Viața mea, ca o joacă de copii (fragment)(timp de citire: 14 minute)

La șapte ani după moartea părinților, când am revenit cu cineva să iau o parte din mobilă, ca să-mi mobilez cu ea noua locuință pe care mi-o construisem la Petrești, lângă Focșani, am descoperit o crăpătură oblică în peretele dormitorului părinților mei.

Aveam în mână niște chei, pe un inel, toate cheile de la casă, incluzând cheia de la intrarea principală, de la intrarea din spate, de la bucătărie, de la beci, de la magazia cu lemne, de la magazia de porumb, de la garaj și încă multe alte chei al căror rost nu-l știusem niciodată. Am descuiat ușile cu strângere de inimă, cu sentimentul că sfâșii un sigiliu, că violez un sanctuar. Casa tinereții mele, în care am crescut, în care am fost încălzit, hrănit și ocrotit, pe care nu am stăpânit-o însă cu adevărat niciodată, pentru că nu am muncit pentru ea ci mi-a fost oferită nemeritat abia la sfârșit, o vedeam acum dezgolită, prădată, ruinată.

Fotografiile de la nunta părinților mei, somptuoase, cu rame grele, cu nașii ținând lumânările imense în mână, drepți, înlemniți și sobri, erau încă acolo, veghind ca și pe vremea aceea patul matrimonial. Pe jos, pe parchetul de fag, care mai păstra încă pe alocuri luciul ultimei curățenii făcute de maică-mea, cu trei zile înainte să moară, parchet care se strânsese pe alocuri și expunea vederii niște crăpături largi care scârțâiau la apăsarea pașilor, zăceau cadavrele a mii de muște uriașe, negre, cu aripile zgribulite și abdomenele ofilite. Formau un covor compact, pe care am fost nevoit să calc în vârfurile picioarelor pentru a trece mai departe și a ajunge în camera de zi, și de acolo, trecând printr-o altă ușă, placată cu oglindă de sus până jos, să ajung în dormitorul meu. Într-o străfulgerare de o clipă mi-am văzut atunci chipul oglindit în apele încețoșate și mi-am dat seama că viața mea stă agățată într-un fel de echilibru instabil, între dragoste, jertfă și ură.

De unde atâtea muște, m-am întrebat, pe unde au putut să intre în casă, dar singura explicație rațională care mi-a venit a fost că toate au eclozat în același timp dintr-o singură pontă și au murit, toate, aproximativ simultan, de foame sau de sete. Acum îmi dau seama, când scriu lucrurile astea, că muștele nu prea mănâncă la viața lor, în schimb apă am văzut că beau, iar despre larvele lor saprofite știu precis că au absolută nevoie de un cadavru din care încep să mănânce imediat ce ies din ou.

Am luat tablourile de pe pereți ale lui Mateescu, pictorul din Olănești, fotografiile de familie dintr-un sertar, din care am ilustrat această carte, câteva piese de mobilier din lemn de nuc. Deasupra patului în care murise mama era tabloul cu ramă grea de la nunta părinților mei. Cei doi, tineri, așa cum erau în ziua cununiei lor, înconjurați de nași, familia aceea de doctori, împreună cu cei doi copii ai lor, băiatul de doi ani și fetița de patru, al căror nume îl uitasem. Fetița se ridicase pe vârfurile picioarelor de parcă ar fi vrut să-și ia zborul, și atunci mi-am amintit ce se spunea despre ea, că s-ar fi făcut balerină și era o artistă mare, că avea spectacole la Operă, poate chiar la Paris. „Să te duci s-o cauți când o să ai necazuri în viață, îmi ziceau, o să te ajute”.

Nu mi s-a părut niciodată că aș avea cine știe ce necazuri în viață. Toată lumea își pierde la un moment dat părinții, și toți supraviețuiesc cumva acestui eveniment inevitabil. Problema este ca nu cumva, vreodată, fie chiar și în lipsa necazurilor, să nu-ți vină să-ți pui obsesiv niște întrebări existențialiste despre viață și moarte, despre rostul vieții în lume și alte alea. Eu am început să-mi pun aceste întrebări după ce mi-au murit părinții și am văzut cum mi s-au retezat toate căile posibile de reîntoarcere în trecut, în copilărie. Eu, până atunci, aveam o credință interioară secretă că nu am plecat definitiv din copilărie, ci că am lăsat-o undeva, acolo, acasă, într-un dulap sau sub pat, și va fi suficient ca într-o zi, când mă voi sătura de viață, să mă întorc și să o găsesc acolo unde am lăsat-o. Când m-am întors și am găsit casa ruinată, am înțeles că nu mai am în jurul meu decât cadavre și putregaiuri, sau viitoare cadavre și putregaiuri.

Nu, nu eram deznădăjduit și nu-mi pierdusem credința în Dumnezeu și nici nădejdea în mântuire. Numai că intrasem într-un impas. Bine, părinții mei nu mai erau. Casa părintească, nici ea nu se simțea mai bine. Cumva, astea sunt lucruri care oricum trebuiau să se întâmple. Prietenul meu cel mai bun, însă, cel care mi-a luminat anii tinereții, și de la care aș fi avut dreptul la o consolare, m-a alungat de lângă el. George a băgat, curând după decesul mamei, firma Supertrade în faliment, desființând astfel contractul de asociere cu mine și și-a făcut o firmă nouă, numai pentru el, Romeo și poetul coleric, firmă prin care a răscumpărat toate activele fostelor noastre firme, cumpărându-le pe un preț de nimic de la executorul judecătoresc. Nu știu care a fost lucrul care m-a afectat cel mai mult, moartea părinților sau ruptura de George și excluderea mea din firmă.

A fost, poate, la fel de dureros, dar foarte diferit, pentru că moartea părinților a fost inevitabilă și previzibilă, eu vedeam cum se duc sub ochii mei și mă întăream, privind. Eu tot timpul mă gândeam: oare cum va fi după moartea lor? Eram pregătit sufletește. Cu George, a fost ceva diferit. George nu m-a prevenit niciodată, doar aveam, așa, sentimentul că i-ar plăcea să scape de mine, dar nu-l credeam în stare de așa ceva. Eu îl creditam în continuare ca prieten, îi povesteam ce mi se mai întâmplase peste zi, mergeam cu el la bere. Îl știam mereu alături de mine, chiar dacă el își închipuia acum că trăiește într-o lume aparte, specială, a oamenilor de afaceri. Nimic din toate astea nu prevestea faptul ca într-o zi să mă cheme în biroul lui și să-mi spună: „știi, noi doi nu mai suntem asociați de azi, drumurile noastre s-au despărțit”. Foarte șocant.

Bine, îmi ziceam, m-ai dat afară din firmă, poate că sunt netalentat în afaceri, recunosc, dar cu prietenia noastră ce-ai avut? Pentru că, de atunci, am devenit ca și invizibil pentru el. Trecea pe lângă mine și se făcea că nu exist. Cum poate cineva să-mi explice asta? Va să zică, pentru el, eu nu contasem decât ca angajat, pe un stat de plată și când n-am mai fost angajatul lui, am dispărut de pe lume? Toți anii aceia în care am râs și am plâns umăr la umăr s-au desființat printr-un act notarial și o hotărâre judecătorească? Asta a fost cea mai grea lovitură dintre toate.

Tinerețea mea a fost desființată a doua oară atunci, și fizic și moral, cum ar zice un contabil. Nu mi-am revenit din tulburare multă vreme.

Fusesem lăsat pe drumuri la 54 de ani, cu un copil minor la liceu. Soția nu mai lucra din 2007, când ni s-a născut al doilea copil. Vreme de câteva luni am căutat zadarnic să mă angajez. Aș fi acceptat orice, chiar și un post de paznic de noapte. Focșaniul era un oraș fără vlagă, criza anilor 2009 – 2013 era în toi. Mi se lăsase în administrare pensiunea de la Lepșa, dar era limpede că nu avea nicio șansă. Rata la bancă depășea de trei ori încasările. Lepșa nu este în circuitul turistic național. Se băgau în pensiune lunar câte o sută de mii de lei noi, din firma mamă. Situația devenise inacceptabilă. S-a hotărât vânzarea ei. Din banii care mi-au revenit în urma vânzării activului, jumătate i-am cheltuit pe o excursie cu soția și cu Sara, prin Elveția, Franța și Italia. Am vrut să le arăt și lor locurile pe care eu le văzusem de două ori înainte. La Geneva am stat trei zile, la un fost coleg de facultate, Mircea Tănăsescu. Vizitarea Genevei a fost una din cele mai plăcute experiențe din viață.

Banii rămași i-am drămuit în așa fel încât să-mi ajungă un an. Fusesem la o fostă colegă de la Centrul de Calcul, care era, în perioada aceea, inspector școlar general. Am întrebat-o cum aș putea să mă încadrez în învățământ. Mi-a spus că este o procedură extrem de complicată, care debutează în luna mai a fiecărui an, se continuă cu un examen de titularizare în iunie și o repartiție centralizată în august. Dar cel mai important, trebuia să urmez niște cursuri de pedagogie, așa-numitele module. Am întrebat unde pot să fac modulele. Cel mai aproape la Universitatea Dunărea de Jos din Galați, mi-a răspuns.

În toamna aceluiași an ne-am înscris, atât eu cât și soția, la aceste cursuri. Primul modul se făcea la Buzău și dura trei luni. Am făcut săptămânal naveta cu trenul la Buzău. Ca să pot preda și la liceu, m-am decis să fac și modulul al doilea. Acesta se ținea doar la Galați. După o pauză de două luni, am început să fac o nouă navetă, tot săptămânal, de data asta cu mașina, legăturile pe CFR cu Galațiul fiind foarte proaste.

Îndată după terminarea celui de al doilea modul, ne-am depus dosarele la Inspectoratul Școlar pentru a participa la examenul de titularizare. Citisem de trei ori manualele de informatică din liceu. Îmi instalasem pe laptop limbajul C++ și rezolvasem de trei ori toate problemele din manual. Materia de pedagogie era încă proaspătă în minte de la module. Eram stăpân pe mine.

La examen, atât eu cât și soția am luat fix aceeași notă: 8.30. Nota era uriașă, deoarece, pe informatică, foarte puțini candidați stăpânesc programarea. Jumătate iau note sub 5. Unu sau doi iau peste șapte. În anul acela, 2014, au luat doar doi: eu și soția. Eu am luat, la repartiție, ore la trei școli: la Liceul cu Program Sportiv din Focșani și la două școli generale din Mărășești.

Am intrat relativ repede în rutina de profesor. M-am lovit la început de lipsa de interes a copiilor și de indisciplină. Nu puteam să-i stăpânesc. În iarna acelui an, am urmat un curs de psihopedagogie specială, la facultatea de Psihologie a Universității București. Curs de trei luni. Am făcut naveta cu trenul în fiecare week-end. Cursul îmi era necesar pentru a putea accede la orele de informatică ale liceului pentru copii cu cerințe educative speciale. Surzi, paraplegici, întârziați mintal.

Am dat Titularizarea, atât eu cât și soția, și în anul următor. Am obținut peste 9. Motivul pentru care m-am dus an de an la acest examen, deși nu eram obligat deoarece puteam lua post pe baza notei din 2014 șapte ani la rând, era faptul că doream să fiu primul la repartiție. Să pot lua cele mai bune posturi din Focșani. Să nu mai fiu nevoit să fac naveta.

Prin 2015, un cetățean român stabilit în Canada, Cornel Bălan, a înființat un site literar, Liternautica. În căutare de redactori și colaboratori, a dat întâmplător peste niște bloguri de-ale mele, în care pusesem câteva încercări literare stângace. Într-o zi, mă pomenesc cu un email, prin care eram rugat să mă uit peste situl lui și, dacă-mi place, să-i trimit un text.

Povestirea mea a fost publicată și, în scurt timp, am primit invitația de a mă alătura redacției. În această calitate, am răspuns vreo jumătate de an la comentarii din partea revistei.

Încurajat de succesul avut pe Liternautica, am început să trimit texte revistei Gazeta SF, care era, la data aceea, cea mai importantă platformă online pentru începători. Redactor șef era Alexandru Lamba. Spre surprinderea mea, acestuia se pare că i-au plăcut povestirile mele, căci mi le-a publicat cam pe toate. În Gazeta SF am luat cunoștință de numele grele ale SF-ului românesc. Printre acestea se afla și un focșănean, scriitorul Florin Purluca. pe care eu nu-l cunoșteam personal. Într-o zi, am primit un mesaj de la el, prin care mă invita la o bere. Acolo, Florin mi-a povestit despre proiectul lui de la editura Pavcon. Era vorba de o serie de romane SF, având ca temă catastrofe imaginare care distrug diverse orașe din România. Seria se intitula „România sub asediu”. M-a întrebat dacă n-aș putea să scriu așa ceva. Era exact ce-mi trebuia. În mai puțin de o lună, am dat gata mini-romanul Noaptea lemurienilor. Eram entuziasmat. Pentru prima dată scriam la comandă, pe o temă dată. Alesesem pentru personaje un profesor de informatică și doi elevi de liceu, adică tocmai elemente din biografia mea recentă. Pentru numele elevilor, am „împrumutat” chiar numele reale purtate de doi elevi de-ai mei de la Liceul cu Program Sportiv, care mi s-au părut interesante. Directorul editurii, domnul Constantin Pavel, a primit foarte bine romanul meu și l-a publicat deîndată. Debutul meu literar în volum propriu avusese loc, în sfârșit.

Titlu: Viața mea, ca o joacă de copii
Autor: Florin Giurcă
Editura Pavcon
Coperta: George Ionescu (după o fotografie a autorului)
Nr. pag.: 248
ISBN 978-606-9625-89-7

Când viața ne e plină de experiențe care poartă nestematele cunoașterii, este cât se poate de indicat să o împărtășim cu semenii noștri. Și dacă mai avem și talent literar, alături de un har de povestitor pus pe șotii, cartea noastră de memorii are mari șanse să devină un best-seller.

O astfel de carte de memorii ne propune scriitorul Florin Giurcă, una în care își pune viața sub lupa cititorilor săi, cu scopul declarat de a lăsa în urmă-i momente de inspirație, de visare, de autoanaliză și, bineînțeles, experiențe și trăiri emoționante.

„Acum privesc în urmă zâmbind. Mi-a plăcut să mă joc și viața mea, până în acest moment, chiar a fost ca un joc de strategie în care scenariile se succed logic, fără a lăsa loc hazardului. Nimic nu mi s-a părut întâmplător. Viața m-a purtat prin toate locurile pe care mi-am dorit să le cunosc, am făcut tot ce am vrut și mi-a plăcut să fac, pentru ca, în cele din urmă, să mă aducă înapoi în orașul în care mi-am dorit să trăiesc de mic copil: la malul mării, în Constanța. N-am intenționat, în această carte, să mă arăt nici mai frumos, nici mai harnic, nici mai deștept decât sunt în realitate. Am consemnat, din pura plăcere de a povesti, o suită de întâmplări personale unice și irepetabile, unele mai amuzante, altele mai triste, al căror protagonist am fost de-a lungul vieții.

Vă salută, de dincolo de paginile cărții, Florin Giurcă.”