— Eu am crescut lângă Reactor… începu Alexei pe un ton nesigur şi meditativ. Mama zicea că m-am născut în altă parte, însă eu nu-mi aminteam nimic de perioada aceea. Din acest motiv nici nu aveam vreun regret aşa cum vedeam că regretau alţii aproape tot timpul. Să nu mă întrebaţi ce este Reactorul, că nu ştiu să vă spun. Mama intra şi ieşea din Locaşul Sfânt, odată am intrat şi eu după ea, copil fiind, şi m-a certat, m-a îmbrăţişat, a plâns, mi-a dat nişte pastile de parcă ar fi urmat să păţesc ceva rău. Dar n-am păţit nimic şi o vreme m-au vizitat tot felul de vecini curioşi. Era evident că aşteptau să mi se întâmple ceva, însă i-am dezamăgit. Sau poate că ceea ce mi s-a întâmplat s-a văzut cu mult mai târziu, când deja nu se mai aştepta nimeni. Aş putea spune că mi-am petrecut copilăria singur, dacă nu punem la socoteală zecile de copii veniţi de Dincolo de Limită cu care mama îmi interzisese să mă joc, dar cu care mă întâlneam în fiecare zi, la fiecare hoinăreală. Mama spunea că sunt morţi, dar mie nu-mi păreau morţi deloc, ori nu muriseră în acelaşi fel ca Petty, şoarecele meu alb. Totuşi ei mă invidiau pentru ceva, ceva ce ei nu puteau avea şi eu aveam, dar nu am înţeles niciodată ce putea fi acel lucru şi nimeni nu a vrut să-mi spună. Mult timp am crezut că le era ciudă pentru cum arăt, ori pentru că noi aveam o casă adevărată, o casă în care erau lucruri interesante şi aveam mâncare datorită serviciului mamei. Ei, toţi ceilalţi nu aveau aşa ceva. Noaptea rămâneau afară, în jurul focurilor şi alergau prin noapte ca bezmeticii, ţipând şi urmărindu-se de-a lungul căilor de acces, bucurându-se frenetic atunci când cobora vreo navă neanunţată şi-i purta în siajul ei porţiuni întregi de pistă. Dar pentru toate astea eram eu cel invidios! Copiii mă acceptau între ei, îmi arătau cum să rămân în echilibru desupra jeturilor aruncate din subteran, cum să levitez pe lângă nave, mi-au spus chiar şi despre locul secret unde fusese găsit Kolea Torr, dar şi aşa, eu rămâneam eu, iar ei rămâneau ei, cei de Dincolo de Limită.
— Nu te amesteca, Alexei, cu ăia, mă ruga mama de câte ori voiam să ies din casă. Sunt morţi şi văd lumea pe dos, nu ai ce învăţa de la ei. Mie însă îmi plăcea cum îi găseam uneori atârnând prin ramurile scheletice ale copacilor, le spuneam că sunt ca nişte bufniţe, iar ei mă întrebau ce sunt bufniţele. Uitam de noi când începeam să le explic despre bufniţe şi despre faptul că toţi copacii avuseseră cândva nişte chestii numite „frunze” şi că frunzele creşteau şi apoi cădeau având altă culoare când astrul Soarele nu mai lumina destul. Îmi puneau zeci de întrebări şi mă simţeam ameţit răspunzând iar şi iar şi un răspuns scotea la iveala alte şi alte întrebări, încât sfârşeam fugind de ei şi ascunzându-mă în locul meu secret, unde dacă mama ar fi ştiut că intru, ar fi fost cu siguranţă îngrozită. Eram un copil, nu înţelegeam că de fapt toată lumea ştia secretul meu şi că acesta era şi motivul invidiei generale.
— Nu te lăsa devorat de morţi! mă cicălea mama. Ei cresc de-a-ndoaselea şi ştii bine că sunt altfel decât noi! Că erau altfel decât noi, vedeam şi singur. Din timp în timp, unii dintre ei dispăreau. La început nu ştiam unde se duc, dar odată, plimbându-mă pe malul Apei Negre, am găsit pe plajă, sub un mal de pământ şi nisip scobit de valuri, multe piei lepădate. Acolo veneau ei şi se ascundeau, acolo năpârleau şi se întorceau acasă mai tineri şi mai neştiutori. Mi-am apăsat mâinile îndelung pe porţiunile de piele cenuşie şi rece care fusesera cândva sânii Corei, cu amărăciunea celui care ştia că ea, când se va ivi, va fi prea mică pentru ca să mai aibă sâni.
— De ce se întâmplă aşa cu ei, mamă? am întrebat-o cu tristeţe, pentru că eu eram „altfel”. Dar mama doar ofta şi mă amăgea că îmi va spune totul într-o zi, mai târziu. Mai multe am aflat de la pilotul care a lovit colţul turnului de la capătul pistei. De la el şi din cărţile Locului Secret.
— Deci tu eşti puştiul de la Reactorul 5! zisese Pilotul ciufulindu-mi părul. Auzi, du-te şi spune-i mamei tale că am avut un accident şi că o rog să transmită asta cui ştie că trebuie, iar ţie îţi promit că după ce am să dezbrac două-trei piei am să mă stabilesc aici şi mă voi juca mult cu tine.
— Şi tu eşti mort? l-am întrebat fiindcă îmi părea foarte viu. Omul surâse într-un fel ciudat.
— Deci aşa ţi-a spus… că suntem morţi… Ştii ce? Ai să afli într-o zi despre Vârtejuri, despre oamenii Oazelor şi despre Reactoare, despre trecut şi despre cine suntem. Aşa ai să poţi să-ţi formezi singur o părere despre noi, cei de Dincolo de Limită.
Dar nu aveam cum să aflu decât din locul meu secret şi atunci am hotărât cu toată puterea inimii mele de băieţel să îmi dedic viaţa dezlegării acestor mistere. Şi am stat tot mai mult în ascunzătoarea mea, până când mama s-a prefăcut că mă descoperă.
— Alexandria Rediviva, aşa se numeşte acest loc, îmi zise ea. Se spune că primul bibliotecar a strâns douăsprezece mii de cărţi şi le-a numit Apostolii Răscumpărării. A fost un vizionar.
— Cum se numea acel om, mamă? Era un om de Dincolo de Limită?
— Nu, asta s-a petrecut cu mult timp înainte… înainte de catastrofa de la Geneva. Pe atunci oamenii erau doar oameni şi atât. Gershom se numea bibliotecarul.
— Povesteşte-mi tot!
— Ştii deja tot, Alexei, tu eşti altfel decât ceilalţi, sensurile şi amintirile sunt toate închise în tine, iar cărţile pe care văd că deja le citeşti, nu vor face decât să trezească acele înţelesuri ascunse.
Cuvintele mamei nu m-au ajutat cu nimic şi, dacă înainte eram singur, după ce am tot ascultat-o spunând că sunt special, am devenit şi singur şi sensibil. Începusem să ocolesc copiii-bufniţă şi pe oamenii noi care apăreau nu se ştie de unde, de Dincolo de Limită şi întinereau prin jur până se făceau ca mine şi apoi şi mai mici, până când venea vremea să fugă din nou, să se ascundă de şicanele celor mari, de foame şi de frig, tocmai sub sarcofagul de beton de la capătul portului. Ocoleam până şi pe mama şi cărţile mă întristau pentru că îmi deschiseseră ochii spre o lume de negăsit. Am aşteptat nerăbdător o anume navă aurie şi l-am întrebat pe Pilot de îndată ce a coborât din cabina lui plină de tuburi, valve şi roţi:
— Tu zbori peste tot, nu-i aşa? Spune-mi, mai sunt oameni ca mine?
Pilotul era deja mai tânăr ca data trecută, aproape că-mi părea rău că-l întrebasem, ce putea să ştie el?
— Mai este o Insulă, de fapt un arhipelag micuţ, departe în Oceanul Liniştit, acolo, în adâncul pădurilor neatinse mai sunt oameni. E tribul lui Sander.
— Mă duci la ei?
— Nu pot, acolo nu pot ateriza.
— Ceea ce îmi spune mama despre Geneva este adevărat?
— Ţi-a spus? oftă Pilotul.
Nu, mama nu-mi spusese tot, aflasem mai mult singur, citind şi întrebând-o numai câteodată. Iată însă că ceea ce scria în cărţile cele vechi era adevărat. Şi dacă ce se scria despre Geneva era adevărat, poate erau adevărate şi alte lucruri, poate totul era adevărat. L-am lăsat pe Pilot să-şi ducă pachetele şi corespondenţa la biroul unde îl aşteptau câteva fete-bufniţă, vesele foarte când îl vedeau, deşi la următoarea venire, el avea să fie un adolescent crud ce nu avea să mai stăpânească bine nava aurie. M-am întors la locul meu, în Alexandria Rediviva şi am început să caut metodic ceva, o carte, un ghid al aşezării documentelor. Dacă nu aş fi fost atent, la început mai ales, m-aş fi putut rătăci în vastitatea sălilor înalte, cu arcuri şi coloane pe ai căror pereţi dormeau oameni transformaţi în cărţi. În scurt timp, adică atât cât i-a trebuit stelei Soarele să parcurgă două zodii, am reuşit să găsesc sursa, adică locul de depozitare al celor douăsprezece mii de cărţi primordiale, Apostolii Răscumpărării. Doar dacă aş fi chemat toţi morţii de afară să citească fiecare un document, aş fi putut, în câţiva ani, să am şansa să acopăr toată ştiinţa adunată acolo. Dar la ce mi-ar fi folosit? La ce le folosise oamenilor dacă rezultatul încercărilor şi ascensiunii lor fusese Geneva? Începeam să înţeleg că ei interpretaseră cu totul greşit ceea ce credeau a fi realitatea. Se rătăciseră şi de atunci rătăceam cu toţii. Drumul era în altă parte. Aşa am decis să descopăr de unul singur tot ce pot. În primul rând de unde vin oamenii care sunt altfel decât mine, unde se duc atunci când se ascund mici şi goi sub sarcofagul de beton, să găsesc locul magic al lui Kolea Torr şi insula lui Sander. Vestea aproape că a doborât-o pe mama.
Mi-a gătit pentru ultima oară, am tras cu ochiul în cămară şi am văzut că provizia de conserve scăzuse, am băut din cutia de lapte şi am ştiut că era bine să plec.
Mi-am început călătoria fără să ştiu sigur dacă eram vesel sau trist. Am lăsat în urmă portul şi Apa Neagră, am depăşit pistele navelor şi m-am îndepărtat suficient pentru ca Turnul de Control să-mi pară cât degetul unei mâini în zare. Ceaţa aurie persista, nu vedeam cu precizie spre ce anume mă îndrept, doar când lumina scădea puţin ştiam că e noapte, că steaua Soarele e pe cealaltă parte a planetei. Aş fi dorit să ajung la Geneva şi m-am lăsat călăuzit de dorinţă. Uneori mă opream să înghit repede o conservă, să beau apă, să mă odihnesc câteva momente. Peisajul nu se schimba prea mult, dar încet, încet formele vagi de relief care mărgineau orizontul au început să se apropie.
— Geneva! Se referă la acea Geneva? făcu Killy iritat.
— Da, aşa cred, bineînţeles! mormăi Underson ameţit de fluidul ce intra prin tuburi.
— Pe măsură ce dealurile se apropiau de mine, am ştiut că sunt pe drumul bun. Din loc în loc apăreau şi clădiri ruinate, şosele, poduri, apoi brusc, în mijlocul câmpiei nisipoase, un iaht eşuat. După încă puţin, am găsit râul pe care navigase iahtul: apele erau înghiţite de pământ. Mai departe, în amonte însă, apa creştea şi mi-am continuat drumul pe unul din maluri. Dealurile au început să crească. Au devenit munţi printre care curgea lent apa ca de metal a râului. Tot mai aproape, munţii cu pereţi verticali şi netezi aveau ceva sumbru… Vocea povestitorului se sfârşi în şoaptă. Fie căuta să-şi amintească, fie era pătruns de o emoţie pe care încerca să o controleze.
— Continuă, de ce ai tăcut? gâlgâi Underson tot nesătul. Pereţii erau verticali şi netezi… Zi!
— Da, reluă Alexei. M-am apropiat pe o parte şi am desluşit prin ceaţa unduitoare că pereţii nu erau doar verticali şi netezi, ci şi acoperiţi cu imagini mişcătoare. Ca şi cum aş fi fost în faţa unui desen imens cu detalii surprinzătoare. Dar ceea ce m-a şocat a fost faptul că dintr-o dată am fost văzut la rândul meu şi dincolo au început să se adune oameni. Pereţii muntelui erau ca un fel de barieră transparentă între mine şi ei. Îmi făceau semne disperate. Şi erau oameni ca mine, dar se mişcau în două dimensiuni. Nu-i puteam auzi, nu reuşeam să le citesc pe buze, poate vorbeau altă limbă. Am privit imensitatea peretelui cât se putea în aerul scămos de ceaţă. Ceea ce citisem în cărţi acum puteam vedea cu ochii şi era o imagine fascinantă şi neliniştitoare în acelaşi timp. Lumea pe care o crezusem de negăsit era dincolo de perete. Şi am înţeles imediat, concret, ce înseamnă „dincolo de limită”. M-am plimbat de-a lungul peretelui privind. Mă stânjeneau cei din partea cealaltă şi aş fi vrut să privesc fără să fiu deranjat de semnele lor. Pentru că privirea mea pătrundea prin linia despărţitoare până în adâncurile lumii închise. Dacă mă uitam la fereastra unei case câteva clipe, ceva misterios începea să clarifice imaginea, ca şi cum ar fi topit sticla, perdeaua, pereţii şi ar fi pătruns în interiorul locuinţei. Vedeam oamenii de acolo şi, dintr-o dată, dacă priveam mai mult pe unul dintre ei, mă trezeam că îi ştiu numele şi povestea. Doar că cel pe care îl fixasem cu privirea cădea apoi jos şi nu mai mişca. Era tulburător. Nu ştiam dacă ei chiar mor, dar oare nu erau deja morţi?, aşa că am citit în acest fel mai multe persoane. În jurul celor căzuţi se adunau alţii căutând să-i trezească, dar nu reuşeau. Îmi părea rău de ei, dar îmi plăceau şi poveştile… Cu cât plângeau mai tare după cei nemişcaţi, de pe jos, cu atât eram mai curios să aflu cât de puternice fuseseră legăturile dintre ei. Eu n-o avusesem decât pe mama, o iubeam pe mama, dar cum era să iubeşti pe altcineva? Ca să nu mai provoc atâta durere între ei, mi-am fixat privirea asupra unui tablou din interiorul unui fel de palat administrativ din centrul oraşului. Înfăţişa două tinere aşezate lângă o claie de fân. Părea o pictură impresionistă, dacă am înţeles eu bine ce înseamnă impresionismul. De necrezut, dar una din femeile pictate, s-a prăbuşit la rândul ei! Personajele din dreptunghiul pictat erau vii!
— Luminozitatea a scăzut treptat, continuă Alexei. S-a făcut întuneric profund. Nu eram obişnuit cu un astfel de întuneric, ceaţa rămânea cumva luminescentă şi nopţile, dar în acea noapte parcă toate erau menite să mă tulbure. M-am culcat pe malul râului, între apa curgând leneş şi peretele vertical, incomodat de senzaţia de strâmtoare. Cu toate că mă pregătisem sufleteşte pentru o noapte fără somn şi plină de spaime, am adormit fără să ştiu. M-a trezit un sunet. Venea din pământ. Cum stam culcat cu urechea pe argila uscată auzeam ceva ce se petrecea în adâncuri. Mi se părea că e tot zgomotul făcut de o apă, însă peste curgerea apei se suprapunea o tânguire, un foşnet ciudat ca şi cum într-o singură clipă suflul morţii ar fi topit carnea de pe mii de trupuri omeneşti. M-am ridicat cu înfiorare şi am văzut că deasupra norilor, deasupra valurilor de ceaţă strălucea astrul zilei, chiar dacă lumina ajungea jos atât de împuţinată. Am privit cu teamă spre perete. De unde seara trecută erau oameni care încercau disperat să-mi atragă atenţia, acum nimeni nu mă mai privea. O masă compactă de persoane luase cu asalt o intrare în subteran, probabil un metrou, un mijloc de transport despre care citisem. Poate că ceea ce auzisem în somn era trecerea trenului subteran. Aş fi vrut să merg până la capătul defileului ce se îngusta spectaculos, dornic să văd locul unde râul străpungea muntele. Indiferent de ceea ce se întâmpla în lumea bidimensională, eu aveam drumul meu. Dar nu am apucat să fac decât câţiva paşi, când o femeie de dincolo s-a lipit de perete şi mi-a făcut semne rugătoare. Am citit clar pe buzele ei „Te rog”, iar privirea spunea mai mult decât atât. Mă ruşinam s-o privesc prea mult, ca să nu cadă jos moartă. Era printre puţinele femei asemeni mie, în afară de mama, pe care o vedeam. De fapt, singurele femei asemeni mie le văzusem cu o zi în urmă, tot dincolo de limită, dar pe multe dintre ele le anihilasem citindu-le. Aceasta însă avea ceva special. Eram impresionat şi nu aş fi vrut să fiu. Încerca să-mi spună ceva prin semne. Ruşinat, am făcut un gest de aprobare ca să mă lase în pace şi atunci a fugit dintr-o dată spre intrarea subterană. Am văzut-o înghesuindu-se, încercând să coboare cât mai repede. M-am întrebat dacă ceea ce vedeam pe peretele de piatră era o proiecţie, însă nu ştiam răspunsul. Citisem despre lucruri care se petrec la mare distanţă şi a căror imagine se proiectează în apropiere printr-un joc de reflexii. Fata mă amuzase, mă intrigase. Poate ar fi trebuit s-o citesc! Chiar şi eu, aşa retras precum fusesem în viaţa de până atunci, m-am simţit măgulit de dorinţa ei mai mult decât evidentă de a ajunge la mine. Aşa că nici vorbă de proiecţie!
— Distanţa, ca orice obstacol de altfel, face femeile foarte atrăgătoare, nu crezi?
— M-ai speriat, omule! De când te uiţi la mine? Nu puteai să spui că eşti aici? Era un Pilot. Nu aveam cum să-l confund, purtau toţi salopetele acelea strălucitoare şi casca de zbor pe încheietura mâinii şi mai erau toţi veseli, ceea ce consideram că vine din euforia libertăţii de mişcare. Şi unde ţi-e nava, mi-am continuat şirul întrebărilor ca să maschez puţin felul în care tresărisem.
— E mai sus, la staţia de andocare. Sunt de serviciu, poate găsesc ceva material azi. Nici nu ştii cât mă bucur să mai văd persoane normale. De unde eşti? Probabil de la vreun reactor?
— Da, da, de la reactorul 5. Îmi spui şi mie ce e pe aici? Şi eu mă bucuram de întâlnire, Pilotul părea dornic să stea de vorbă şi să-mi spună lucruri pe care ceilalţi le ocoliseră. Ce material cauţi?
— Ha, ha, material uman. Se degradează cam iute materialul uman de care dispunem, fir-ar să fie! Până şi de mine sunt dezamăgit, deja am dezbrăcat o piele, deşi credeam că sunt doar poveşti.
— Păi poţi trece de Limită? Că presupun că asta e Limita, nu?
— Da, domnule, asta e Limita. Nimeni nu pricepe cum arată până nu o vede.
— Nimeni? La cine te referi? Că oamenii-bufniţă trebuie să ştie foarte bine despre ce e vorba de vreme ce de acolo vin. Te rog să mă scuzi, am mai zis încurcat. Deşi erau chipeşi, Piloţii făceau parte şi ei tot din categoria oamenilor-bufniţă, ba unii dintre ei aveau ochii măriţi chiar hidos, însă pentru o clipă omisesem aspectul.
— Nu-i nimic, dacă stau să mă gândesc arătăm întocmai cum spui, însă e din cauza transformărilor de la traversare şi apoi să nu uităm nici de radiu. Hai, vrei să mergi cu mine? Trebuie să fiu acolo, zise arătând în amonte.
Am pornit în urma lui. Mă gândeam de ce oamenii doresc atât de mult unirea cu celălalt. Cu cineva anume, de cele mai multe ori ales în mod inconştient de un resort dinlăuntrul lor, un resort misterios numit vag „inimă”. Ce o făcea pe femeia de dincolo să lupte ca să ajungă la mine? Aş fi vrut să simt şi eu cândva acel lucru. Deocamdată eram măgulit de insistenţa ei, de dorinţa ei. Atât. Păcat că fugise să se ascundă în subteran. Până la urmă aş fi citit-o, chiar dacă asta o ucidea. Dorinţa de a citi în ceilalţi era ceea ce cărţile din locul meu secret, de acasă numeau „iubire”. Pilotul îmi întrerupse firul gândurilor:
— Nici nu bănuieşti ce greu găsim persoane cât mai vârstnice care să ştie să piloteze. Cu cei tineri n-am făcut nimic! Când vin, nu apucă să dezbrace decât o piele şi nu mai sunt buni de nimic. Nu mai au forţă să ţină manşa şi nici discernământ.
Tocmai mă pregăteam să-i răspund, când surpriza provocată de jetul de apă din mijlocul râului mă opri. Parcă balenele făceau aşa, când încă populau oceanele reci din nord. Suflau în sus jeturi de apă şi aer ca într-un joc nostim. Doar că jetul din mijlocul râului era mult mai mare decât ar fi putut provoca o balenă. Şi nu era din apă şi aer, ci din fantome. Trupuri omeneşti alungite, oameni-bufniţă de-a gata! Îndată o barcă se desprinse de undeva, de la mal şi plecă în larg. Deşi ne apropiaserăm de chei, râul avea încă o lăţime considerabilă şi mi-am îngustat privirea ca să pot vedea cum barcagiul trăgea cu o cange corpurile inerte. Rămăsesem mult în urma pilotului.
—Mai vrei să vii? mă întrebă. Şi m-am grăbit să-l ajung, deşi mă simţeam cumva înţepenit. Deasupra noastră am auzit ceva zbârnâind, m-am gândit că e vreo altă navă, însă Pilotul se strâmbă dezgustat: Sunt hoitari, nu ştim de unde vin, răpesc tot ce pot, mă lămuri Pilotul şi într-adevăr, o minge strălucitoare începu să sâcâie barca şi barcagiul. Omul încerca s-o alunge cu vâsla, dar mingea se fixă pe unul din trupuri şi-l înghiţi, apoi dispăru bâzâind. Dar chiar şi aşa, barca era plină şi apoape că lua apă. Multe trupuri am văzut scufundându-se în apa metalică, necapturate de cangea barcagiului, şi am închis ochii îngrozit fiindcă unii dintre cei aruncaţi de jet erau încă vii. Ne-am apropiat de locul unde pe o distanţă de câţiva metri era un debarcader improvizat. Pereţii apropiaţi ai muntelui întunecau locul, iar imaginile mişcătoare de pe stânci se estompaseră. Mi s-a făcut frig. Pilotul aştepta la mal, sprijinit de un stâlp pentru parâme. Din punctul în care ne aflam nu cred să fi fost mai mult de un kilometru până la spărtura unde râul străpungea muntele. Totuşi nu puteam privi într-acolo, era ca şi cum cineva mi-ar fi pus o lumină în ochi, dar cu toate acestea lumina nu ne învăluia, părea că efectul era invers, lumina aceea înghiţea şi puţina luminozitate din jurul nostru.
— Ce e acolo? l-am întrebat pe Pilot. Mi-era ciudă că sunt atât de neştiutor, dar el băgă într-unul din buzunare cele două bile cu care se juca şi spuse fără să se uite:
— E mingea de foc. Reacţiile continuă. Vor continua mii de ani. E Geneva.
— Geneva era o ţară…
Pilotul întoarse spre mine capul lui alungit cu nasul ca un cioc de pasăre de parcă ar fi vrut să înţeleagă ce ştiu.
— Dacă-ţi poţi imagina ce-au făcut! Cu drăcia lor de maşinărie diabolică… Acceleratorul. Adică noi am învăţat că lumea e discontinuă la dimensiunea Planck… iar ei, ei au topit şi au unificat particulele, cel puţin eu aşa am înţeles. S-a comprimat continentul, dar şi timpul, aici, în această regiune. Sunt anomalii teribile. Bine, unii spun că s-au comprimat, alţii susţin că au fost eliminate unele dimensiuni, care, chiar dacă treceau neobservate pentru noi, erau totuşi foarte importante în… în acest tot care e lumea. Tăcu şi prinse parâma aruncată de barcagiul care tocmai acostase. Atât îmi fusese dat să aud. Au început să scoată cadavrele din barcă. Întâi m-am ferit, apoi am ajutat şi eu. Toate corpurile acelea erau gelatinoase, moi, extrem de flexibile, ca şi cum scheletul le-ar fi lipsit în totalitate. Mă străduiam să nu privesc prea mult şi să nu gândesc deloc. Când au fost întinşi cu toţii pe mal, am numărat douăzeci şi şase de trupuri.
— Mai sunt stocuri, Caron? întrebă Pilotul.
Barcagiul scoase un sunet între aprobare şi tuşit, se îndreptă spre peretele neted cu imagini şi deschise uşa unui bufet de dincolo de perete! Îl priveam mut. Scoase ceva dintr-un sertar, era o cutie, apoi reveni pe mal şi-i făcu un semn Pilotului. Acesta îngenunche lângă primul cadavru, îi deschise gura şi îi făcu o incizie sub limbă cu un instrument lunguieţ. Caron, barcagiul prinse cu o pensetă un grăunte din cutie şi îi dădu drumul în incizie. Treptat, corpurile păreau să se anime. Dar erau cu adevărat vii? Mama spunea că oamenii-bufniţă sunt morţi. Ori aceştia erau cei mai proaspeţi oameni-bufniţă din câţi văzusem. Pilotul încercă să-mi explice sensul operaţiei pe când Caron punea cutia la locul ei:
— Radiul… fără el… şi nu mai continuă, deşi aş fi vrut să ştiu ce s-ar fi întâmplat fără bobul de radiu. Caron scuipă în apă şi lovi cu piciorul ceva ce plutea. Am văzut că era un copil foarte mic şi m-am cutremurat, însă Pilotul interveni din nou, împăciuitor:
— Prea mic, nu apucă să trăiască. Apoi către Caron: sunt gata, chem nava. Iar barcagiul cel ursuz ridică mâna fără să întoarcă privirea. În clipa aceea cineva din spatele meu îmi spuse:
— Tu eşti acela! Tu l-ai răpit pe fratele meu! Era femeia de dincolo de perete, cea care îmi făcuse semne chiar în dimineaţa aceea. Un moment m-am simţit în cea mai grozavă încurcătură. Nu aş fi crezut că voi fi tras la răspundere pentru că citisem memoria unor persoane de Dincolo de Limită. Până la urmă, nu erau doar nişte morţi? Am făcut un pas înapoi şi am căutat din ochi Pilotul. Oare aş fi putut să plec împreună cu el? Femeia insista. Era posibil ca vreuna din persoanele pe care le doborâsem cu puţin timp în urmă să fi fost rudă cu ea, dar acum ce ar fi vrut? Nu aveam de unde să ştiu, erau nişte împrejurări… În ciuda situaţiei neplăcute, am putut observa că modificările fizice o afectaseră şi pe ea. Nu mai era deloc frumuseţea de dincolo de peretele translucid. Acum corpul i se alungise nefiresc, avea braţele şi picioarele mult prea subţiri, nasul acvilin şi ochii mari, oblici mă înfiorau neplăcut. Dar era chiar ea, nu încăpea niciun dubiu.
— Hei! mă strigă Pilotul. Am un loc liber dacă vrei să zbori cu mine. Am pornit de îndată spre locul unde avea nava. Găsise doi bărbaţi. Tot mai greu găsim persoane vârstnice, mi se plânse din nou. Numai tineri care nu reuşesc să reziste decât un sezon şi jumătate! Nici nu ştiu dacă domnii aceştia au condus vreun dispozitiv, dar îi duc la bază pentru că pot fi antrenaţi în alte activităţi. Timpul de studiu e foarte scurt, să vezi că în curând au să dispară transporturile aeriene, nu va mai avea cine să piloteze. Pot să te las la Reactorul 5, e bine aşa? Era mai mult decât bine, poate aşa scăpam de fiinţa aceea care se ţinea morţiş în urma mea. Am urcat pe trapa navei, iar înăuntru am crezut că mi se face rău! Era una din navele de mici dimensiuni, iar Pilotul îi înghesuise pe cei doi proaspăt recuperaţi oameni-bufniţă într-un spaţiu foarte mic. Îi înnodase pur şi simplu!
— Nu se poate! am protestat. Nu merg dacă sunt doar două locuri.
— Nu te gândi la ei. Nu simt nimic din ceea ce ţine de corpul lor. Doar mintea le este vie. Hai, instalează-te, o să-ţi placă! mă asigură pe când îşi fixa centurile şi casca. Am întors capul şi am văzut-o pe femeia-bufniţă venind. Încă mergea cu greutate, picioarele i se îndoiau invers, nu-şi putea controla gleznele şi de multe ori călca strâmb, dar chiar şi aşa înainta în direcţia mea cu un braţ nefiresc de lung îndreptat spre navă, spre mine. Am urcat şi trapa s-a închis în urma mea.
— Dacă nu simţiţi nimic din ceea ce ţine de corpul vostru, de ce îţi pui casca? L-am întrebat cu amărăciune, privind prin hublou. Nava se ridicase vertical, lin, mai întâi încet, apoi prinse viteză, dar am avut timp s-o văd pe femeie căzând pe malul apei. Mi se făcu ruşine.
— De ce îmi pun casca? Păi şi noi putem suferi accidente. Absenţa durerii nu este acelaşi lucru cu invulnerabilitatea. Şi-apoi, după un timp nu mai suntem atât de flexibili, chiar ne putem rupe oasele, deşi mai greu decât tine, ha, ha! Apoi adăugă pe un ton schimbat: ştii de ce mi-e cel mai frică? De ultimele etape. Când ne micşorăm de tot după ce dezbrăcăm patru-cinci piei. Ai văzut cum se amuză cei mai mari rupând degetele celor deveniţi copii?
— Cum e posibil? Dar da, ştiu că cei mici se ascund şi par terorizaţi, însă nu ştiam că e atât de rău.
— Am văzut copii cărora le-au frânt spinarea doar ca să râdă. După cum ţipă, sunt convins că acei copii simt ceva, îi doare. Însă nimic nu e mai tulburător decât felul în care oamenii îşi pierd minţile. Vin de Dincolo de Limită întregi, normali, apoi, după o vreme o iau razna şi fac ceea ce nu s-ar fi crezut nici ei înşişi în stare.
— Cum te cheamă, Pilotule? Aş vrea să te mai văd.
— Aldrin… Eugen Aldrin am fost. Acum sunt doar un Pilot. Te-am luat cu mine pentru că mai voiam să-ţi spun ceva. Iar dacă am simţit impulsul de a-ţi spune, cred că sunt menit s-o fac. Noi, oamenii-bufniţă, cum ne-ai numit tu, suntem foarte sensibili şi ceea ce simţim cu sufletul e tot ce mai putem simţi, aşa că mi-am urmat intuiţia: să nu fii speriat când vei ajunge acasă, la Reactorul tău. Vei observa cu siguranţă lucruri bizare, dar ele fac parte din normalitatea sucită a acestei lumi. Kenziro, un prieten al meu care a fost pe orbită, mi-a spus că Pământul are acum o formă ciudată. Din unele locuri seamănă cu o pară, din altele pare un con. Fenomenele exotice au loc şi în spaţiu. E de tot rahatul ce au făcut…
— Se mai zboară în spaţiu?
— Da, spaţiul ne prieşte acum, imponderabilitatea se zice că e o plăcere. Lumea se reorganizează. Poate vom evolua în nişte viermi spaţiali de toată frumuseţea. Priveşte în jos. Ai ajuns, acum cobor. Şi eu mă bucur că te-am cunoscut şi o să încerc sa te mai găsesc, pentru că este extraordinar să mai vorbeşti cu oameni normali, cu inima bună şi caldă. Să n-ai încredere în oamenii-bufniţă, mint mereu şi sunt răi, îmi mai spuse Pilotul-Bufniţă zâmbind.
Tunelul de la capătul lumii
de Diana Alzner
Romanul a câștigat premiul Romcon 2019, la secțiunea „Cel mai bun roman”.
Editura Pavcon
Coperta: Laurențiu Butuc
Nr. pag.: 376
Colecţia: Colecţia Science-Fiction, #79
PREZENTARE
„Aveam de spus o poveste adevărată și, pentru că nu puteam s-o înfățișez lumii ca atare, am pus-o într-o ramă SF.” – Diana Alzner
Un roman de o profunzime aparte, cu o acțiune vibrantă de la un capăt la celălalt. O carte halucinantă, care te va pune pe gânduri într-un mod în care nicio altă carte n-a mai făcut-o! O poveste superbă!
