Extraneus1. Aleea nenumită.
Coada de abur, precum o cometă, putea fi zărită de la o poștă pe deasupra deșertului, atunci când, cu pufnituri și scrâșnituri de roți, locomotiva pătrunse între două șiruri de case cărămizii, deasupra cărora planau silențios câțiva dragoni. Ajunsese, în sfârșit, pe Aleea Nenumită!
Orășelul, sau mai bine zis unica stradă, era pustie și învălătucită în praf așa cum fusese încă de când timpul își clocea temeliile. Q știa asta. Dorise să vină aici. Coborând din locomotivă avu un gol în stomac dar nu-i dădu importanță. Uneori ai câte un gol în stomac. Alteori, un plin. Așa e viața. Iar acum locomotiva rămânea goală. Ce mai fierătanie… gândi Q, aranjându-şi pe frunte jobenul cât el de înalt. Îl făcea să pară dublu. Ducea în el totul, iar un magician nu se desparte niciodată de jobenul său. Locomotiva oftă un țignal melodramatic, pornind din nou la drum. Pe curând… îi spuse, privind-o cum se depărtează molcom într-un vălătuc de vată de zahăr. Ah, nu… îşi uitase bastonul în locomotivă! Dar stai! Nu-i bai. Uite cum ridic jobenul… bag mâna… caut… caut… şi… Hocus Pocus, iată bastonul! Cum spuneam: totul este în joben!
*
Casa era aidoma tuturor celorlalte din jur. O fațadă din cărămidă, ferestre mici cu perdele albe, o uşă din lemn de culoarea veşniciei, un etaj şi acoperişul de țiglă încălzită de soare. Şi încă ceva. Un coş de fum. Toate acoperişurile aveau câte unul. La fel cum, pe toate uşile, exista câte un ciocănel în mijloc. Q îl folosi ambițios. Apoi aşteptă. Nimic. O mâncărime scărpinată cu vârful pantofului de lac. Nimic. O musculiță băgăcioasă aterizându-i pe mustață. Un bodogănit subtil, paşi… o cheie învârtită în broască şi… uşa deveni ospitalieră.
Quincy băiete, tu eşti? şopti o voce tabagică.
Chiar eu! Mirobolantul Q! răspunse magicianul cu mândrie făcând o piruetă în jurul bastonului.
De unde până unde?… continuă bătrânelul lipsit de haz. Şi ce-i cu pălăria aia penibilă? I-a rămas cuiva mare?…
E un joben de magician, tată… În el țin totul! adăugă, dezamăgit de primire; iar bătrânul scoase capul pe uşă pentru a se asigura că nimeni nu vedea scena penibilă.
Asta-i acum. Eşti aici… Intră şi nu mai face valuri în cartier. Unii sunt deranjați… bolborosi bătrânul închizând uşa în urma lor, iar strada rămase la fel de imobilă ca întotdeauna, fără ca vreo perdea să se fi mişcat.
*
Quincy ar fi acceptat un ceai dacă ar fi fost servit. În schimb, fu invitat să ia loc pe-o canapea îngustă lângă un motan negru, destul de curios, iar jobenul i se propti în tavan. Aşa că-l dădu jos şi, din neglijență, acoperi motanul. Acum, jobenul avea o coadă mişcătoare. Quincy privi împrejur. Nimic nu se schimbase în mica sufragerie. Acelaşi tapet înflorat. Acelaşi covor verde. Nemișcata dagherotipie din armată şi acel iz antic de apă de colonie păstrând intactă nostalgia unui timp imemorial. Unele lucruri sunt de vârsta veşniciei. Iar altele nu au vârstă. Bătrânul său tată nu avea. Acelaşi chip posac, vocea tabagică, ochii visători. De n-ar fi fost ochii, n-ai fi zis că erau tată şi fiu.
Ce-ai mai făcut? Văd că tot de chițibușerii te ții… spuse bătrânul plonjând direct în inima problemei.
Eu… șopti băiatul deja descurajat, lucrez la circ. Am devenit magician…
Lasă asta! i-o tăie brusc părintele nerăbdător. Ce face maică-ta? La fel de încăpățânată și visătoare ca tine?
Mama… despre asta și voiam să vorbim. Mama este… continuă tânărul pe-un ton stins privind un petic de lumină pe covor.
În fine… Nu-i timp de povești inutile. Ce vrei, de fapt? N-am nimic de dat, aruncă bătrânelul țâfnos ridicându-se de pe fotoliu. Eram ocupat cu ceva important. Dacă n-ai alceva de zis n-am toată ziua la dispoziție…
Dar Quincy rămăsese captiv peticului de lumină.
Mama… mama nu mai este… rupse, într-un final, cu ochii umezi.
Cum adică nu mai este? Da’ ce-a pățit? îl repezi tatăl.
Ea… a murit, răspunse Q cu o voce sugrumată.
Am înțeles… Să-i fie țărâna ușoară, ce să zic… Slabă. Mereu a fost slabă. Și tu ai ieșit la fel din păcate, făcu bărbatul, preocupat să îndrepte dagherotipul de pe perete ce nu stătuse niciodată drept. Acum, mai e altceva ce dorești să-mi comunici? E ora prânzului…
De fapt, ar fi ceva ce aș dori să iau… își aminti tânărul ai cărui ochi erau inundați de lacrimi.
Mă gândeam eu! Pus pe luat, ei? Doar la asta ai fost bun mereu. Ca și răposata…
Zi repede. Ce vrei să-mi mai iei? Pielea de pe mine? Dacă te-ai gândit că plătesc înmormântarea, te înșeli amarnic, băiete! Ea m-a părăsit! Nota bene! răzbătu peste măsuța joasă, ca un ecou ce rămase agățat în aerul rarefiat al discuției.
Nu… nu am venit să cer nimic. Voiam doar un dagherotip cu ea ce-mi era foarte drag… Atât.
Un moment bătrânul ezită. Apoi se destinse puțin.
Prea bine! Cutia e la locul ei. Cineva trebuie să țină totul ordonat pe aici. Haosul pândește în orice ungher… Dar tu nu pari să știi asta, băiete! Magii, auzi… trucuri… Hocus Pocus. Pălăria aia nu are și zadișari2, ha? Halal magician… Ia ce-ți trebuie și p’aci ți-i drumu’! boscorodi bătrânelul înecat de-o criză de tuse. Apoi ieși din cameră.
*
Cutia conținea câteva dagherotipuri scorojite. Unele erau aproape decolorate. Petice semi voalate ale unei istorii demult apuse. Quincy oftă adânc privind femeia zâmbitoare de pe partea cealaltă a eternității alb-negre. O introduse în buzunarul de la piept, respiră adânc, se întoarse pe călcâie ridicând jobenul, gata de plecare, iar coada își primi și restul motanului înapoi, împreună cu o mângâiere amicală.
Morty băiete, cum o mai duci? Iar motanul fâlfâi din coadă torcând răspunsul.
Rămâi cu bine, tată… bălmăji Q în dreptul ușii, neștiind ce altceva să mai spună.
Cu bine, băiete, răspunse complezent bătrânelul, privind aleea pustie. Apoi o lacrimă îi curse pe obraz.
Tată?… întrebă băiatul înduioșat, aşteptând ca bătrânul să-şi amintească ce uita săptămânal. Fantomele nu au o ținere de minte foarte bună.
Îți mulțumesc că ți-ai mai amintit de mine… Când mai dorești, mai ciocănește la ușa asta bătrână. Uneori mă simt… Dar nu mai apucă să termine propoziția înainte ca fiul să îl îmbrățișeze.
Și eu te iubesc, tată!
Da! Cum ziceam! Rămâi cu bine băiete drag! concluzionă bătrânelul dispărând în spatele ușii de culoarea veșniciei.
*
Amurgul adunase o herghelie de nori rozalii pe cerul azuriu survolat de dragoni. Q privi de-a lungul căii ferate ce despărțea șirurile de case, oftând cu ochii la dagherotipul mamei sale. O ușă se deschise silențios și cineva traversă Aleea nenumită intrând pe o altă ușă. Fusese o zi lungă. Mai privi o dată casa. Morty se instalase la fereastră și îl studia atent, iar magicianul își scoase jobenul salutându-l reverențios. Apoi îl puse jos, în mijlocul căii ferate extrăgând din sacou o mică baghetă neagră.
Hocus Pocus! enunță, tapând borurile jobenului, și imediat o scăriță se ivi din tunelul misterios. Mulțumit de rezultat, o trase afară sprijinind-o de cilindul cu boruri și, fără să stea pe gânduri, o urcă plonjând înăuntru, în timp ce Morty privea cum jobenul se dematerializa, făcându-se nevăzut.
Final
