Păpușa Charlie
…
Singurul om cu adevărat bun pe care l-am cunoscut vreodată era Aliosha. Mi-a fost coleg dintr-a șaptea, a venit pe la începutul anului școlar. Maică-sa îl luase și fugise de bărbatul său la părinții ei. Cam toți făceau mișto de el, până și fetele pe care nimeni nu le băga în seamă. Nici cu numele nu i-a prea mers, „Aliosha“, în vocabularul nostru de copii răutăcioși, însemna „bleg“, „tocilar“, „mămăligă“. Problema e că numele părea să i se potrivească. Aliosha lua numai zece, era foarte educat și generos, orice lichea copia temele de la el și în semn de mulțumire îi arunca o înjurătură. Data următoare, Aliosha îl salva iar de nota doi, fără nicio ranchiună. Eu îl consideram prost din cauza asta și nu voiam să am treabă cu el. Nu făceam mișto, dar nici nu-l apăram vreodată. Nu-mi amintesc să fi schimbat cu el mai mult decât niște cuvinte formale pe aproape toată perioada cât am fost colegi.
Ceva s-a întâmplat, însă, într-a opta, pe la finele anului. Mai rămăsese o lună până la vacanța de vară și practic nimeni nu mai învăța. Chiar și profesorii erau plictisiți și o lăsau mai moale. Unchiul era plecat cu marfă prin China și avea să lipsească cam toată luna. Îmi îmbrăcam blugii și maiourile mele colorate, eram fericită. Într-o pauză, m-am dus în spatele școlii, unde erau niște cauciucuri înfipte pe jumătate în pământ, rămășițe ale fostului teren de joacă, și m-am așezat pe unul dintre ele. Fumam o țigară șterpelită cu o zi înainte și îl examinam minuțios pe Aliosha, care stătea chiar în fața mea, peste alte câteva cauciucuri. Asculta muzică în căști. Mă întrebam dacă chiar e așa relaxat cum pare sau doar se preface. Nu înțelegeam cum naiba să fii relaxat când toți fac mișto de tine. Aliosha a simțit că mă uit la el și s-a întors spre mine. Eu fumam în continuare, nu mi-am ferit privirea. Eram curioasă cum o să reacționeze când e studiat vizibil. El mi-a zâmbit fără stânjeneală. I-am zâmbit și eu. Atunci, a venit lângă mine și l-am întrebat ce ascultă. Mi-a dat una dintre căști, mi-am stins țigara și toată pauza aia am ascultat împreună piesele lui preferate. Am intrat la oră cu cinsprezece minute întârziere. Era ultima. După ce a sunat, ne-am cărat cu toții acasă.
Tot restul zilei, când beam ceai, când mă uitam pe geam, stăteam întinsă în pat cu ochii în tavan sau pe jos făcând stretching rememoram scena din spatele școlii. Fără să vreau, îmi veneau în minte detalii pe care nu le remarcasem înainte: ochii, pe care nu îi știam atât de albaștri, vocea, care de aproape suna foarte diferit de cea din sala de curs, brațele vizibil antrenate, dar mai ales căldura aia care venea de la el și mă tulbura.
A doua zi dimineața, când am mers la școală, am avut senzația că ceva se schimbase. M-am uitat foarte atentă în jur și am constatat că absolut toate erau la locurile lor și arătau la fel, dar că nu mai erau la fel. Am avut impresia că, peste noapte, când toți dormeau, lumea fusese substituită cu o alta, făcută să arate identic ca o păcăleală, noi nu trebuia să știm nimic.
În timpul lecțiilor, ne uitam pe furiș unul la altul. Aliosha stătea în dreptul meu, peste un rând de bănci. După cursuri, m-a condus acasă și mi-a povestit tot soiul de chestii despre trupele lui preferate.
În zilele următoare, m-am așezat cu el în bancă și am început să ne petrecem împreună toate pauzele. Colegii erau uimiți de apropierea noastră, dar, fiindcă mă știau răutăcioasă și preferau să mă evite încă din clasele mici, nu prea încercau să ne ia peste picior fățiș.
De la unchiul meu știam pe de rost tot rockul rusesc, însă cu Aliosha am descoperit muzica lui Alice Cooper, Pink Floyd, Nirvana. Dar, dincolo de toate acestea, am descoperit la el ceva nebănuit și de neînțeles când m-a vindecat de o eczemă pe tălpi, care mă chinuia de ceva vreme și nu o putusem trata cu niciun medicament. Ieșeam cu el în fiecare zi după lecții. Cum Ihti era plecat, iar cu părinții n-aveam treabă, puteam să merg în voie oriunde, oricând. În timpul uneia dintre ieșirile noastre pe malul lacului, după ce am stat tolăniți în iarbă și am ascultat muzică, nu m-am mai putut ține pe picioare când am vrut să ne întoarcem acasă. Mi-a scos sandalele și s-a uitat la tălpile mele brăzdate de la un capăt la altul, apoi m-a dus pe puntea de lemn, care se întindea pe lac, la câțiva metri de la mal, și mi-a spălat picioarele în apă, iar rănile mi s-au vindecat în trei zile.
Voiam să știu totul despre el. Îi ceream mereu să-mi povestească ceva.
Mi-a spus de bunica lui și de năzbâtiile pe care le făcea când era mic și era nesupravegheat. Cum a aprins odată casa și bunică-sa i-a vorbit de Dumnezeu, care stă în ceruri și de acolo vede tot ce face el jos, chiar dacă se ascunde în casă, prin dulapuri, sub pături, El îl vede oriunde.
– Eu obișnuiam să dorm întins pe burtă, dar atunci, gândindu-mă că Dumnezeu vede prin tavan, prin pereți și prin pături, am dedus că mă vede cum stau cu fundul la El când dorm. Era o lipsă de respect din partea mea, dar dacă mă întorceam pe spate ar fi fost o obrăznicie de-a dreptul. Așa am început să dorm pe o parte.
Ne-am hlizit tot drumul spre casă de-asta. Mi-a mai povestit cum se juca de-a v-ați ascunselea cu băieții și fetele din cartier.
– Știind că Dumnezeu îi vede pe toți ca în plamă, Îl rugam să mă ajute, amintindu-I că și eu am învățat pentru El să dorm pe o parte. Nu râde, și acum mă mai rog așa uneori, dar numai atunci când vreau foarte mult ceva.
– Și are efect?
– Cert e că la jocul ăla eram cel mai bun din gașcă. M-am mai rugat așa o singură dată, când te-am văzut prima oară la școală. Îmi doream să fim prieteni.
Aliosha obișnuia să țină post. Erau ultimile două săptămâni din Postul Paștelui și am început să postesc și eu cu el. Era funny să mergem în cantina școlii, să dăm la o parte pârjoalele și să mâncăm terciurile alea grețoase. Adesea, după lecții, ne duceam pe malul lacului, ne tolăneam în iarbă și îi ceream să-mi recite psalmi. Mă făcea să râd. Îmi citea fragmente din Biblie, ca să-mi arate ce cretini erau cărturarii și cât de fain le închidea gura Iisus.
– Deci El a fost un luptător. Tu de ce nu ripostai când colegii își băteau joc de tine?
– Cred că dacă Iisus nu ar fi trebuit să le deschidă ochii cărturarilor și celorlalți, cu siguranță I-ar fi fost lehamite să se ia de ei.
Nu l-am mai văzut din iulie. A plecat pe neașteptate din țară cu maică-sa. După asta, școala nu mai era plictisitoare, ci nesuferită de-a dreptul.
De atunci, am ținut toate posturile de peste an. Ihti era uluit că mă pun singură pe dietă, și încă una mai severă decât cele impuse de el. Știam că ăsta e singurul lucru pe care îl mai puteam face împreună cu Aliosha de la distanță. Am învățat pe de rost psalmi și îi recitam când îmi venea să omor pe cineva.
Din toată povestea asta, voiam să înțeleg ce s-a întâmplat cu adevărat. Simt că tot ce am făcut a fost să pipăi pe margini și niciodată nu am ajuns la miez. Și nu știu dacă, amintindu-mi toate astea, repovestindu-mi-le iar și iar, mă apropii de esență sau doar orbecăiesc pe niciunde. Am cutreierat locurile în care am fost, în speranța că o să înțeleg ceva, până la urmă, ce s-a petrecut la ultima noastră întâlnire și, mai ales, ce s-a întâmplat în realitate în restul verii care a urmat.
Pe întâi iunie începuse vacanța. Primele două săptămâni le-am petrecut zi de zi împreună. Apoi, s-a întors Ihti și ieșeam mai rar, pe ascuns. Lui Aliosha nu-i prea vorbeam de unchiul meu, dar aveam grijă să nu dea ochii cu el vreodată.
A mai fost un precedent prin septembrie, când Aliosha nu era pentru mine decât un coleg stupid. Un tip dintr-a unșpea mă tot aborda în pauze; într-o zi, m-a condus acasă. Băiatul era cam enervant, de aceea nu prea m-a stresat când Ihti i-a spart nasul, mai ales că n-a urmat nicio morală pentru mine, niciun frecat de podele. Ihti nu mi-a zis nimic, de fapt. Nici n-a fost nevoie, pentru că tipul nu s-a mai apropiat de mine, iar alții i-au urmat exemplul. Dacă i-ar fi făcut asta lui Aliosha, cred că îl omoram.
Ultima oară când l-am văzut, nu am observat nimic diferit la el, deși am întors ziua aia pe toate fețele. Eram pe malul lacului, stăteam întinși în iarbă și ascultam muzică în căști. Priveam tăcuți mișcarea lentă a norilor. Îmi căzuse casca din ureche, dar am lăsat-o în iarbă și am urmărit ce se petrecea în jur. Era suspect de liniște, nu simțeam nicio adiere de vânt. Doar din iarbă se auzea zgomotul căștilor. Mai era totuși ceva care nu-mi dădea pace. M-am uitat mai atent la nori, de parcă în ei s-ar fi ascuns nu știu ce. Înțelegeam că e ceva foarte evident, care stătea chiar în fața ochilor mei și mă neliniștea, dar nu-mi puteam da seama nici în ruptul capului ce era. Am realizat ce se întâmpla cumva neașteptat, nu era ceva vizibil; cum credeam la început, era zgomotul unor bătăi de inimă, foarte rare, abia perceptibile, care, pe măsură ce trecea timpul, deveneau tot mai puternice și mai accelerate, ca atunci când alergi. Nu pricepeam dacă era inima mea, a lui Aliosha sau a altcuiva. A ajuns să bată atât de tare, încât aveam impresia că o să se frângă, că o să se surpe din clipă în clipă, precum un zgârie-nori. M-am uitat spre Aliosha, el părea răpus de un somn adânc. Am vrut să-l trezesc, dar nu am mai putut face nicio mișcare, eram țintuită acolo. Simțeam o presiune mare pe tot corpul, aerul devenise foarte greu, irespirabil. Zgomotul atinsese acele proporții când se transformă într-un țiuit absurd. Cum aveam capul întors spre Aliosha, vedeam că el dormea netulburat și, după mișcările pieptului, respirația lui era regulată. Eu, însă, mă sufocam. Nu puteam să cred că o să mor atât de ciudat și fără sens. Mă gândeam că o să-l sperii, că o să se trezească și o să mă găsească fără puls, o să intre în panică. Nu știu cât a ținut asta, știu doar că la un moment dat nici nu mai eram speriată, simțeam doar o neputință și o tristețe cumplite, atât de acut cum numai în vise poate fi. Apoi, aerul a revenit brusc la normal și l-am tras în piept de parcă m-aș fi aflat mult timp sub apă și aș fi ieșit deodată la suprafață. Zgomotul s-a diminuat, se auzeau bătăile de inimă, dar tot mai rar, păreau că se afundă undeva în pământ, după care s-a făcut liniște. Nu mă puteam mișca. Mă bucura totuși faptul că îl puteam vedea pe Aliosha, că el era bine și că nu și-a dat seama de nimic.
Mai întâi, am reușit să-mi mișc degetele de la mâna dreaptă și am atins mâna stângă a lui Aliosha. El s-a trezit și s-a întors spre mine. Mi-a zâmbit la fel ca atunci, pe cauciucurile din curtea școlii. Ne-am pornit acasă. Pe drum, mi-a povestit visul ciudat pe care l-a avut. Eu, în schimb, nu am putut să-i zic nimic.
A doua zi, Ihti m-a luat cu el într-o localitate aproape de graniță, unde avea chestii de făcut. Era un sanatoriu acolo și m-a dus să urmez niște proceduri: masaj, băi, terapii și alte căcături. Eram, însă, prea absentă, aveam senzația că mâinile terapeutei masau un corp străin, nu pe al meu. Vedeam și auzeam totul ca din interiorul unui bazin. Voiam doar să mă întâlnesc cu Aliosha și să-i povestesc despre chestia aia. Gândul ăsta mă acapara în întregime.
Am stat acolo două zile.
Nu mă afectau nici comentariile lui Ihti la întoarcere. Privea înainte, strângând în mâini volanul, și mă întreba ce mi-au făcut acolo, de arăt ca o moluscă. Eu mă uitam prin parbriz și nu vedeam nimic, nu spuneam nimic. Ihti a tăcut și a băgat niște muzică. Atunci credeam că eram în halul ăla din cauza chestiei ciudate pe care am trăit-o acolo, pe malul lacului, acum știu că simțeam că l-am pierdut pe Aliosha pentru totdeauna.
Când am ajuns acasă, l-am sunat să ne vedem, dar nu mi-a răspuns nici atunci și nici în zilele următoare. Nu mai știam ce să cred, nici ce să fac. Câteva zile, n-am făcut nimic. Pur și simplu. Doar am urmat docilă tot ce-mi ordona Ihti. Îmi dăduse o pereche de pantofi de-ai lui să-i pun în ordine, iar eu, trântită pe podea, i-am lustruit toată încălțămintea din dulapul de la intrare.
Într-o zi, am ieșit și am luat-o spre el. În curte, am văzut-o pe bunică-sa. Mi-a zis că Aliosha a plecat cu maică-sa din țară.
– Și când se întorc?
– Au plecat de tot.
…
Auzeam tot felul de bârfe care mă scoteau din minți, cum că Aliosha și maică-sa n-au plecat nicăieri, i-a găsit taică-su și i-a snopit în bătaie pe amândoi, până i-a omorât. Sau că maică-sa, îngrozită de amenințările pe care le primea tot mai des, a ticsit în grabă ceva lucruri în portbagaj și au luat-o spre București, unde i se promisese un loc de muncă, iar pe drum au intrat într-un camion și au murit pe loc. Am auzit, de asemenea, că Aliosha a plecat la o competiție, s-au dat cu carabinele în munți, la el ceva nu a mers și s-a prăbușit în gol, iar mama lui s-a sinucis înainte să fie adus acasă.
…
Varșava
de Ana Donțu
Editura Nemira
Colecția n’autor
ISBN 978-606-43-0610-4
Nr. pagini 144
„În debutul ei în proză, Ana Donțu vine cu o forță incredibilă. Schizoidia personajelor, viziunile lor asupra vieții și a morții, atmosfera sumbră, apăsătoare, întâmplările bizare, traumele care dezechilibrează complet o ființă umană, tonul egal, capacitatea de a imagina și de a sonda o lume nebună, pierdută în propriile ițe, granița fină dintre realitate și coșmar, infuzia poetică – toate acestea (și multe altele) fac din Varșava un volum inedit, irepetabil, de neuitat. Unul nemilos. Pășește în universul Varșavei, te va cutremura.“
Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor