47. Azilul. Louisei i se pare că are noroc
Medicul crește debitul injectomatului: „Cum e?“ o întreabă pe Louise.
Bătrâna închide ochii, numără până la o sută, deschide ochii din nou. „E mai bine“, zice. „După voce, n-aș fi zis că sunteți blond.“
„Cei mai mulți mă cred chel“, râde medicul. „V-am citit contractul. Sunteți sigură că doriți să continuăm procedura?“
E sigură, da. Ar fi vrut un contract mai avantajos, dar nu primise acces deplin. „Amintirile dumneavoastră ne pot face rău“, se justificase agentul Enclavei, „suntem o comunitate mică, de cinci sute de mii de membri, iar la o masă de difuzie atât de restrânsă, un nou venit ne parazitează ușor. Până ne facem o opinie în ce vă privește, nu vă oferim decât acces parțial. De acord?“ Louise a fost de acord: orice, numai să scape de marele tot.
„Domnii din hol mai pot aștepta cinci minute?“ întreabă medicul.
„Normal“, zice ea. Medicul îi aplică electrozii, o conectează, e gata să-i citească instrucțiunile, dar Louise știe ce se vrea de la ea: se plimbă prin cameră, își lasă corpul liber, să-l perceapă toți din rețea, să-i simtă ochii, oasele, mușchii. Merge greu, își calculează pașii, se uită îngrijorată în jur. Cu toate astea, i se pare reconfortant să fie iscodită de cinci sute de mii de sisteme nervoase ce-i împrumută know-how-ul lor trupesc, îndelung exersat.
„Nu vă grăbiți“, face medicul. „Nu plănuiți tot, trupul e mai deștept decât credeți. La mers, cel puțin, e mai priceput decât dumneavoastră.“
„Și dac-o să cad?“
„Sunt aici, nu vă temeți.“
Medicul e douăzeci și cinci la sută simpatic. Louisei îi vine să chiuie când își dă seama că vede ca-n tinerețe, dar nu spune decât: „Băi, e marfă!“ „Și n-am ajuns decât la șaizeci la sută din potențial“, observă medicul, zâmbitor, adăugând c-ar putea să le dea mușchilor un mic brânci, numai că nu vrea să solicite cordul. „Prefer,“ zice, „să exersați și să vă amorsați funcția cardiacă de una singură. De acord?“
„La vârsta mea ești de acord cu orice.“
„Totul e să nu mă dați în judecată peste o lună“, se amuză el. „Oricum, asta e politica Enclavei: pas cu pas.“
Medicul termină procedura. I-a luat cu zece minute mai mult decât a promis, așa că le cere scuze celor din hol, dar lor nu le pasă. Nici lui, de altfel. E mirat când află că doi dintre ei sunt jurnaliști, îi privește ca și cum jobul lor e pe ducă, remarcând totodată că Enclava n-are nevoie de jurnaliști. Louise zice însă că jurnaliștii ar avea rost în Enclavă, căci nu toți oamenii sunt dispuși să ofere sută la sută acces în mintea/sufletul lor. Cu alte cuvinte, mai e loc de bârfă.
Casa lui W.
„Ah, clar!“ zice medicul, dându-și seama că Louise n-ar oferi nici moartă acces sută la sută. „Știți ce mă întreb,“ reia ea, „procedura asta…“ „Are o denumire pretențioasă,“ o întrerupe medicul, „i se spune acordare“. Ce prostie, se gândește Louise, dar, fiind vorba de viața ei, lasă cârteala: „Dacă am înțeles bine, acordarea e un fel de transfer, nu?“ „Transfer, corect,“ admite doctorul, „transfer în rețeaua Enclavei“. „Întrebarea e,“ îl ia Louise, „cât din mine ajunge în Enclavă? Doar cea care voi fi de-aici înainte? În cazul ăsta, parcele întregi din Louise Baghiu vor rămâne pe dinafară“.
„Nu știu să vă răspund, eu sunt doar călăuza“, zâmbește doctorul, adăugând că nu e membrul Enclavei, ci doar un extern. Louise nu-l întreabă de ce n-a intrat în Enclavă, poate doar să spere că nu-i plac ființele colective: când vezi cu un milion de ochi, când gândești cu o jumătate de milion de creiere și când ai la dispoziție tot atâtea trupuri refurbișabile capeți o putere cumplită, dar nu mai ești tu.
Până una-alta, bătrâna se bucură de beneficiile venite la pachet cu Enclava: coboară scările singură. Dacă nu i-ar fi jenă, ar țopăi. Iese în grădină, se uită la copacul cu frunze mari, lătărețe (nu e cireș!), și se așază pe banca pe care stă de vorbă de obicei. Ar putea să iasă din curte, dar mai bine se bucură de umbra copacului cu nume necunoscut. Oricum, preferă să se concentreze asupra tânărului jurnalist – poftim, are o barbă teribil de deasă și un păr atât de lung și de creț, că te miri cum de reușește să-l pieptene.
„Ei, și după confruntarea cu Lică ce s-a întâmplat?“ o întreabă Andrei.
„Te-au angajat domnii?“ face ea, privind șugubăț la cei doi jurnaliști.
Se râde, clipa e perfectă, nu poți vârî în ea nici un ac. Voioasă, Louise povestește: după ce lumea a plecat de la Seara Deschisă, Lică s-a dus la ziar și a scris un articol (avea stil, șpăgarul!) despre cei pe care îi considera „castrați social, generatori de haos, ucigași ai temelor arzătoare, filtre ale dublei măsuri, dictatori ai narativului general. O stafie bântuie Occidentul, un Stalin cu geometrie variabilă, oscilând între un shemale negru drogat și o lesbiană răsfățată care trage de fiare: el/ea e zelotul!“ A doua zi, a lipit un afiș pe ușa fumoarului din redacție: „E PREFERABIL CA HOMOSEXUALII ȘI CÂINII SĂ NU INTRE AICI“, drept care comunitatea LGBT a reacționat imediat, dându-i motiv să răspundă, după cum plănuise: „Pe afiș nu apar interdicții,“ a postat Lică pe Facebook, „eu n-am vrut decât să-i protejez pe membrii mișcării LGBT. Din câte știu, ei/ele nu fumează tutun, ci doar mariejeanne“.
Peste o oră, l-a amendat Comisia anti-Discriminare. A dat banii pe loc și s-a oferit să sponsorizeze Comisia, dar i s-a zis pas. Atunci, a făcut o donație Catedralei Sfânta Parascheva din Iași (el fiind ateu), ca să-i zădăre pe zeloți, după care a acceptat o invitație la GigaNews, portavocea televizată a Căii Drepte. Ajuns în platou, l-a făcut albie de porci pe Max, scoțându-i din minți pe Vuia și Bismut, căci le fura retorica fără pic de rușine. Când moderatoarea l-a întrebat de ce îl critică pe Max, deși până atunci i-a luat apărarea, Lică a replicat: „Citiți transcriptul de la Club Rockweiller și arătați-mi unde i-am luat apărarea lui Max! Pricepeți că nu doar cu corupții am treabă, ci și cu apostolii dublei măsuri de la Calea Dreaptă!“
Moderatoarea mai-mai să-l dea afară, iar Lică i-a zis că, dacă-i pe-așa, pleacă singur, căci n-avea chef să fie văzut în compania unei bioleniniste care nu accepta alte păreri. Ce? O deranja diversitatea opiniilor? Nervoasă, ea s-a luat de afișul cu homosexualii și câinii, iar Lică a răspuns, mimând uluiala: „Știam că luptați pentru bunăstarea cățeilor vagabonzi. Vreți să-i expunem la fum de țigară? Ce-aveți cu bietele animale? N-ați auzit că sunt țări gata să pună semnul egal între oameni și câini? Ce-i drept, ei nu grăiesc, latră, dar, chiar și-așa, sunt ființe non-umane, au drepturi, sunt tot un fel de cetățeni“.
„Deci refuzați să admiteți că aveți ceva cu homosexualii“, l-a încolțit moderatoarea, îmboldită de handler prin căști.
„N-am nimic cu ei, dar prefer femeile: nu-mi plac ființele omenești cu păr pe picioare“, s-a prostit Lică, ceea ce s-a lăsat cu altă amendă, pe care aveau s-o plătească sponsorii lui. „Pe mine,“ a adăugat el, „mă pedepsește Anti-Discriminarea pentru hărțuire a comunității LGBT, dar pe zeloți de ce nu-i articulează pentru articolele anti musulmane publicate pe vremea războiului din Afganistan? Nu vă miră volta lor de o sută opʼzeci de grade? Când au fost corecți politic? Atunci sau acum?“ Moderatoarea a vrut să-l oprească, însă Lică prinsese elan: „De ce Max e închis și alții sunt liberi? El e arestat fiindcă a intrat în banii unor persoane fizice, pe când alții au atacat rezerva de combustibili fosili a țării și, cu toate astea, nu i-a întrebat nimeni de sănătate. Să amintesc de absurdul aritmetic, conform căruia Max e acuzat de prejudicii de două miliarde, deși capitalul Băncii Tranzit e de doar șase sute de milioane? Procurorul Gaftoi n-a făcut clasele I–IV? Cum să furi două miliarde din șase sute de milioane? Păi, ăsta-i rechizitoriu?“
„Aha,“ s-a frichinit gazda, „deci îi luați apărarea lui Max!“ „Ba-l bag pe zelotul-șef la apă!“ s-a frichinit Lică, scoțând cópii după actele ce dovedeau că Bismut primea donații de la GigaNews. „Fake news!“ a strigat moderatoarea și, după ce-a tras aer în piept, a zis că „marșul spre democrație (!) e inevitabil“, Lică răspunzând că „e inevitabil ca viitorul să nu fie inevitabil“, ceea ce s-a lăsat cu o clipă de neînțelegere în platou.
Ajunsă aici, Louise se prinde că iar a luat-o gura pe dinainte și-i întreabă pe cei trei: „Am mai mult aplomb, este?“ Andrei zice că da. El, unul, se bucură că maică-sa a semnat cu Enclava, căci, după ce se va întrema, o să se poată întoarce acasă. Ea însă îi spune că n-are unde: vânduse tot ca să semneze contractul.
„Oh,“ exclamă jurnalistul tânăr, „îi țineți p-ăia din Enclavă cu banii de-o viață!“ Dar ea: „Ei, și?“ Jurnaliștii evită să-l privească pe Andrei, au senzația că maică-sa l-a dezmoștenit, numai că el face semn că nu-i pasă, moment în care slăbănogul revine la ale lor: „Și Max ce făcea în timpul ăsta?“
„Era la Rahova, se plângea de dureri de inimă. Auzisem că-l vizitase un doctor, dar ăla, unul Sahib, nu era cardiolog; în schimb, era nepotul lui Canta și-l știa și pe Rușinaru, așa că l-am vizitat. El a crezut c-am venit pe chestiuni sindicale, că se ocupa și de așa ceva, și a turuit ca o moară stricată. Doamne, ce tip arogant: se purta ca Bismut, voia să ți se bage sub piele.“
„Suntem la curent cu povestea lui“, o întrerupe mustăcioară, cam prea grăbit.
„Și eu,“ face Louise înțepată, „nu-mi zice că te sperie!“
„Vai, nu, doar mă mir de oamenii de atunci. Erau… aiuriți?“
„Și eu tot de atunci sunt“, face Louise. „Ei, dumneavoastră ați fost altfel.“ „Și-acum sunt altfel. Cine-mi dă o țigară?“ Primește una, o aprinde, trage cu sete un fum și reia: „Mă rog, Sahib nu știa mare lucru și, când i-am zis lui Gaftoi despre vizita lui la arest, m-a sfătuit să uit tot. Cică serviciile îi transmiseseră lui Max prin Sahib să se dea bătut“. Deodată, Louise se ridică.
„Tot aud niște focuri de armă venind dintr-acolo“, arată ea peste un crâng de salcâmi.
„E un stand de tir pentru VIP-uri“, zice jurnalistul cel tânăr.
„Fiicei mai mici a lui Macu îi plăcea tirul“, observă Louise. „Și mie îmi plăcea, mai ales talerele aruncate din turn. Au și așa ceva?“
„Ar trebui“, zice tânărul, intrând pe site-ul clubului de tir.
„Păi, hai acolo! Mor de plăcere când văd talere spulberate. Iar dacă văd și-un accident de tir cu VIP-uri, e mai mult ca perfect.“
Solomonarul, de Florin Chirculescu
Titlu: Solomonarul
Autor: Florin Chirculescu
Editura Nemira
Data apariției 17 nov. 2022
ISBN 978-606-43-1438-3
Colecția n’autor
Format Paperback
Dimensiuni 155 x 235 mm
Nr. pagini 592
Descriere
Romanul unei revoluții fără început și sfârșit.
Două planuri, unul din secolul al XIX-lea, celălalt din prezentul secolului al XXI-lea, se împletesc în niște circumstanțe extra-ordinare. Emin și Max Murgescu, zis Macu, un soi de afacerist obsedat de Eminescu, se caută continuu prin timp și spațiu. Iar strașnica jurnalistă Louise e centrul de greutate în această tatonare fără sfârșit. Coincidențele răsar parcă de nicăieri, contextele istorice și socio-politice capătă profunzime, crizele și corupțiile se adâncesc, măștile cad încet-încet, iar solomonarul nu face decât să strângă menghina și mai puternic.
Solomonarul, noul roman al lui Florin Chirculescu, o carte-eveniment, pune reflectorul pe celălalt Eminescu, reușind să-l umanizeze așa cum niciun text nu a făcut-o până acum.
„În literatura română de azi, Solomonarul este un obiect fascinant. Roman istoric și roman al actualității, roman despre Eminescu și roman despre zonele de turbulență ale lumii contemporane, roman despre obsesiile naționale și roman gândit la o scară planetară, roman plin de idei și roman traversat de aventuri și conspirații, roman realist și roman fantastic, roman cu o arhitectură riguroasă și roman deschis explorărilor ca o cutie misterioasă, Solomonarul activează portaluri pe care literatura română nu le-a cunoscut până la Florin Chirculescu.“ – Mihai Iovănel
„După Greva păcătoșilor, Florin Chirculescu revine cu un roman remarcabil din toate punctele de vedere: Solomonarul.
Documentarea minuțioasă și erudiția se contopesc cu ficțiunea, realitățile particulare se toarnă într-o formă universală, fie că sunt surprinse în prezentul foarte apropiat, în trecutul cețos ori în viitorul glamorous, viziunea realistă se declină în sute de nuanțe, dar și în inserții fantastice, științifice, culturale, pop ș.a.m.d., stilul inconfundabil al scriitorului – frazarea rafinată, decupajul, oralitatea, interferențele, naturalețea și ușurința cu care jonglează cu toate acestea – se imprimă pe fiecare pagină. Grosso modo, Solomonarul are o complexitate narativă năucitoare. Deschide multe uși. Iar după acest tur de forță, cititorul și-l va aminti pe Eminescu altfel. Și nu doar pe el.“ – Eli Bădică (coordonatoarea colecției n’autor)
