fi făcut și ar fi dres, însă s-a abținut, mai degrabă la gândul că mai avea timp s-o înduplece, era poate mai înțelept să plece, să chibzuiască bine, să se îmbete și apoi să ia o hotărâre în privința a ce era de făcut. A sunat-o câteva zile mai târziu și i-a răspuns un bărbat. A închis telefonul, și-a tras nasul, și-a turnat în gură ultimele picături dintr-o sticlă de coniac și s-a pus pe pictat, vreo două zile a pictat continuu, oprindu-se doar pentru a urina într-o cutie de vopsea goală.
În următoarele luni, a încercat să se angajeze la diferite publicații, printre care și cea unde lucram eu, spunându-mi că, dacă nici acolo nu-și găsea loc, avea să-și ofere serviciile ca zugrav de case. Gazeta trecea însă printr-o perioadă cum nu se putea mai proastă, tirajele începuseră să scadă vertiginos, presa tipărită își vădea mortalitatea, concedierile curgeau zilnic și întârzierile salariale erau ceva cu care eu și ceilalți colegi cu oarecare vechime ne învățaserăm să trăim.
Neavând de ales, Francisc și-a călcat pe inimă și le-a cerut bani alor lui. Cum suma a fost mai generoasă decât s-ar fi așteptat, a călătorit un timp și la un moment dat a cochetat chiar cu ideea de a fonda o galerie de artă, însă costurile unei asemenea întreprinderi erau fabuloase. S-a hotărât în cele din urmă să facă o revistă de pictură. S-a învârtit o vreme prin lumea artelor, făcând figura unui individ de succes, un împătimit al artelor frumoase, care, doar întâmplător, și picta. După patru numere, și-a dat seama că lucrurile nu mergeau tocmai în direcția în care se aștepta. În următorul an, a mai scos doar două ediții, dar, dacă a rămas cu ceva din toată afacerea, pe lângă câteva relații, aceea a fost Beatrice.
A întâlnit-o la un vernisaj, ea i-a picat iute în brațe, crezând că era ceva ce nu era, i-a spus după un timp că-l iubea și că și el o iubea pe ea, iar el a crezut-o, cel mai probabil, așa și era, doar că nu-și dăduse încă seama. Se simțea bine cu o fată tânără de braț, se simțea puternic, un bărbat de succes, însă numai o parte din timp, căci în cealaltă era chinuit nu doar de sindromul impostorului, ci de impostura propriu-zisă și era convins că ea avea să-l descopere în curând, că avea să-l părăsească și apoi să-l demaște în fața întregii lumi. Au participat la nenumărate evenimente împreună, unde Beatrice a dovedit că avea toate abilitățile care lui îi lipseau, că aluneca ușor în orice conversație, în orice mediu, ca o anghilă care, chiar și scoasă din apă, își păstra lipită de piele o peliculă protectoare.
Au călătorit apoi, în special prin locurile pe unde el mai fusese, au vizitat muzee și galerii, iar într-o zi, în față la Uffizi, ea l-a întrebat de ce nu o ceruse încă de nevastă.
— Nu știu, a răspuns el, luat prin surprindere.
— Frumos îți șade, n-am ce spune. Și ce ai de gând să faci în privința asta?
— O să fac, o să vezi.
A dat să o sărute, ea i-a întors obrazul și a luat-o la pas spre Ponte Vecchio.
S-au căsătorit în toamna următoare, într-o zi mohorâtă, iar după nuntă ea i-a spus că voia un copil. Atunci ceva a pocnit în capul lui Francisc și, revenindu-și ca după un pumn în plină figură, și-a adunat forțele și i-a spus „nu“.
Apoi s-a dus în atelierul încropit în cea mai mică dintre cele două camere ale apartamentului în care trăiau și a început să picteze. A adormit acolo, pe podea, multe ore mai târziu, și, spre dimineață, a visat o grădină luxuriantă, colcăind de șerpi de toate soiurile. Când s-a trezit, s-a dus la soția sa și i-a spus că nu înțelegea cum de, în atâția ani, nu văzuse niciodată Grădina. Beatrice și-a încrucișat brațele pe piept și a zis că era liber să plece, dacă asta își dorea, doar nu-l ținea ea cu forța acolo, numai că ea n-avea chef să hoinărească prin hățișuri pentru a vedea niște oameni ca vai de ei și niște animale răpciugoase. Iar Francisc, naiv sau doar hotărât, a luat drept bune vorbele ei și a plecat. Și bine a făcut, căci dacă va fi, prin absurd, ținut minte pentru ceva, va fi pentru acele tablouri înfățișând Edenul lumesc. Cât se poate de lumesc.
Când i-am spus, la o bere, că mă gândeam să revăd Grădina, poate chiar să scriu, în sfârșit, ceva despre asta, despre halul în care ajunsese, mi-a răspuns că și el ar fi vrut același lucru, doar că îi părea rău că luptele de inorogi fuseseră interzise. Violența la care fusese martor avusese un efect cathartic asupra lui, așa cum poate avusese și asupra mea.
— Bun, poate mergem chiar de Carnaval, i-am propus. Măcar atunci locul nu va mai fi atât de trist.
— Sună bine. O să o întreb pe Beatrice dacă vrea să ne însoțească, dar mă îndoiesc că ar face-o.
— Asta-i treaba voastră. Eu o să vorbesc cu Ilona. N-a văzut niciodată Grădina, îți vine să crezi?
— Oh, nu. Hai să mergem doar noi doi.
— Ce să facem doar noi doi? Ne-am îmbăta în prima noapte, a doua zi am fi mahmuri, ne-am plictisi groaznic și ne-am întoarce în București mai devreme, asta s-ar întâmpla dacă am merge fără Ilona. Sau am experimenta vreo formă de folie à deux.
— N-o să fie chiar așa sau poate că da, nu știu, doar că… Vezi tu, Beatrice nu prea o are la inimă pe Ilona.
— Ce spui acolo? Abia dacă o cunoaște.
— Nu trebuie să o cunoască pentru a nu o suferi. Mereu se încrunta și-și dădea ochii peste cap când, povestind vreo întâmplare veche, aminteam de ea. Oricum, e foarte reticentă în privința oricărei prezențe feminine în preajma mea.
— Să vină și ea, atunci.
— Beatrice nu e genul de fată care să-și rupă tocurile pe coclaurile alea.
— Să vină în adidași.
— Omule, nu cred că mă înțelegi.
— Ba înțeleg foarte bine ce spui, doar că te agăți de o non-problemă.
— Pentru mine e o problemă cât se poate de reală.
— Așa începe să mi se pară și mie.
— Nu vreau să te superi.
— De ce să mă supăr? Doar nu-s legat de Ilona în niciun fel. Era mai distractiv cu ea, atâta tot. Poate că ea se va supăra când va auzi că n-am luat-o cu noi.
— Eh, o să-i treacă.
— Și lui Beatrice nu?
— Parcă ziceai că mă înțelegi.
— Gata, treaba voastră, am ridicat palmele pe lângă urechi. Vorbește cu ea, vezi ce zice, dacă vrea să vină, bine, o s-o chem și pe Ilona, dacă nu, atunci mergem doar noi doi și gata. Ne luăm geanta frigorifică, niște beri, va fi frumos oricum. Poate că ar fi chiar mai bine așa, dacă stau bine și mă gândesc, eu aș scrie, tu ai picta, n-avem nevoie de nimeni să ne bată la cap.
— Vezi? Așa zic și eu.
Ne-am îmbrățișat, apoi el a luat-o în josul Splaiului, eu mi-am chemat un taxi.
Avea un mers tare ciudat, adus de spate, cu mâna dreaptă îndoită, de parcă ținea ceva, o pensulă poate. Nu vedeam cum o damă bine ca Beatrice ar fi putut fi geloasă în privința unuia ca el.
Titlu: Rezervația
Autor: George Cornilă
Colecție: EGO. PROZĂ
Număr pagini: 264
ISBN: 978-973-46-8907-1
Tip ediție: broșată
Format: 130×200
An apariție: 2022
O a doua Grădină a Edenului descoperită pe Pământ doar pentru ca aceasta să se prăbușească în mundan, copilăria de-a lungul anilor ’90 într-un orășel din sudul Moldovei și o insulă pustie, unde tot ce poate fi găsit este propriul sine, toate legate printr-un fir diafan. Rezervația abordează teme precum desacralizarea, decăderea, formele singurătății, reciclarea ideilor și scindarea eului.
„Paradisul biblic supraviețuiește ca o relicvă într-o lume subterană. Rezultatul? Adam e asaltat de reporteri, Edenul e transformat într-un fel de parc. Mai avem resurse pentru a sesiza miracolul? Mai e loc în lumea noastră pentru sacru? Cartea lui George Cornilă provoacă, printr-un amestec bine dozat de fantasy și realism, tot felul de dileme și întrebări grave. Prozele din acest volum au tot ce le trebuie pentru a prilejui o lectură captivantă: suspans, contra-punct, povești de dragoste, un imaginar cuprinzător, o deviere subtilă a intrigilor spre parabolă, dar mai ales un apetit de povestitor contaminant.” (Bogdan Crețu)
„Proza lui George Cornilă e o infirmare eclatantă a acelui clișeu care spune că proza română de după 2000 e musai autobiografistă și minimalistă. Dimpotrivă, în proza lui Cornilă nu transpare nimic fățiș autobiografic; iar mizele lui țin de temele maximaliste ale ficțiunii. Povestea de dragoste din prima proză, de pildă, pune în intertext nimic mai puțin decât Apocalipsa și Divina Comedie; iar proza care închide volumul trimite simultan înspre Poe și Tournier. E o enormă încredere în literatură în scrisul lui George Cornilă, în frumusețea ei – și în posibilitatea ei de a ne salva. Câtă vreme mai există scriitori tineri care cred astfel în literatură, viitorul ei e asigurat.” (Radu Vancu)