Un nou Pământ (fragment)(timp de citire: 14 minute)

*

Eydis stătea ca pe ghimpi. Era ruptă de oboseală, dar, cu toate astea, abia aștepta să termine Gunnar orele de lucru la laser, ca să vină rândul ei și să poată vorbi din nou. Transpira mult, era foarte palidă și din când în când se oprea din mersul nervos prin apartament, doar ca să-și frângă agitată degetele slabe și uscate. Orele au trecut și Eydis a fost chemată, în sfârșit, în încăperea unde o aștepta Gunnar. Dar, deși avea probabil atâtea întrebări să-i pună alcatrazianului, consiliera nu se putea hotărî asupra uneia cu care să înceapă. Așadar, după ce rămaseră singuri, au urmat câteva minute bune de tăcere, timp în care Eydis privea fix în podea, tulburată și derutată, iar Gunnar aștepta răbdător, puțin surprins, ca ea să spună ceva. Dar, cum era clar că asta nu avea să se întâmple prea curând, deschise chiar el discuția, ca să scape de acea tăcere apăsătoare.

– Cum te simți? Te-au ajutat pastilele mele?

Eydis tresări. Nu se așteptase ca el să spună ceva. Sau, cel puțin, nu chiar în acel moment. Probabil nici la acea întrebare nu se așteptase. Astfel se explica privirea ei uimită și puțin speriată, în momentul în care-și ridică ochii spre el.

– Eu… da, sunt bine. Din păcate însă, ceilalți… E din ce în ce mai rău. Medicii noștri abia mai fac față și îmi dau seama că în zilele următoare o să fie și mai rău de atât. Nu știu cum ne vom descurca. Eu sunt încă bine, păcat că nu o să mai poți să-mi dai pastile. Ți-au mai rămas puține și ai nevoie de ele ca să te hrănești.

– O să-ți mai dau, zâmbi Gunnar cu îngăduință. Nu mai am multe, dar pot rezista suficient fără hrană.

– Bine, dar totuși, la un moment dat, ce vei face? Noi nu avem așa ceva aici și drumul spre Proxima o să dureze mult…

Gunnar o privi câteva clipe. Privirea i se îmblânzi, iar surâsul îi deveni mai plăcut, atât de uman încât oricine ar fi putut face ușor abstracție de înfățișarea lui neobișnuită și l-ar fi considerat unul dintre pământeni.

– Nu trebuie să-ți faci griji pentru mine. Dacă o să fie nevoie, pot să obțin aici pastile. Este o procedură complicată și care durează mult, dar se poate face.

– Atunci de ce nu o facem acum?

– Pentru că lucrez la laser. Asta e mai important, nu? După ce vom pleca, în drum spre Proxima, vă pot învăța cum să obțineți aceste pastile. Nu o să vă fie de prea mare folos, oricum, pentru că nu veți mai avea nevoie de ele, din moment ce, așa cum ți-am spus, în acea zonă a galaxiei nu există neutrino întunecat care să vă afecteze.

– Înțeleg, murmură consiliera derutată.

Și pentru că iar nu mai știa ce să spună, se întoarse cu spatele la Gunnar, se îndepărtă puțin de el și se refugie în ritualul ei preferat, privind pe geam, spre lumina roșiatică tot mai intensă a lui Odin, de care se apropiau din ce în ce mai repede.

– Trebuie să fie greu să depinzi de o sursă de hrană așa dificil de obținut.

– Este greu, într-adevăr, de aceea noi am hotărât să începem explorarea părții întunecate a lui Thor. Acolo este viitorul nostru.

Ochii lui Gunnar începură să lucească, umezi, iar vocea devenea din ce în ce mai blândă când vorbea despre planeta lui.

– Vreți să vă mutați colonia pe partea întunecată a planetei? Acolo unde este atât de frig? De ce să faceți asta? întrebă uimită tânăra.

– Nu vrem să ne mutăm acolo. N-ar avea niciun sens. Dacă vom descoperi secretul, vom putea trăi oriunde pe planetă, fără să ne mai facem griji din cauza frigului, căldurii, hranei, radiațiilor sau lipsei de aer. Vom duce evoluția noastră la un alt nivel. Vom deveni, în sfârșit, parte din natura de pe Thor.

Eydis îl privea neîncrezătoare, zâmbind timid. Se întreba dacă alcatrazianul vorbea serios sau era doar o glumă, menită să-i testeze abilitățile de psiholog.

– Și care este acest secret? Mi-l poți spune? întrebă ea pe un ton ușor glumeț, astfel încât un eventual refuz să n-o pună prea rău în încurcătură.

În acel moment, Gunnar făcu ceva foarte neobișnuit pentru el. Se întinse cât era de lung și de masiv pe canapeaua din încăpere, pe care de obicei stătea doar Eydis. Apoi își puse mâinile sub cap, zâmbi și privi visător spre tavan. Nu era din sticlă și nu se vedeau stele. Doar luminile artificiale de pe stația spațială, care pâlpâiau din ce în ce mai des și mai slab.

– Acolo trăiește o ființă, un animal. Mai bine zis, un fel de amfibian, cred că seamănă cu ceea ce voi numiți amfibian. Și această ființă deține secretul supraviețuirii pe Thor. Dacă am putea introduce o parte din ADN-ul său în bagajul genetic al viitoarelor generații de thorieni, atunci urmașii noștri nu vor mai avea deloc nevoie de tehnologie pentru a putea supraviețui. Totul se va schimba. Vor fi parte din natură, vor trăi în armonie deplină cu toate formele de viață de pe planeta noastră.

– Adică vreți să vă transformați într-o altă specie?

– În timp, da, la asta se va ajunge. Dacă vrei, este o evoluție, dar invers, altfel decât a fost pe Pământ cu oamenii. Pământenii au fost mai întâi parte din natură, apoi, pe măsură ce au evoluat, au înlocuit unele abilități naturale cu tehnologia. Voi la început ați vânat ca să puteți mânca, apoi ați crescut animalele, iar acum puteți obține carnea necesară direct în laborator, din doar câteva celule. Noi vrem să facem exact invers. Acum avem nevoie de tehnologie ca să putem respira și mânca, dar ne dorim ca pe viitor toate astea să le putem obține natural.

– Ca un fel de involuție, vrei să spui! exclamă Eydis surprinsă. Dar de ce ați vrea asta?

– Nu considerăm o involuție posibilitatea de a trăi în armonie cu natura. Dimpotrivă. Ăsta a fost mereu țelul nostru.

Consiliera îl privea din nou fascinată, părând să fi uitat scopul inițial al discuției pe care o deschisese referitor la hrană și la pastile.

– Și cum este această ființă care v-ar putea ajuta să evoluați?

– Cea mai mare parte a timpului trăiește în oceanul de sub crusta de gheață. De fapt, hibernează. Nu se mișcă, nu se hrănește. Iese la suprafață doar atunci când au loc emisiile puternice de radiații dinspre Odin. Le simte cumva dinainte, iese repede prin crăpăturile din gheață și stă la suprafață timp de câteva ore. Absoarbe prin piele radiațiile și se hrănește cu ele, respiră datorită lor, prin piele respiră și astfel își asigură toată energia de care are nevoie ca să revină sub gheață și să aștepte acolo următoarea emisie de radiații. Totul se face prin piele. Respirația și hrănirea. La nivelul ăsta vrem să ajungem. Și nu doar atât…

Gunnar se ridică de pe canapea și se apropie de Eydis, continuând discuția pe un ton și mai entuziasmat:

– Și reproducerea acestor ființe este posibilă tot datorită radiațiilor. În acele câteva ore, în trupul lor se dezvoltă fetuși, care se nasc apoi sub gheață și vor ieși la rândul lor afară, când vor fi radiații, pentru a crește și a naște la rândul lor. Nu ți se pare fascinant?

– Ba da. Și totodată foarte ciudat. Adică mi se pare ciudat ce vreți voi să faceți, să deveniți un fel de hibrizi, din mai multe specii.

– Luăm ce este mai bun de la fiecare. Asta înseamnă evoluție. E datoria noastră să facem asta, pentru generațiile viitoare. Să le asigurăm cele mai bune șanse, cele mai bune condiții de trai. Tehnologia noastră este foarte bună, dar e un simplu instrument, deocamdată indispensabil. Dacă s-ar întâmpla ceva și am pierde această tehnologie, totul s-ar termina pentru noi. Marea victorie va fi atunci când nu vom mai avea nevoie de ea.

– Dar latura voastră umană… ce se va întâmpla cu ea?

Privirea caldă a lui Gunnar dispăru brusc, iar ochii de un cenușiu metalic deveniră aspri și reci. Atitudinea lui se schimbă radical, în doar câteva secunde.

– Avem o latură umană? Parcă Baltazar al vostru e de altă părere, și mulți dintre consilierii voștri la fel. Cum ne numea tatăl tău? Mutanți, monștri degenerați?

– Tatăl meu a greșit enorm, am recunoscut asta! Și Baltazar greșește! De aceea lupt împotriva lui. Eu și oamenii mei considerăm că nu sunteți așa diferiți de noi.

– Dar ai considerat că această evoluție pe care noi ne-o dorim pentru următoarele generații este, de fapt, o involuție.

– Da, gândim diferit, așa este. Dar asta nu vă face pe voi mai puțin umani.

– Ce înseamnă de fapt să fii uman?

Gunnar se dusese atât de aproape de fereastra încăperii, încât lumina roșie a lui Odin, care pătrundea în interior, îi învăluia întreaga siluetă masivă și o proiecta straniu pe peretele opus, alcătuind o nălucă, un monstru uriaș.

– Sacrificiul? Grija față de ceilalți? se întrebă ca pentru sine, deși i se adresa, de fapt, consilierei. Până să veniți voi nu mi-am pus niciodată întrebarea asta. Niciunul dintre noi nu s-a gândit vreodată dacă mutațiile genetice pe care le-am suferit în decursul timpului ne-au făcut mai puțin umani. Este drept că arătăm diferit, comunicăm diferit, avem o altă tehnologie, dar dacă a fi uman înseamnă să ai sentimente față de ceilalți, atunci n-am pierdut nimic din natura noastră. E greu să-ți explic. Am încercat cu tatăl tău, dar mai rău am făcut. Prin ritualul nostru de intimitate, care pe el l-a dezgustat atât de mult, noi ne arătăm sentimentele unii față de ceilalți. Mai mult, le percepem direct, telepatic. Gânduri, senzații, sentimente, dorințe, totul este transmis direct. Simțit, nu exprimat. Dincolo de orice îndoială, fără secrete, nimic ascuns, nimic rostit, totul real și sincer. De aceea folosim aparatele de comunicare telepatică, pentru a putea face și acest schimb de sentimente. Când sunt în ritual de intimitate cu altcineva, este o relație mult mai apropiată decât poate exista vreodată între doi oameni ca voi. Eu simt tot ce simte partenerul meu, îmi dau seama cât de tare suferă, știu când vrea să mă opresc sau dacă pot continua ritualul. Este o cunoaștere directă și totală, până la cele mai mici detalii, cunoaștere a trupului și a minții celuilalt. Nimic nu este dincolo de voința lui sau de voința mea. Este o testare a limitelor noastre fizice, iar asta ne întărește și mintea. Ajungem să controlăm durerea, senzațiile, să ne stăpânim corpul, să-l supunem total voinței noastre. Și în același timp înțelegem cum simte partenerul nostru toate aceste trăiri. Ritualul ne aduce treptat la o singură senzație, un singur gând, un singur sentiment. La început și la final suntem două persoane diferite, dar în timpul ritualului suntem o singură ființă. De-asta nici nu contează dacă ritualul este între două femei, doi bărbați sau un bărbat și o femeie. Nu are nimic sexual. Pentru noi, nici nu mai există acum acest concept. Și-a pierdut complet sensul, din moment ce reproducerea este artificială, iar apropierea între două persoane se realizează la un alt nivel, mult mai profund. Totul este cunoaștere totală, încredere și comuniune. Oricine poate lua parte la asta, nu are nicio importanță dacă este femeie sau bărbat.

Eydis îl ascultase tulburată și uimită de tot ce auzea. Se străduia din răsputeri să-l înțeleagă.

– Dacă i-aș fi putut explica toate astea tatălui tău, poate că n-am fi ajuns aici. Nici eu și nici voi. A fost greșeala mea. Am crezut că este mai bine să-i arăt direct ce înseamnă ritualul, nu mi-am dat seama că voi nu sunteți obișnuiți cu o comunicare deschisă, directă. La voi totul este ascuns. Corpul, gândurile, sentimentele, toate vă sunt ascunse – sub haine, sub zâmbete, printre cuvinte… Pentru mine este foarte greu să înțeleg toate astea, așa cum și pentru voi este imposibil să pricepeți modul nostru de a fi.

Consiliera rămase mult timp de gânduri. Apoi zâmbi cu amărăciune și își plecă privirea, parcă înfrântă, extenuată.

– Noi nu vă putem înțelege, pentru că nu am fost niciodată așa ca voi. Dar voi, voi ați fost la fel ca noi și ați putea să ne înțelegeți…

– Eu vă înțeleg, însă doar într-o mică măsură, pentru că am avut curiozitatea să vă studiez trecutul, așa cum ți-a spus. Noi nu mai suntem demult asemeni vouă și asta nu doar din cauza virusului. Probabil că oricum ne-am fi îndepărtat de stilul vostru de viață. Abia acum, paradoxal, ne asemănăm oarecum. Înainte, voi ați vrut doar să explorați, să colonizați, să cuceriți. Noi am vrut doar să supraviețuim. Iar acum ați ajuns și voi în situația noastră și parcă totul se schimbă, nu-i așa?

În lumina intensă și sângerie a tot mai apropiatei stele, ochii lui Gunnar căpătau sclipiri ciudate. Ochi de om și totuși atât de diferiți de ochii pământenilor. Privirea lui putea răzbate prin întunericul cel mai adânc, dar și prin lumina cea mai orbitoare. Clipea foarte rar și nu simțea nevoia să facă asta prea des, nici măcar atunci când stația spațială se întorcea spre Odin și era scăldată în razele lui puternice. Pământenii, în schimb, erau nevoiți să-și protejeze ochii și, acolo unde aveau posibilitatea, acopereau ferestrele mari ale Rahelei cu dispozitive speciale.

– Dacă ai adus vorba despre virus, spune-mi, te rog, cum s-a întâmplat? Cum a început totul?

– Despre asta o să-ți povestesc data viitoare. Acum e timpul să mă odihnesc, spuse Gunnar și se așeză pe podea.

*

Titlu: Un nou Pământ
Autor: Roxana Ruscior
Editura UP
Colectia Smarald SF & DISTOPIE