Vântul șuiera sălbatic, purtând cu sine o răcoare de nesuportat, ce pătrundea prin cele două găuri ale pânzei din care era realizat cortul. Adăpostul avea formă triunghiulară, cu bază rotundă, fiind susținut de stâlpi din lemn și frânghii de cânepă. Pe jos nu se afla nimic altceva decât cârpe, pături și blănuri de animale aruncate neglijent, tocmai pentru a crea iluzia unui pat moale și primitor. Un dulăpior improvizat din lemn zăcea lângă pânza ce avea o tăietură verticală pe post de intrare.
Fata tremura sub mormanul de cârpe, ghemuindu-se cât de bine putea, însă era în zadar; nu avea să câștige lupta cu Declinul Alb, cel mai brutal anotimp al anului. Dădu blănurile la o parte și se ridică, după care scoase capul afară și privi în jur. Respirația i se vedea precum un nor alb ce îi învăluia nările. Munții și dealurile stâncoase erau îmbrăcate într-o plapumă albă și pufoasă, iar câțiva fulgi dansau liberi prin aer, purtați de adierile tăioase de vânt.
Deși era mijlocul zilei, cerul era destul de întunecat, oferind astfel impresia că urma să se însereze curând. Un fenomen ca acesta se întâmpla doar când anotimpul Vârfului de Noapte se cuibărea peste ținuturi, colorând cerul într-o nuanță cenușie, în timp ce nopțile erau obscure și înghițeau totul în jur.
Niciodată nu fusese ceva normal ca două din cele șase anotimpuri ale anului să se combine între ele. Toate trebuiau să se întâmple pe rând. Ceva intervenise în mersul normal al lucrurilor în natură, deranjând astfel ordinea firească.
Orcii începură deja pregătirile pentru sosirea vânătorilor, în speranța că de data asta au făcut rost de suficientă hrană pentru întregul trib. Câteva femei orc se întoarseră de la râu cu haine și cârpe proaspăt spălate, pe care le întinseră apoi pe sforile legate între doi stâlpi de lemn înfipți în pământ. Altele tăbăceau pieile provenite de la animale, înmuindu-le în apă și îndepărtând resturile de carne și grăsimi de pe ele. Copiii de orci erau și ei prezenți, zbenguindu-se și alergând care încotro, umplând locul cu chicoteli și hohote de râs.
La marginea pădurii, puțin mai departe de trib, două tinere orc adunau crenguțe, ramuri, frunze și conuri de brad pentru a-și înfrumuseța corturile, interiorul locuințelor sau pentru a le face cadou celor dragi.
Fata părăsi cortul. Părul roșu închis, cu nuanțe de portocaliu ars îi era împletit și prins la spate, lăsând doar câteva șuvițe să îi cadă libere peste obraji. Avea un ten pal și niște ochi blânzi și pătrunzători, unul fiind de culoarea firului de iarbă, iar celălalt bătea subtil înspre un verde mai negricios, asemeni unui smarald. Era îmbrăcată în piei și blănuri de animale, iar în picioare purta o pereche de cizme îmblănite, prinse cu o curea neagră ce le ținea strânse pe picior. Nu avea mai mult de șaptesprezece, poate chiar optsprezece ani.
Inspiră adânc aerul proaspăt de munte, apoi făcu câțiva pași prin zăpada ce îi scârțâia sub picioare, înspre creaturile verzi ce ațâțau focul.
— Te-a plictisit deja lumea viselor, pui de om? o întrebă una din ele, cu o voce ușor îngroșată și joasă.
Femeia orc avea părul arămiu și împletit mărunt, pe spate, câteva din șuvițe fiind prinse la vârf cu inele groase și aurii. Pielea ei avea o nuanță de verde mai deschisă decât ceilalți, dar nu cu mult, iar ochii îi erau de culoarea chihlimbarului. Pe față avea un tatuaj sub forma a trei linii paralele, trasate cu cerneală roșie peste ochiul drept.
— Adevărul e că nu prea am reușit să adorm, îi răspunse ea orcului ce stătea așezat în genunchi și arunca crenguțe în focul ce devenea din ce în ce mai mare.
Îi era greu să pronunțe litera r, lucru care, pentru cei din jur, reprezenta un motiv de a da naștere unui mic zâmbet în colțul gurii; nu din răutate, ci mai mult de uimire sau curiozitate. Pentru fată, sunetul ce îi părăsi buzele la încercarea de a pronunța litera respectivă suna mai mult ca un fel de l șchiopătat.
— Mmm, mormăi femeia orc, însă nu o privi, văzându-și în continuare de treabă. Alt coșmar?
Fata se așeză pe unul din butucii răsturnați în fața focului pe post de băncuță și își strânse genunchii la piept. Nimic din comportamentul orcilor care formau tribul Grollor nu o făcuse să simtă că nu ar aparține locului, dar nici că ar fi vreun membru valoros. Bărbații și femeile orc o priviră ca fiind o prezență normală în trib, una care nu ieșea prea mult în evidență – iar dacă o făcea, nu era suficient pentru ceilalți; era mai mult o acceptare rece, din cauza legăturii ce o avea cu Tuakki, iar ea pur și simplu nu putea să renunțe la sentimentul că era o străină și că locul ei nu era acolo. Până la urmă, nu era altceva decât un om cât se poate de banal, rătăcit printre creaturile pe care le numea acum familie.
— Altul, oftă ea.
Orcul făcu o pauză scurtă și ținu crenguța deasupra focului. Clătină subtil din cap, iar apoi lăsă ramura să cadă, înghițită de flăcările lacome.
— Vrei să vorbim despre asta, Mura?
Dădu din cap în semn de refuz, privind absentă înspre foc. Încercă să își amintească de zilele în care a simțit că s-a odihnit cu adevărat. Coșmarurile terifiante îi bântuiau neîncetat somnul. În momentul în care se lăsa pe spate și închidea ochii, aparițiile înfiorătoare îi invadau mintea, paralizându-i trupul și derutându-i simțurile. Uneori durau câteva secunde, iar alteori puteau să țină ore în șir. Alteori, deși rar se întâmpla asemenea lucru, coșmarurile nu apăreau deloc; iar în nopțile liniștite, Mura se ghemuia sub blănuri, sufocată de teamă și așteptând ca ele să apară.
— Ce rost are, Tuakki? De câte ori am vorbit și nu am rezolvat nimic?
— A fost ceva familiar? insistă. Ai recunoscut elemente din visele precedente?
Fata ridică absentă din umeri. De cele mai multe ori coșmarurile erau, în esență, aceleași, sau foarte asemănătoare între ele, având un element comun. Un simbol aparte ce apărea în diferite contexte și în diferite locații.
— Nu cred, răspunse ea după un timp, dând impresia unei aparente nepăsări.
— Ai renunțat să mai iei tinctura de la Dhudrak, o acuză.
Fata nu păru deloc afectată de remarca usturătoare.
— Oricum nu e bună de nimic.
— Deci e adevărat.
Mura fură o ramură din grămada așezată lângă genunchiul orcului și începu să deseneze forme în zăpada murdară.
— Mi-a ajuns să mi se spună ce să fac, se bosumflă ea.
— Amestecul alungă visele rele.
— Cum să nu, inspiră adânc.
— Ascultă, continuă Tuakki, dacă o iei, o iei pentru tine. Dacă nu, își puse ea palma pe genunchi și se ridică cu greutate, doar îți faci rău singură.
Cu toate că brațele groase ale orcului și înălțimea ei impunătoare, cu cel puțin un cap și jumătate față de Mura îi ofereau un aer impunător, bunătatea rasei era reflectată în privirea caldă și blândă.
Tuakki își întoarse spatele și făcu doi pași, însă fu oprită de mormăielile Murei, care repetă ultimele cuvinte din sfatul primit de la ea pe un ton copilăros și imitând o față caraghioasă. O privi lung, apoi lăsă să îi scape un oftat exasperat și dădu dezaprobator din cap.
Urletul gheții, de Diana Boitor
Titlu: Urletul gheții
Autor: Diana Boitor
Seria: Urletul gheții (volumul 1)
Editura: Editura Petale Scrise
Nr. pagini: 446
Gen: fantasy
ISBN: 978-606-95548-0-7
Copertă: Maria Cătălina Buboc
Descriere
Lumea nu a mai fost la fel din ziua în care Declinul Alb a pus stăpânire pe insula Sakh. Pentru Mura, nu mai există nimic dincolo de munții Vegrewank și râul Jaffis, însă asta nu o împiedică să pornească pe urmele orcului ei ocrotitor, odată cu decizia nefirească a creaturii de a părăsi tribul cu noaptea în cap. Talla, o fleriană ageră și curajoasă, este hotărâtă să pună capăt tuturor nenorocirilor, aruncându-se înainte pe un drum a cărui destinație îi este necunoscută. În timp ce unele destine se împletesc, altele se dezbină, iar ceea ce Mura va afla de-a lungul călătoriei sale va spulbera și puținul pe care credea că-l știe despre lumea înconjurătoare, despre originile sale și chiar și despre Tuakki, femeia orc cu păr arămiu și inimă de piatră.
