John Coman, românul botezat astfel fiindcă tatăl lui îl admira pe John D. Rockefeller, găsise o metaforă pentru partea finală a vieții sale. Sunt ultimul matelot al unei corăbii eșuate pe un țărm indiferent. Mi-am supraviețuit.
Era un om vesel de felul lui și destul de sănătos. Nu făcea caz de situația lui devenită oarecum incomodă, datorită vârstei. Particip la jocul vieții, atât, declara el. N-am vreo plângere de făcut. Confirm afirmațiile lui Schopenhauer cu privire la fericire. Omul sănătos și vesel ar trebui să fie fericit. Nu era însă de acord cu ideea că singurătatea este preferabilă. Nu credea nici că bătrânețea aduce die besten Jahre. Când își amintea de spusa filozofului cu privire la cei mai buni ani, avea un zâmbet îngăduitor.
În anii pandemiei, își făcuse un prieten din alt regn. Privea îndelung, cu interes și plăcere, un copac aflat în apropierea blocului său.
Mărul! Acest copac. Contemplarea lui îmi face bine la psihic.
Seniorul John suferea de o discretă agorafobie. Îi era cam teamă să iasă din apartamentul său și să se transforme într-un vârstnic obișnuit, preocupat în special de cumpărarea unor alimente și de plata unor facturi. Încercând să-și deghizeze temerile, încerca niște mici ironii la adresa celor deosebiți de el, înclinați să iasă cât mai des din locuințele lor.
Credea că descoperise o sursă de înțelepciune în copacul situat la cel mult cinci metri de fereastra lui. Ajunsese la convingerea că mărul, în ciuda modestiei sale desăvârșite, mijlocea răspunsuri la marile întrebări.
În ziua când avusese respectiva revelație, Coman își adusese aminte, cu o oarecare umilință, de o povestire a lui Borges, La escritura del dios. Acolo, un preot aztec, deținut într-o celulă aflată lângă cușca unui jaguar, descifrează în semnele de pe blana animalului cuvintele unei formule magice, aducătoare de omnipotență. Înseamnă că nu mai am idei originale?
Ca și preotul aztec din poveste, Coman era un deținut. N-avea gratii și temniceri, dar niște forțe discrete și eficiente îl rețineau într-un spațiu închis. Nu este asta o detenție? Ba da.
Nu era trist, cum ar fi putut să creadă cineva interesat, prin absurd, de persoana sa, ba chiar descoperise în sine însuși o interesantă seninătate. Devenise un fel de yoghin sau, oricum, ceva asemănător. Nu putea și nici nu încerca să realizeze gimnastica respectivă. În schimb, îi reușea contemplarea.
Pentru a vedea bine mărul, dusese o masă în dreptul ferestrei și se instala pe ea, păsăroi bizar, într-o poziție asemănătoare cu asana lotusului.
Nu stau direct pe masă, am niște straturi mai moi sub mine. De aici, ideea de cuib.
Mărul meu preferat este un copac nu prea înalt, cu niște ramuri crescute cam anapoda. După ce l-am studiat vreun an, mi-a atras atenția asemănarea lui cu un organism social, unde există o ierarhie și lupte pentru poziția dominantă. Lucrurile nu sunt idilice nici în lumea plantelor! Am observat o luptă între ramuri. Mai întâi, din tulpină s-a desprins o ramură, o uzurpatoare. În loc să adopte o poziție oblică, ea s-a îndreptat în sus. După o vreme, a reușit să învingă. A luat locul trunchiului legitim. Acesta a crescut într-o parte și a format un grup distinct de ramuri. Cealaltă, uzurpatoarea, a devenit perfect verticală. Prin forță și viclenie a ajuns într-o poziție necuvenită, dar devenită legitimă. Un Napoleon al crengilor de măr.
În timpul interminabilei pandemii, Coman, legalist de felul lui, o detestase la început pe uzurpatoare, dar în cele din urmă o admirase. Ba chiar devenise „fanul” ei, atunci când o ramură crescută din ea încercase s-o depășească pe verticală și s-o oblige, prin mijloace enigmatice, să se încline.
John avea virtutea principală a samuraiului, răbdarea. O perioadă de cinci sau șase luni i se părea scurtă. În lumea plantelor, lucrurile nu merg atât de repede. O lovitură de stat are nevoie de o săptămână. Lupta noii pretendente este mult mai lungă. După o vreme, Ima (nume derivat în mod arbitrar de Coman de la Imhotep) părea aproape de victorie. Ajunsese aproape la fel de înaltă ca adversara ei. Cineva trebuia să cedeze. Uzurpatoarea avea să fie uzurpată și obligată pe căi oculte să adopte o poziție oblică? În cele din urmă, legalistul, copilărosul Coman trăi o mică satisfacție. Asistă la lenta renunțare a ambițioasei Ima. Aceasta se îndepărtă de poziția verticală și deveni o ramură obișnuită, oblică.
Asistând la insignifianta dispută, Coman se gândi că în lumea oamenilor lucrurile stăteau la fel. Există stăpâni și supuși. Evident, lucrurile au evoluat, s-au rafinat. Supușii sunt de-a dreptul fericiți, cu laptopurile și telefoanele lor mobile. Egalitatea de șanse… Celebrarea diversității… Protejarea grupurilor sociale defavorizate…
Era la curent cu anumite speculații neomarxiste, dar acestea nu-l interesau în mod deosebit. Ar fi dorit, în schimb, ca mărul să-i „spună” spre ce se îndreaptă lucrurile, în România și în lume.
Veni o zi când se trezi că îi vorbea copacului cu o voce destul de puternică pentru ca vecinii săi de palier, aflați în balconul lor, să-l audă și să-l compătimească. Săracul de el! I-a luat Dumnezeu mințile. Ar fi mai bine dacă fata lui din America l-ar duce la un azil.
Aveau poate dreptate, dar bătrânul John avea și el dreptatea lui. Ce putea să facă dacă ajunsese să poarte un fel de dialog cu mărul!? Era nebun? Posibil și chiar probabil, conform statisticilor. Seniorii o cam iau razna, de la o vârstă.
Hotărî că nu era vorba despre niște halucinații. Există precedente celebre. Fecioara Maria s-a arătat unor copii. Nimeni altcineva n-a mai văzut-o în acel loc. Nu afirm însă că mesajele primite de mine au vreo legătură cu divinitatea. Sunt niște miracole laice, fenomene inexplicabile științific, dar perceptibile.
Coman se gândi să-și facă publică revelația. Pe Facebook?
În zilele când medita la posibilitatea de a deveni unul dintre prezenteiștii de pe rețelele sociale, Coman observă ceva ciudat. Uneori, când bătea vântul mai tare, crengile și frunzele mărului închipuiau imaginea unei fețe umanoide. În asemenea momente, „vocea” mărului devenea și mai distinctă, în mintea lui.
Dincolo de neliniștile cu privire la propria stare de sănătate mintală, destul de moderate, de altfel, politicosul Coman ascultă cu atenție „spusele” pomului. I se păreau interesante. Hotărî că mărul era un mesager, un soi de releu viu, apărut în mod misterios. Cine transmitea prin intermediul lui? Coman nu-și bătu capul cu asemenea întrebări, arătându-se interesat doar de ideile emise.
Vocea din mintea lui Coman spunea că omenirea merge prea repede către un viitor supertehnologizat. Ar fi de dorit ca dezvoltarea să fie încetinită, nu accelerată. De ce? Fiindcă riscul unor efecte neașteptate crește, iar distanța până la final se micșorează. Vocea considera că în Univers, există o lege a legilor. Aceasta spune că totul are un sfârșit. Umanitatea nu face excepție. Mai devreme sau mai târziu, se va ajunge la colaps. Un conflict între oameni? Între oameni și extratereștri sau roboți? Un cataclism? Unul dintre acestea. Accelerarea dezvoltării apropie sfârșitul, micșorează distanța până la el.
Bine, dar finalul poate să fie unul fericit! O lume unde oamenii nu mai trebuie decât să gândească și să-și cultive hobby-urile, iar roboții să facă toată treaba. Eu cred în scenariul fericirii universale. Omenirea se va dezvolta tot mai repede și va coloniza galaxia, iar apoi tot Universul.
Este posibil, dar improbabil, replica vocea. Sunt șanse prea mici pentru așa ceva.
Idei interesante, dar absurde. Înseamnă că toate sistemele sociale și politice retrograde, conservatoare, sclerozate au fost bune?! Religiile și credințele într-o lume de apoi au fost de fapt avantajoase?!
Democratul și filoamericanul Coman trăi o anumită indignare. În ultimii ani, el dobândise ceea ce numea indiferența pentru supraviețuire, o calitate a omului stoic. Cu greu se mai monta în sprijinul unei idei sau la vederea unei nedreptăți. Nu era dezumanizat, ci oarecum anesteziat moralmente. Auzind „vocea” copacului, își recăpătă, pentru puțin timp, ce-i drept, capacitatea de a se înfuria. Îi adresă câteva vorbe „grele” entității. Apoi, o compătimi.
Ar trebui să-și dea seama că omenirea nu este în stare să se oprească din marșul ei tot mai accelerat către maxima dezvoltare imaginabilă. Lucrurile nu se pot schimba decât dacă intervine o forță distructivă. Capitalismul nu poate fi oprit, fiindcă promite comoditate și consum. Comunismul a încercat să-l torpileze și uite ce a ieșit. Nu este nimic de făcut. Marșul către suprema artificializare a omului este unica posibilitate. Ești un lamentabil adept al stagnării!
Într-una dintre zilele următoare, mărul închipui din nou o față umanoidă. De această dată, seniorul nu mai fu luat pe nepregătite. Făcu trei fotografii cu telefonul său. După ce vântul se potoli, iar copacul ajunse să arate ca un simplu măr, Coman se uită la fotografii. Păreau OK. Se gândi că ar trebui să le arate cuiva. Le trimise unui cunoscut. Vorbea cu el la telefon o dată la trei luni și îl considera un om cumsecade. Sper că mă va lua în serios.
Respectivul era într-adevăr un om de treabă. Îi telefonă lui Coman și îi ceru amănunte. Acesta, uitând că se angajase față de sine însuși să nu vorbească despre mesajele telepatice primite, îi spuse câte ceva, având grijă să dea un ton umoristic relatării sale. Își relată pățania, ca și cum ar fi fost vorba despre o deraiere mintală, inerentă la oamenii ajunși la vârste înaintate. Cu amabilitate, interlocutorul său spuse că orice este posibil și nu este neapărat vorba despre niște semne de demență senilă. Din vorbă în vorbă, se oferi să-i faciliteze lui Coman contactul cu un post de televiziune. Cunoștea el pe cineva. Ar putea oare „nea John” să trimită cele trei fotografii, împreună cu o relatare despre mesajele verbale?
Coman nu avu nimic împotrivă, deși posibilitatea ca în apartamentul lui să apară niște jurnaliști dezinvolți nu-l entuziasma.
Mica aventură a seniorului se încheie așa cum acesta pronosticase, pentru sine însuși. Trimise fotografiile și relatarea. Avu loc apoi un dialog telefonic. Coman repetă ideile respective, jurnaliștii îl înregistrară. Voi deveni o vedetă TV!? Coman urma să fie anunțat când avea să fie difuzată știrea și interviul.
Urmă tăcerea. Nici măcar o știre. „Spusele” mărului sunt împotriva „paradigmei”. Sunt niște erezii. Nu te poți apuca să afirmi că lumea occidentală greșește, cu idealul ei de dezvoltare din ce în ce mai accelerată. Este ca și cum ai spune că Rusia a fost îndreptățită să atace Ucraina. Așa ceva nu se înghite. Dacă postul de televiziune m-ar fi popularizat, sponsorii s-ar fi supărat rău de tot. La fel, ceilalți plătitori de reclame. Există o regulă a jocului. Libertate, dar cu niște limite.
Precum povestirile, episoadele din viața oamenilor se sfârșesc. Ca și cum cineva ar fi apăsat un comutator undeva, în altă dimensiune, interesul lui Coman pentru măr scăzu vertiginos, de la o zi la alta. Renunță la „cuibul” lui și mută masa în vechiul ei loc. Agorafobia lui se estompă și dispăru. Deveni un plimbăreț.
