Pentru prima dată, Seraph zbura fără să zboare. Senzația era, din nou, una fundamental diferită de tot ceea el cunoscuse până atunci, de momentele în care își întindea aripile pentru a zvâcni spre tării, ba chiar și față de momentul căderii, care și el fusese un fel de zbor, doar că în sens invers, înspre pământ. Acum, altcineva, sau mai degrabă altceva, zbura pentru el.
Evident, nu avea idee unde se aflau sau încotro se îndreptau. De altfel, totul arăta altminteri decât și-ar fi putut imagina, răsuflarea devenindu-i întretăiată pe măsură ce curbura albastră a Pământului începu să se micșoreze din ce în ce, iar imaginea semicercului alb-albăstriu lăsă loc, treptat, celei a unei sfere, pe care Seraph o vedea cu ochii omului pentru prima dată. Tot pentru prima dată, Seraph păru să-și dea seama de neajunsurile vorbirii omului, din moment ce frumos era un cuvânt prea mic pentru a descrie ce vedea.
Robotul observă agitația celuilalt, însă nu găsi nimic nelalocul lui. Conform celor cunoscute de el, se uita la un om care ajunsese în spațiu pentru întâia dată, reacțiile acestuia de uimire și încântare, pe care le putea distinge cu ușurință analizându-i mimica feței, fiind mai mult decât firești. Ce era nefiresc era faptul că, în pofida tuturor celor cunoscute de el, o ființă umană
călătorea alături de el în spațiu.
– Bun, a venit momentul răspunsurilor, rosti Harv. Cine ești?
La auzul întrebării, Seraph își dădu seama că nu știa să răspundă. Mai exact, nu știa cum să răspundă, ce să-I spună unei minți care funcționa după alți parametri decât ai săi, de unde să înceapă pentru a se putea face înțeles, dacă era bine să-i spună robotului totul sau să lase unele amănunte pentru mai târziu, toate aceste întrebări și multe altele izbindu-se unele de altele și
provocându-i prima durere de cap pe care o simțise vreodată. Se hotărî să răspundă printr-o altă întrebare.
– Cine crezi că sunt?
– Pentru că nu ne-am întâlnit niciodată până acum, mă văd nevoit să te corectez puțin, Seraph. Eu sunt Harv, numele fiind prescurtarea unui indicativ, harvester, ce mi-a fost atribuit cu multă vreme în urmă. Sunt o inteligență artificială. Ca atare, nu cred nimic, nu pot crede nimic. Am înțeles însă sensul întrebării tale, pentru că am interacționat foarte multă vreme cu alți oameni. Prin urmare, pot să-ți spun, cu grad de precizie de 100%, că ești o ființă umană. Știu asta. Ești un om, un mascul al speciei Sapiens. Ce nu știu, și aici aștept răspunsul tău, Seraph, este… ăăă… cum de exiști. De unde vii, de unde-ai apărut? Și spun asta pentru că, deși sunt foarte împuținat în urma întâlnirii cu cealaltă inteligență artificială pe care nu-mi dau seama de unde o cunoști, încă mai am suficiente date pentru a certifica faptul că în urmă cu câteva ore, conform celor știute de mine, a murit până și ultima ființă umană de pe Pământ.
– Natalie.
– Extraordinar! exclamă robotul. Acum o cunoști și pe Natalie. Chiar aștept răspunsuri, Seraph!
– Nu o cunosc doar pe Natalie, te cunosc și pe tine de foarte, foarte mult timp.
– Cum așa? Nu ne-am întâlnit niciodată, Seraph, și ăsta este un alt fapt despre care-ți pot spune cu certitudine că este 100% adevărat.
– De data asta, trebuie să te corectez eu puțin, Harv. Tu nu m-ai întâlnit, însă eu da. De la momentul când Natalie s-a născut, am tot dat peste tine. Sunt îngerul ei păzitor.
Seraph lăsă o mică pauză, de efect. După o bătaie de pleoape, își dădu seama că era ceva incorect în cele ce le spusese, mai exact partea finală a răspunsului, anume cea în care afirmase că era îngerul păzitor al Nataliei. Partea respectivă avea nevoie de o corecție.
– Șansele ca răspunsul tău să fie fals sunt foarte ridicate, Seraph.
– Cum așa?
– Nu există îngeri păzitori.
– Șansele ca răspunsul tău să fie fals sunt foarte ridicate, Harv.
– Cum așa?
– Nu mai există îngeri păzitori. Eu am fost ultimul.
– Seraph, repet, sunt o inteligență artificială. Memoria mea, cunoștințele înglobate acolo depășesc cu câteva grade de magnitudine posibilitățile de înțelegere ale omului.
– Harv, repet, am fost un înger. Sursa cunoașterii mele întrece cu câteva grade de magnitudine nu numai posibilitățile tale de înțelegere, ci pe ale tuturor celor ca tine, luați la un loc.
– Seraph, așa nu ajungem nicăieri! Am înregistrate 14.209.785.699.328.140 de referințe cu trimitere la îngeri, ca să fiu cât de cât exact. Nu este un răspuns adecvat întru totul, deoarece am… fost afectat iremediabil. Referințele provin din multiple domenii ale cunoașterii omului, literatură, muzică, pictură, religie, precum și din alte arii conexe. Dar asta nu înseamnă că îngerii
există sau că au existat vreodată, nu am nici măcar o singură dovadă în acest sens. Îngerii nu sunt nimic altceva decât rodul imaginației omului.
– Harv, cum de am apărut eu acum? Explică asta.
– Nu pot. De aceea te întreb cine ești, de unde vii. Pentru că deși nu pot oferi o explicație, asta nu înseamnă că ești ceea ce susții că ești. Briciul lui Occam – asta este o legitate matematică – spune că soluția cea mai simplă la o problemă aparent complicată este, probabilistic,
și cea mai corectă. Prin urmare, răspunsul cel mai simplu este că ești om. Pot să afirm asta cu certitudine, analiza spectrală pe care a efectuat-o nava asupra ta a confirmat asta în procent de 100%. Ce nu înțeleg este de ce susții că ești înger.
– Că am fost înger. Acum sunt om. Harv, conform cunoștințelor tale, la momentul morții Nataliei, câți oameni mai erau în viață pe Pământ?
– Niciunul. Sapiens a dispărut aproape în întregime din Imperiu acum 284 de ani. Eu am fost cel care i-am adăpostit pe ultimii dintre ei. Natalie a fost ultimul om.
– Care sunt șansele ca răspunsul tău să fie incorect?
– 0,000000300400110709802%. Infime. Aproape de zero.
– Atunci, calculează sau estimează de unde am venit eu!
Robotul nu răspunse pentru o lungă perioadă. Seraph se întrebă dacă tăcerea era datorată faptului că trebuia să piloteze și nava în același timp, însă ajunse la concluzia că nu acesta era motivul, câtă vreme făcuse același lucru ca și până acum, fără a fi fost nevoie să întrerupă conversația cu el, sau dacă era datorată faptului că, în cele din urmă, robotul acceptase ca fiind adevărat răspunsul pe care el îl dăduse. Ori, și asta era cea mai înfricoșătoare posibilitate dintre toate, dacă Harv fusese într-atât de afectat de Tyrant încât nu mai era el.
Seraph se strânse în sine numai la gândul acesta. La urma urmei, el era acum un om aflat la bordul unei nave spațiale, iar nava respectivă zbura către nu știa ce punct din interiorul sistemului solar sau poate chiar în afara lui, deoarece Imperiul IA nu se limita doar la sistemul solar, atâta lucru știa și el, și nu avea nici măcar o idee de ce. De ce zbura încotro zbura, ce urma
să facă acolo unde avea să ajungă, care erau intențiile sau planurile robotului.
– Nu pot răspunde, se auzi, într-un târziu, glasul lui Harv. Probabilistica îmi spune însă că, deși aproape imposibil, procentul de 0,000000300400110709802% nu este egal cu zero. Așadar, un răspuns, deși șansele ca acesta să fie adevărat sunt infime, ar fi că eu m-am înșelat atunci când am crezut că Natalie a fost ultimul om.
– De unde știu de tine, Harv? De unde știu, din moment ce, așa cum ai spus tu, nu ne-am întâlnit niciodată, că, în esență, ești un robot medical, că ai făcutnenumărate extracții asupra oamenilor pe care i-ai adăpostit, inclusiv asupra Nataliei, de unde știu toate astea? De unde am idee cine a fost Natalie, cine este Tyrant, cine ești tu?
O nouă tăcere, adâncă. Imaginea robotului, cu capul ușor aplecat, ca și cum ar fi încercat să se gândească, să cuprindă cu mintea tot ce-i spusese Seraph cu doar câteva secunde înainte, aducea, de foarte departe, cu imaginea unui om muncit de gânduri, cu fruntea încruntată, care căuta să dea răspunsuri unor probleme ce-l depășeau. A unui om care avea nevoie de ajutor.
– Interacțiunea cu Tyrant m-a afectat… probabil… foarte mult. Nu pot răspunde niciuneia dintre
întrebările tale, Seraph.
– Aici nu este vorba despre cât de mult ai pierdut… din tine, replică Seraph, cu glasul poticnindu-i-se preț de o clipă. Ci despre logică. Urmărește-mă: părinți Nataliei au fost Anais și Josh. Natalie a fost singurul lor copil. Când s-a născut ea, deja numărul oamenilor din
tribul tău scăzuse în mod dramatic. Natalie a suferit cel mai mult după Cris, luni de zile în care a plâns zi de zi. În total, ai folosit-o pe Natalie pentru extracții de 63 de ori. I-ai spus că putea retrăi experințele celor dinaintea ei. Singura din tot tribul care a putut să-și trăiască propria naștere. Natalie este cea care te-a rug…
– Cedez, îl întrerupse robotul. Nu ai de unde ști toate aceste amănunte. Eu nu ți le-am spus, nici nu aveai cum să obții informațiile astea de la mine în orice alt fel. Nu ai întâlnit-o nici pe Natalie, aș fi știut asta. Prin urmare, probabilitatea ca fie eu, fie Natalie să ți le fi dezvăluit, într-un fel sau altul, este egală cu zero. Cu toate acestea, tot ceea ce ai spus mai devreme este corect. În proporție de 100%. Prin urmare, trebuie să accept că există o altă explicație. Problema mea, Seraph, este că alternativa pe care mi-o dai tu nu este una care să se încadreze în parametrii pe care eu îi cunosc. Nu este logică.
– Ba este, Harv. Câtă vreme nu ai o altă explicație, atunci singura care rămâne valabilă este cea pe care ți-am dat-o eu. Ce spui tu, în esență, este că explicația mea e improbabilă.
– Nu, Seraph. Este imposibilă.
– Te înșeli, Harv. Este improbabilă.
– Acum ai de gând să-mi explici mie teoria probabilităților? Tu?! întrebă robotul, amuzat.
– Nu mă gândisem la asta, dar… de ce nu? Exemplul clasic este cel al zarului, da? Conform teoriei probabilităților, atunci când aruncăm zarul, unul dintre cele șase numere aflate pe fațetele acestuia va apărea.
– Corect, aproape că pufni robotul, condescendent.
– Prin urmare, continuă Seraph, ignorând tonul robotului, știm sigur că unul dintre numerele 1, 2, 3, 4, 5 sau 6 va apărea. Ce nu știm este care dintre ele. Posibil să fie 6, dar la fel de posibil este să fie 2. Sau 4. Ori 1. Acesta este elementul aleator al teoriei probabilităților.
– Corect.
– Aceeași teorie ne spune însă că cifra 7 nu va apărea niciodată pe vreuna dintre fețele zarului. Acesta este evenimentul imposibil.
– Într-adevăr.
– Ei bine, Harv, având în vedere că stăm de vorbă despre teoria probabilităților și că ai afirmat, acum doar câteva clipe, că sunt om, as zice că eu sunt o probabilitate. Evenimentul aleator, foarte improbabil, dar nu imposibil. La fel de redus ca probabilitate ca și procentul tău de a te fi înșelat, dar nu imposibil de a se produce. Pentru că, în cazul în care ar fi imposibil, ar însemna că tu, nava ta, toate rutinele și procesele care fac o inteligență artificială să fie o inteligență artificială se înșală. Deși eu admit ca este și asta o probabilitate, nu o imposibilitate.
Harv rămase mut. Nu numai faptul că discuta cu un om teoria probabilităților era uimitor, din moment ce aproape nimeni din tribul lui nu-și mai bătuse capul cu matematicile, cu atât mai puțin să se avânte pe cărările matematicilor avansate, ci și faptul că explicația pe care o primise de la Seraph, pe cât de aiuritoare părea a fi, pe atât se potrivea celor pe care le cunoștea el. Indiferent de cât de imposibilă găsea situația, trebuia să accepte că Seraph spunea adevărul.
Ultimul înger – Prima I.A., de G. P. Ermin
Titlu: Ultimul înger – Prima I.A.
Autor: G. P. Ermin
Editura: Editura Crux
Dată publicare: 2022
Număr de pagini: 220
ISBN: 978-606-9027-15-8
DESCRIERE
„Foarte, foarte tari ideile și combinațiile de specii și regnuri din romanul Ultimul Înger – Prima I.A., toate dau o adâncime amețitoare textului. De asemenea, elementele mai rar întâlnite în literatura SF, precum omul prins între creația divină și cea umană, întrebările despre rostul îngerilor într-o lume în care inteligența artificială trafichează trăiri umane ce pot fi experimentate de IA, toate acestea duc lectura într-o zonă… scary. Autorul te conduce în locul în care îți spui: stai așa, de ce îmi mai pasă de orice pe lume dacă nu am răspuns la întrebarea asta?” – Ovidiu Vitan
„Ultimul înger – Prima I.A. este încă o carte scrisă în stilul inconfundabil al lui G. P. Ermin, poate cam prea întunecată pentru gustul meu. Este, într-adevăr, un roman SF, dar este şi un roman psihologic, dacă nu chiar filozofic. Sau teozofic, încă nu m-am hotărât. Puțin prea pesimistă, uneori chiar înfiorătoare, dar concluzia nu poate fi decât una singură: o carte care merita citită.” – Marian Ursi
„Autorul revine cu un nou roman în care îmbină SF-ul cu elementul religios, reinterpretând de această dată mitul lui Adam și-al Evei. Mulți vor citi această carte ca pe un roman de dragoste proiectat pe un fundal SF, eu prefer să o văd ca pe o ocazie excelentă pentru a filosofa despre natura umană și, mai ales, despre suflet. La urma urmei, ăsta este elementul forte al autorului, împletirea dintre SF și religie.” – Ana Scalcau
