Focul ridică umbre malefice pe pereții abia tencuiți; Carul Mare sclipește asupra noastră cu limpezimea aerului de munte iară noi, cinci meșteri mari, hotărâți să dea o față nouă unei cabane de munte, ne strângem mai aproape.
Ioachim zice:
‒ Tot așa eram și eu, acu’ trei ani… Fusesem chemat să pun o poartă la o căbănuță de munte; era în lucru și, cum nu terminasem, le-am zis că eu rămân până a doua zi. Am făcut un foc strașnic în șemineu, chit că nu erau montate nici ușile, nici ferestrele, și, după ce-am bobinat niște frigărui de porc și-o juma’ de votcă, m-am băgat în sacul de dormit de-am adormit bolovan. Mă, și simt că mă împunge de la spate. Cum tocmai visam ultima ceartă cu nevastă-mea, trag prin somn fermoarul de la sac și mormăi: Hai, hai că te-am iertat! S-a făcut o căldură în spatele meu de-am dormit ca-n brațele lui Avraam până ce o rază de lumină s-a abătut peste ochii mei. Casc de-mi pârâie oasele fălcii și simt mișcare: Hai, fată, afară! zic și trag fermoarul. Apoi deschid ochii. Un pui de urs tocmai ieșea din sacul meu de dormit, iar o ursoaică, imensă, mă privea cu un ochi critic. Am încremenit. Ursoaica s-a apropiat de mine și mi-am adus aminte că trebuie s-o faci pe mortul. Mi-am ținut respirația, ursoaica s-a apropiat; îi simțeam duhoarea de animal în nări, îmi venea să fug mâncând pământul, dar am simțit doar o limbă aspră care m-a lins pă bot. Când am întredeschis ochii, ursoaica și cu puiul tocmai dispăreau în tufișuri.
Oftează, încă sub impresia amintirii, iar eu îi mai torn în pahar.
DD se foiește, cu ochii la ceas, iar buzele lui îmi șoptesc: E târziu, mâine avem treabă…
Taci, îi răspund în același mod, lasă oamenii să-și descarce sufletul.
‒ Am avut un coleg, poate și-un prieten, Traian, preia ștafeta un electrician care l-a înlocuit, în ultimul moment, pe Codruț, căruia i-a născut nevasta. Era prima dată când venea cu noi la o „lucrare”. Copilul acesta era supradotat, continuă după ce vede aprobare în privirea noastră, sau, mai bine zis, o frână nu i-a mai funcționat, din născare, așa că sugea ca o sugativă. Era plăpând, iar eu, venit la școală la 10 ani, cu o experiență de maidan, l-am luat sub aripa-mi protectoare. Nu puteam ține pasul cu el, avea o memorie analitică impresionantă, în vreme ce eu doar una vizuală, foarte bună, dar inutilă la școală, asta până când el m-a învățat să fotografiez paginile și să le revizualizez mintal. Așa m-am dus, și mă duc și-acum, după metoda lui Traian: Gândește-te că ești într-o bibliotecă. Știi unde sunt cărțile, da?! Mergi pe culoar, ajungi în dreptul ei, o scoți, o deschizi la pagina care trebuie și citești. Așa e mintea mea. O imensă bibliotecă, doar că am început să uit pe ce culoare și unde sunt cărțile. De pagini, ce să mai zic… Mă pierd în detalii, se grăbește să adauge văzând cum căscăm, la cestiune, la… Plecaserăm într-o excursie școlară în Bucegi. Am campat pe un platou calcaros și nu vă mai complic, căci mi se rupe inima și acum, că-mi amintesc. Dimineață, parcă aud vocea profesorului de sport: Sculați, voi oropsiți ai sorții! Trag fermoarul și rămân încremenit. Mă uitam ochi în ochi la o viperă cu corn care se ridicase, brusc, în coadă. Nu mai știu, timpul parcă se dilatase, ochi în ochi, în privirea acea era ceva implacabil, dar și o teamă abia camuflată, o conștiință superioară, iar eu, cu determinarea condamnatului la moarte, am tras, brusc, fermoarul la loc. Nu știu cât timp a trecut, doar că soția profului de sport, profesoara de biologie, a venit la mine, la cort: Hai, Vlad! iar eu am bâiguit: Vipera! Apoi a început nebunia. Pe acel platou calcaros obișnuiau să iasă viperele să se încălzească la soare. Mai mulți copii au fost mușcați, iar eu, împreună cu alți băieți am alergat în vale după ajutoare. Pe vremea aia nu se prea găsea ser antiviperin, iar până l-au dus la București, Traian s-a stins. O minte care putea să schimbe lumea, poate era prea devreme, poate deranja acolo, printre spiritele superioare, pentru că apăruse așa… fără de aprobare.
În liniștea care s-a lăsat se aud lemnele cum trosnesc în foc.
‒ Și tu, Mihail? se întoarce spre mine, încercând o punte între noi.
Îl privesc gânditor: Să-mi descarc sufletul? Oare se merită?
‒ Eu… Pe mine, copiii mei, era să mă omoare un înger. Tot așa, eram cu gașca, până și profu’ de sport corespunde, doar că nevastă-sa era de geografie, prin munții Vrancei, ne rătăciserăm urmând indicațiile cabanierului de a merge după funicular, dar funiculare erau multe și abandonate, așa că am urcat pe urma unuia, pe stive de copaci tăiați, aflați în descompunere, și am ajuns într-o culme de jnepeni. Acu’, cale-ntoarsă, cam greu, că se-ntuneca, așa că am campat acolo, în vârf de munte. Nu prea aveam de mâncare, pentru că urma să ajungem seara la o cabană, dar fetele, gospodinele, au mereu ceva în rucsacurile lor: Am mâncat dulceață de caise și de trandafiri, de ni s-a aplecat. Trebuie spus că, pentru vremea aia… Cei care eram combinați ne-am culcat împreună, în sacii de dormit, iar restul, de-a valma în unicul cort. După ce chirăielile s-au domolit și lumea a adormit, eu m-am tras de lângă Gabi ca să fumez o țigară. M-am îndepărtat destul de mult, pentru că pe atunci era mai ușor să explici un viol decât că fumezi. Stăteam pe spate, în iarba reavănă, și simțeam cum universul se prelinge-n mine. Calea Lactee era o năframă aruncată peste orizont, iar puzderia de stele te reducea la infinitul mic, dar gânditor, care erai. Deodată, o sfâșiere a cerului. Eram pierdut în propriile-mi aserțiuni, încât am prins doar cu coada ochiului de prădător. Ceva se prăbușea. Nu era un meteorit, chiar la vârsta aia știam că trebuie să ardă în atmosferă… N-am ezitat nici o secundă și am plecat spre locul în care prăbușirea lăsase o luminiscență ce se întrevedea printre arbori. Lumina devenea din ce în ce mai puternică, de un roz sidefat, încât să-mi pun palma la ochi. Priveam printre pleoapele strânse și nu-mi venea a crede: un înger, un înger într-un cocon de lumină. Mintea mea o luase din nou razna, căci parcă auzeam: Vino! Hai la mine! M-am apropiat, acum fără frică, și-am văzut-o: idealul meu femeiesc: o minionă roșcată și cu ochi verzi care mă ademenea prin mișcări lascive: Vino, căci altfel am să mor! îmi răsuna direct în creierii capului. M-am apropiat, vrăjit. Sunteți atât de grei, a gemut în îmbrățișarea mea patetică, iar eu am simțit că sunt supt de toată vlaga. Ooo! am mai auzit în minte și frumoasa minionă de sub mine a devenit transparentă și-apoi a dispărut ca un fum. De undeva, de aproape, o săgeată a fulgerat cerul, iar eu m-am prăbușit în iarbă. Nici nu mai știu cât am zăcut întins pe spate. Într-un târziu am reușit să mă ridic, cu greu, din buruieni, și să mă târăsc înapoi, la tabără. Gabi dormea cu fața în sus și visa ceva nu prea plăcut, căci se strâmba caraghios, iar ochii i se-nvârteau în orbite. M-am strecurat lângă ea și-am adormit buștean. Dimineață, Gabi m-a amușinat îndelung: Unde-ai fost azi noapte? Al cui e parfumul ăsta?
Râd înfundat, iar amicii zâmbesc șăgalnic.
Ioachim rânjește pe deasupra jarului țigării:
‒ Și-a încărcat bateriile și-a tăiat-o!
Îmi ridic privirea spre cer și parcă văd o fulgerare care străpunge Carul Mare: Îngerul meu, unde-ai plecat?
‒ Ok! se zburătăcește DD. Mâine trebuie să ridicăm eoliana. Gata cu prostiile! Toată lumea la culcare!
***
