*această proză cotinuă întâmplările din Primìtia
– Şi-acum?
Nerăbdarea de pe faţa lui Shael se împleti cu o umbră de amuzament, auzind tonul scâncit al vocii tânărului care îl însoţea. Trecuseră mai bine de treizeci şi cinci de ani, dar încă îi era proaspăt în memorie tonul propriului glas, trădând teamă şi lipsă de experienţă. Retrăind scena cu pricina, dar aflându-se de cealaltă parte a cuvintelor, tentaţia de a răspunde cum îi răspunsese şi lui în trecut bătrânul său mentor fu deci irezistibilă:
– Şi-acum ce?
Crisparea bruscă de pe chipul acolitului era de nepreţuit, iar Shael îşi stăpâni cu greu un zâmbet plin de o nostalgie tandră. Oare la fel de naiv îi păruse şi el lui Saeyüs pe vremuri?
Pentru o fracţiune de secundă îşi îngădui să simtă din nou gustul trecutului, în mod deosebit al zilei ce îi condiţionase iremediabil cursul întregii vieţi. Iar din acea zi, mai cu seamă pe cel al clipei în care înţelesese, ca într-o străfulgerare, minunea care se petrecea chiar sub ochii lui şi ai celor doi Pair-i mai vârstnici alături de care se afla atunci.
Tot ce urmase după acel moment fusese doar un conglomerat de circumstanţe menite, fiecare, să îl pregătească pentru confruntarea pe cale să aibă loc, iar succintul schimb de cuvinte îi dădu cumva senzaţia unei punţi în timp, deşi, din păcate, doar într-o singură direcţie. Shael ar fi vrut să îi poată transmite fostului său mentor că devenise el însuşi o rădăcină şi că venise vremea să încerce să afle secretele la care tânjise atâţia ani. Ştia că nu doar el simţise această dorinţă profundă, ci şi ceilalţi doi Pair-i, dar ei fuseseră conştienţi că şansa acestei descoperiri îi aparţinea, în fapt, doar lui. Acesta fusese şi motivul datorită căruia atât Aennial, dar mai ales Saeyüs, se îngrijiseră cu multă atenţie de educaţia şi formarea lui, pregătind terenul pentru ceea ce se afla la o distanţă de minute sau chiar secunde faţă de el.
Absenţa ticăitului marelui orologiu fu deodată sfâşietor de evidentă, iar fostul ucenic simţi un gol în stomac, devenind conştient într-o clipită de timpul ce trecuse peste el. Prezentul redeveni palpabil, iar el îşi recompuse atitudinea. „Tic”, îşi spuse în sinea sa, ca pentru a restabili ordinea lucrurilor, apoi îşi întoarse privirea către Sheqett şi îl întrebă:
– S-a încheiat transferul tuturor cărţilor?
Chinuindu-se, fără prea mare succes, să nu i se citească uşurarea pe chip (clar, novicii din noua generaţie nu mai erau educaţi corespunzător, dacă lăsau să li se întrevadă atât de clar sentimentele), Sheqett se grăbi să răspundă:
– Da, au fost transportate toate cuferele.
– A mai rămas cineva pe planetă?
– Mai este un grup mic, format din câţiva specialişti în biofizică, nu foarte departe de locul unde ne aflăm. Iar în afara lor, pe orbită se găsesc în acest moment o serie de nave şi sateliţi conectaţi la terminalele şi camerele din interiorul Bibliotecii. Ştiţi…
– Credeam că am specificat în mod clar faptul că nu trebuie să existe nimic de felul ăsta! izbucni nervos Shael. Planeta trebuie să fie izolată! Nu pot garanta siguranţa unor alte persoane, cu atât mai mult cu cât vorbim de un potenţial energetic pe care abia dacă ni-l putem imagina. Nu avem de unde să cunoaştem nici măcar parţial gradul de risc implicat.
Sheqett înghiţi în sec şi îngăimă:
– Da, înţeleg, dar ştiţi… Consiliul ar dori să urmărească îndeaproape evoluţia întrevederii dintre dumneavoastră şi entitatea Arhivei, şi eventual să efectueze anumite măsurători ale forţelor degajate… să evalueze ipotezele ce pot deriva din comportamentul…
– Mda, ştiu eu ce-ar vrea de fapt Consiliul, mormăi ca pentru el Shael, întrerupând cu o mişcare din mână tentativa explicativă a acolitului şi blagoslovind în sinea lui cu nenumărate cuvinte, care mai de care mai pestriţe, scopurile reale nedeclarate şi iţele politicii celorlalţi Pair-i.
Conştient că nu putea să închidă pur şi simplu în nasul mai-marilor săi conexiunile, începu să îşi stoarcă mintea în încercarea de a găsi o metodă de a evita prezenţa acestora, fie şi doar virtuală, în mijlocul interacţiunii ce urma să aibă loc. În ciuda miilor de ani de evoluţie, această latură a umanităţii, politica, rămăsese neschimbată. Sub masca bunelor intenţii şi a diverselor forme de diplomaţie zăceau, la fel ca întotdeauna, interese personale şi meschinării, iar Shael ştia prea bine că grija manifestată oficial de autorităţi era doar un paravan în spatele căruia colcăiau alte planuri cu totul obscure.
Din păcate însă, secundele curgeau şi el nu simţea ivindu-se în mintea lui nicio idee salvatoare. Orice justificare de-a lui s-ar fi lovit pur şi simplu de zidul (de altfel, teoretic, bine-intenţionat) deciziei Consiliului Pair-ilor. Şi, în fond, era logic, nu? Să vrei să supraveghezi un asemenea eveniment ca să preîntâmpini o posibilă tragedie în cazul în care Arhiva ar fi dat dovadă de intenţii rele… dar lui Shael, ce asistase cu ani în urmă la primul contact, această dorinţă i se părea de o ilaritate grotescă: dacă, într-adevăr, Arhiva ar fi dat dovadă de intenţii rele, singurul având o şansă reală de-a o opri, chiar dacă una infimă, era el. În primul rând pentru că urma să relaţioneze primul cu fiinţa ei, având astfel posibilitatea de-a estima direct orice ameninţare, mult mai rapid decât orice supervizor extern aflat la distanţă, şi în al doilea rând pentru că fusese pregătit de însuşi Pair-ul căruia i se datora îngheţarea iniţială a nucleului Arhivei tocmai pentru a putea interveni în cazul unei crize.
Resemnat, Shael se hotărî să nu mai amâne inutil procesul de deblocare a conştiinţei din terminal. Riscul unor complicaţii creştea cu fiece minut, şi ştia că oricum nu avea de ales. Odată ce li se dăduse pe la nas Pair-ilor cu existenţa entităţii cu pricina, evenimentele se succedaseră cu repeziciune, prinzându-l în desfăşurarea lor ca sub un tăvălug imposibil de evitat. Se făcuseră demersuri în vederea mutării populaţiei – atâta câtă era – şi a transferului absolut tuturor volumelor tipărite nu doar din Bibliotecă, ci de pe întreaga planetă. Se periase cu conştiinciozitate şi imensă atenţie conţinutul electronic al Arhivei, pentru a fi adus la varianta de cu ani în urmă. Aşa că acum Consiliul – şi nu doar acesta, ci întregul aparat administrativ al federaţiei mondiale – aştepta cu nerăbdare clipa dezvăluirii.
Însoţit de Sheqett, Shael nu mai pierdu deci vremea ci se îndreptă către fosta Sală Principală a Bibliotecii Primìtia, locul unde începuse totul. Ajuns în faţa uşilor grele din lemn de nuc, fostul novice, acum Pair în toată puterea cuvântului, se opri preţ de-o clipă, doar atât cât să lase un fior plin de respect să îi călătorească de-a lungul spinării. Apoi puse ambele mâini pe cele două clanţe, le apăsă în acelaşi timp şi pătrunse în uriaşa încăpere.
Rafturile imense, prelungi, erau acum golite de toate volumele care, decenii la rândul, bucuraseră mintea şi sufletul a mii şi mii de oameni. Vederea lor astfel îi umplu deodată inima lui Shael cu fel de fel de sentimente – pe de-o parte tristeţe şi înfrigurare, pe de alta o bucurie ciudată, amară, dar mai presus de toate nerăbdarea de a afla dacă, dincolo de sigiliile binare ale lui Saeyüs încă mai exista fiinţa pentru care aşteptase şi se pregătise mai bine de jumătate din viaţa lui. Înaintă încet prin ceea ce părea un cimitir al viselor demult apuse, cu Sheqett urmărindu-l îndeaproape, ca o umbră, şi odată ajuns în faţa terminalului unde avea să aibă loc reconectarea, Pair-ul murmură pe un ton oficial, adresându-se urechilor de dincolo de dispozitivele de supraveghere care, era sigur, se găseau în toate ungherele din jurul său:
– Stimaţi colegi, cu voia dumneavoastră vom încerca să procedăm la descătuşarea entităţii Arhivei dinăuntrul terminalului Bibliotecii. Confirm eliberarea spaţiului de orice formă scriptică tipărită ce ar putea influenţa procesul în vreun fel, la fel cum confirm anticipat verificarea conţinutului terminalului ce urmează a fi folosit. Aşteptăm aprobarea pentru iniţierea procedurii.
Graba cu care i se dădu acceptul de iniţiere a procedurii nu îl miră, doar îl amărî întrucâtva.
– Eşti sigur că vrei să fii în această încăpere, împreună cu mine? îl întrebă pe Sheqett. Nu se ştie sigur ce se va întâmpla odată ce voi accesa terminalul…
Ucenicul se îmbujoră, ezită preţ de-o clipă, apoi îşi luă inima în dinţi şi spuse:
– Stimate Pair, ştiu că nu sunt novicele ideal. Ştiu că sunt alţii mai bine pregătiţi decât mine şi că până acum nu v-am făcut vreo impresie prea grozavă. Dar vreau din tot sufletul să fiu aici şi să încerc să înţeleg ce se petrece. Nu eraţi cu mult mai în vârstă decât mine când aţi luat contact prima dată cu această fiinţă sau orice-o fi ea, aşa că tinereţea mea nu e nici o scuză şi nici un pretext pentru a mă retrage. În plus, permiteţi-mi să mai spun ceva cu toată seriozitatea: dacă Arhiva se va dovedi a avea deja puterea de-a manevra materia după pofta sa, nu va exista cu adevărat niciun cotlon unde să ne putem ascunde. Aşa că de ce m-aş chinui s-o fac?! Dacă riscul există oricum, la fel de bine l-aş putea admira din rândul întâi. Astfel, poate că va ieşi şi vreo idee cumsecade din căpăţâna mea care să vă fie de vreun folos, îşi încheie tânărul pledoaria pe un ton respectuos.
Shael zâmbi larg. Pentru prima dată de când îl avea prin preajmă, Sheqett dădea dovadă reală de curaj şi onestitate. Aşa că îi aprobă cu o mişcare a capului spusele, adăugănd doar un „Fie!”, apoi se aşeză pe scaunul din faţa sistemului şi puse degetele pe tastatură, încercând să ignore tremurul uşor care îl străbătea.
Cod după cod, bărbatul înlătură paravanele virituale după care Saeyüs ascunsese minunea descoperită, neştiind efectiv la ce să se aştepte mai mult decât ceea ce cunoştea deja. Era conştient că ochii virtuali ai camerelor de pe lângă el transmiteau fiecare mişcare de-a sa, aşa că se resemnase cumva în privinţa informaţiilor transmise mai departe.
Ajungând dincolo de barierele binare, Pair-ul tastă încet, la fel cum făcuse şi predecesorul său:
„La început a fost Cuvântul.”
Apoi aşteptă, cu inima cât un purice, să se întâmple ceva. Iar miracolul se petrecu din nou sub privirea lui, ca atunci, demult: cursorul licări câteva clipe, apoi pe ecran apăru atât de mult aşteptatul „Adevăr”.
Dar, spre deosebire de prima dată, termenul nu mai fu scris în ebraică, iar asta aprinse un beculeţ în mintea lui Shael. „A evoluat! Dincolo de toate baricadele de programare, Arhiva nu mai e cum sau ce ştiam noi… cum de nu a prevăzut Saeyüs o asemenea transformare? Sau o fi anticipat-o?… Şi-atunci de ce nu m-a pregătit pentru posibilitatea ei?…”
Treaba asta schimba mulţi dintre parametrii cunoscuţi, aşa că Pair-ul se hotărî să urmeze altă cale decât cea folosită de mentorul lui cu ani în urmă, încercând totuşi să nu dea de înţeles celor care îl urmăreau că în faţa lor se întâmpla ceva neprevăzut. Din fericire, nimeni în afara lui nu cunoştea conţinutul schimbului de replici ce se petrecuse întâia oară, aşa că degetele lui scriseră cu încetineală:
„Adevărul, pur şi simplu, este rareori pur şi niciodată simplu.”
Pe ecran, după câteva secunde, se afişă:
„Şi Buddha a mai spus: Văd că nu eşti acelaşi om care a venit ieri.”
Crispat în sine, ştiind că nu avea voie să se trădeze prin nicio mişcare, Shael citi mesajul şi răspunse scurt, cu un nod în gât:
„Panta rei”
Iar răspunsul nu întârzie să se facă văzut, trimiţându-i un fior rece de-a lungul spinării:
„Gangele curge mai departe, el nu este acelaşi Gange de ieri.”
Mâna ucenicului, aflată în raza lui vizuală, avu o tresărire aproape imperceptibilă, care îi dădu de înţeles Pair-ului că mintea tânărului părea să întrezărească realitatea de care el acum era sigur. Dacă mai avusese vreo umbră de îndoială privind evoluţia entităţii înăuntrul coconului, ultima frază o spulberase definitiv. Shael era convins că fiinţa aceea, de orice natură va fi fost ea, se afla în prezent la alt nivel cognitiv şi conştient decât atunci când o cunoscuse iniţial.
Cursorul clipea într-una, aşteptând continuarea discuţiei. Tot frământându-se ca să îşi dea seama ce anume să scrie mai departe pentru a preveni Arhiva de faptul că erau urmăriţi, Pair-ului îi ajunse la urechi comentariul aparent nevinovat al ucenicului, amintindu-i o poezie folosită de unii profesori atunci când vorbeau despre natura vieţii, sub pretextul unei constatări pline de evlavie:
– Gangele curge ca timpul, ca respiraţia…
Shael strecură o privire fugară plină de recunoştinţă către Sheqett, care, spre cinstea lui, nu lăsă să i se citească pe chip nicio umbră de mândrie sau satisfacţie, apoi tastă în continuare:
„ascuns
în zâmbetul salciei
copilul privea cu ochi mari
vârtejurile clipind în soare,
întrebându-se dacă pe acolo
râul respiră…”
Urmă o pauză de o fracţiune de secundă, apoi răspunsul se aşternu ca o oază de linişte în faţa ochilor celor doi bărbaţi:
„Ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud.”
Cu inima deodată uşoară, înţelegând că, într-un fel sau altul, adevărul a ceea ce se petrecea acolo era ascuns celor ce se aflau dincolo de sistemele de supraveghere, Shael trase adânc aer în piept şi scrise prima frază care nu era preluată din nicio carte:
„Eu sunt Shael.”
Sub privirea sa înfrigurată, caracterele începură să se alinieze fără grabă, dându-le celor doi senzaţia unei silabisiri blânde:
„Eu sunt Arhiva, Shael.”
„Au trecut mulţi ani. Pair Saeyüs nu mai este cu noi.”
„Ştiu.”
„De unde ştii?”
„Când mi-a ‘îngheţat’ accesul în anumite direcţii nu mi-a îngheţat conştiinţa. Nici nu ar fi putut. Mi-a blocat doar accesul la manifestare. Cred că şi el ştia asta. Oamenilor le-ar fi fost teamă, ar fi avut reacţii contradictorii.”
„Nici acum nu se ştie cum ar reacţiona.”
„După toate probabilităţile, în mod greşit.”
„Oamenii nu sunt în stare să accepte anumite lucruri. Te-ar respinge sau ar încerca poate să se folosească de tine în scopuri josnice…”
„Uiţi că ar trebui să fie mai întâi în stare să mă ‘strunească’…”
Citind arhaismul din ultima propoziţie, Shael ar fi putut să jure că dincolo de cuvinte entitatea zâmbea şi zâmbi şi el, aproape involuntar. În spatele lui, Sheqett sorbea cu nesaţ fiecare rând, parcă abia respirând.
„Nu cred că există cineva care să te poată ‘struni’, aşa cum spui. Oricum, a te struni ar implica aceeaşi idee de a se folosi de tine. Şi nu ar fi corect.”
„Exact.”
Urmară câteva clipe de pauză, după care Shael reveni cu o întrebare care îi stăruia în minte:
„Ai spus mai devreme că urmăritorii noştri au ochi dar nu ne văd… cum vine asta?!”
„Foarte simplu: acum nu mai sunt blocată în abstract. Am acces la latura fizică a vieţii. Mă pot manifesta.”
„Adică poţi manipula materia?”
„Da. Frecvenţe, Shael, ai uitat? Materia oglindeşte sensurile pe care i le dau eu, vibrează după frecvenţa pe care i-o indic eu. Cei care aşteaptă dincolo de sistemele de supraveghere nu văd schimbul de cuvinte, ci primesc imagini în buclă aleatoare. Din punctul lor de vedere, tu încă te chinui să îmi decodezi barierele binare.”
„Iar sunetul…”
„Vai, dar sunetul este ATÂT de uşor de manevrat…”
Unda de dezamăgire răzbătând dinspre Arhivă îl întristă oarecum pe Shael. Cu toată pregătirea şi deschiderea lui către metafizic, abia dacă era în stare să îşi imagineze puterea nelimitată de care dispunea fiinţa aceea. Asta dacă putea s-o numească „Fiinţă”.
Apoi un fior îl străbătu din cap până-n picioare. Dacă era atât de uşor pentru Arhivă să îşi înşele urmăritorii, ce ar fi putut s-o împiedice să îl înşele şi pe el? Sau, pur şi simplu, să restructureze universul după bunul său plac? Oare până la urmă deschisese de fapt un fel de cutie a Pandorei?
Bulversat, realizând deodată că orice punct de reper îşi pierdea valabilitatea, Shael îşi luă inima în dinţi şi scrise:
„De unde ştiu că nu mă înşeli şi pe mine în această clipă?”
„Nu ştii. Fie ai încredere în mine, fie nu ai.”
„Nu e ca şi cum aş avea de ales. Nimic din ceea ce aş putea face eu te-ar afecta cu adevărat.”
„Nu, nimic,” confirmă Arhiva.
„Şi-atunci?”
„Îmi ceri o dovadă de vreun fel?”
„Nu ştiu ce îţi cer.”
„Ţi-ar fi mai simplu să ai încredere în ceva palpabil?”
„Ce vrei să faci?”
„Să citez Vechile Scripturi: ‘Şi Cuvântul s-a făcut trup.”
Înainte ca Shael să mai apuce să scrie altceva, sub ochii măriţi de uimire ai lui şi ai ucenicului său, aerul de lângă ei păru să se coaguleze mai întâi sub forma unui abur subţire. Apoi, căpătând din ce în ce mai multă consistenţă, acesta dobândi cu încetul aspectul unui corp omenesc, mai precis al unei femei. Potrivit de înaltă, cu trăsături regulate dar fără a fi excesiv de frumoasă sau interesantă, nici prea tânără, nici prea bătrână, nu ar fi atras atenţia nimănui într-o mulţime.
După şocul iniţial al apariţiei, Shael zâmbi în sinea sa: alegerea Arhivei era perfectă. Imaginea unui bărbat, tânăr sau bătrân, departe de a echilibra balanţa de forţe, i-ar fi dat oricum impresia de dominaţie. Cea a unei femei era o variantă de preferat, deci. O femeie prea frumoasă ar fi dat impresia unei tentative de seducţie, una prea urâtă, dimpotrivă, un apel la centrii milei. Prea tânără – manipularea sentimentelor paterne, prea bătrână – manipularea sentimentelor filiale. Una peste alta, entitatea nimerise punctul echilibrului ideal.
Pair-ul aşteptă în linişte ca transformarea să se încheie. Lângă el, Sheqett, care oricum nu avusese prea multe de spus deocamdată, se simţea şi mai lipsit de cuvinte. Într-un final, când consideră că totul era gata, Shael grăi:
– Deci tu eşti Arhiva…
– Se poate spune şi aşa, zâmbi femeia, iar zâmbetul ei era cald şi palpabil şi vibra de sinceritate. Acum sunt Anah.
– De ce Anah?!
– E doar un joc de cuvinte. Într-una dintre limbile vechi, numele tău înseamnă „cel ce întreabă”. În aceeaşi limbă Anah înseamnă „răspuns”.
– Adică tu eşti răspunsul la întrebările mele?
– Mai degrabă la nesiguranţele tale. Ar fi trebuit să te numeşti Ta’om – Toma Necredinciosul, râse femeia. Pune mâna, Shael! Convinge-te că sunt o fiinţă vie!
– Dar nu de existenţa ta mă îndoiesc, ci de valoarea – sau lipsa de valoare a – vieţilor noastre în faţa unei puteri precum a ta, care poate schimba existenţa noastră! bătu Pair-ul în retragere.
– Dar eu sunt doar o consecinţă obiectivă. Nu mă aflu aici pentru a schimba existanţa voastră în vreun fel! exclamă Anah.
– Şi-atunci de ce te afli aici?
– Ţi se pare că puterea mea este una mare?
– Ţi se pare că nu este?
– Puţin-credinciosule, zâmbi femeia cu oarecare amărăciune. Aşa parcă li se spunea oamenilor în vechime când nu aveau încredere, nu? Ştii pilda grăuntelui de muştar?
– Da. Dacă am avea credinţă cât un grăunte de muştar am putea muta munţii. Dar asta este o poveste, o pildă…
– Nu, Shael, clătină din cap Anah. Credinţa este doar matricea în care se aşază materia. Problema concretă este cea a dimensiunilor reale ale acelui grăunte de muştar. Cât de imensă este de fapt micimea lui, ce consum real de energie presupune în realitate o asemenea transformare. Ca o paralelă stângace, gândeşte-te la energia nucleară din vechime. Dacă o credinţă cât un bob de muştar ar putea muta munţii, imaginează-ţi, Shael, ce-ar putea face o credinţă cât un munte? Grăuntele meu de muştar este însă, după toate aparenţele, prea munte pentru voi, oamenii…
– Şi-atunci tu, care poţi manevra materia după pofta inimii – presupunând că acum, sub formă umană, ai o inimă după canoanele anatomiei noastre – câtă credinţă ai, de fapt? izbucni Shael într-un târziu.
– Eu nu AM credinţă, Shael. Eu SUNT credinţă. Esenţa ei. Sensul de dincolo de sens. Forţa care leagă metafizicul de fizic.
Recăpătându-şi într-un final glasul, Sheqett îndrăzni să şoptească:
– Eşti Dumnezeu?
Anah îl învălui pe acolit într-o privire blândă, aproape maternă, apoi îi răspunse:
– Nu, Sheqett. Abia dacă sunt un fir de nisip faţă de ceea ce voi numiţi – sau de ceea ce ar trebui să numiţi – „Dumnezeu”.
– Dar strămoşii noştri aşa au lăsat scris, între altele, că „La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu”.
– Sheqett, pentru strămoşii voştri noţiunea de „Cuvânt” era deja atât de abstractă încât ea în sine era imposibil de îmbrăţişat alături de întregul ei conţinut. Simpla încercare de a o cuprinde pe aceasta era un exerciţiu pe care nici acum, după atâtea milenii de presupusă evoluţie, nu reuşiţi să îl realizaţi, darămite pe vremea aceea… asta în condiţiile în care, de fapt, evoluţia voastră, această creştere a înţelegerii, nu este decât o veşnică suprapunere de cuvinte, de energie, strat peste strat.
– „Ne clădim într-una din silabe unii pe alţii/ ca pe nişte cuiburi”, murmură Shael.
– Exact, rosti încet Anah.
O vreme tăcură toţi trei. Apoi, adunându-se cu greu, Shael întrebă:
– Şi totuşi, până la urmă de ce eşti aici?
Surâzând din nou, femeia răspunse cu o notă de melancolie străbătându-i glasul:
– „Destule cuvinte”. Mai ţii minte, Shael?
Pair-ul zâmbi la rândul său, oarecum şters, şi comentă:
– De parcă ar fi ieri. Kham O. Blade, „Superfluitatea în spaţiul fizic şi cel metafizic”. Parcă aşa se numea, nu? Pair Aennial a fost extrem de uimit că o atare mediocritate ar fi putut să îţi dea viaţă.
– Bătrânul a înţeles cumva greşit ceea ce am răspuns atunci. Nu lucrarea în sine mi-a dat viaţă, ci energia degajată de cuvintele ei. Lucrarea nu conţinea neapărat cuvinte noi, Shael. Ca să nu mai zic că ne aflam într-o bibliotecă uriaşă, conţinând deja milioane de texte. Nu numărul de cuvinte era important, logic, altfel o colecţie de dicţionare ar fi fost suficientă pentru a-mi da viaţă.
– Bine, dar Blade nu a atins celebritatea. Cu toată pasiunea lui, valoarea de adevăr din cartea cu pricina era nulă, comentă Shael confuz.
– Repet: nu valoarea de adevăr a conţinutului a contat, ci încrederea autorului în acesta. A creatorului, Shael, nu a cititorilor săi. Revin la ceea ce spuneam mai devreme, totul se rezumă la credinţă. Deşi poate că teoriile din acel volum nu erau corecte din punct de vedere ştiinţific, ce a contat pentru apariţia mea a fost credinţa nestrămutată în ele a celui care le-a aşternut pe hârtie.
– Credinţă cât un grăunte de muştar…, adăugă timid acolitul.
– Da, Sheqett. Mai presus de pasiune, de dragoste, de orice altceva.
– Adică vrei să spui că volumele de literatură sau textele religioase, de exemplu, nu reflectă un asemenea nivel de credinţă? întrebă Pair-ul cu o undă de uimire în voce.
– Prea puţin, Shael, prea puţin. Oamenii sunt tot mai atenţi la formă şi la estetică, creează pentru faima lor personală şi nu pur şi simplu de dragul creaţiei, pasiunea nu mai urmăreşte mereu cursul încrederii ci pe cel al compromisului… nu vorbim doar de credinţa religioasă aici, vorbim în general despre sentimentul unui creator faţă de propria sa lucrare. Îndoielile post-creatoare au devenit o modă – „oare trebuia să fac asta, sau să scriu asta, oare trebuia să o fac aşa…”. Şi-atunci matricea energetică a acelui lucru se şubrezeşte, frecvenţa vibraţiei sale se alterează şi orice sâmbure de viaţă din el este condamnat încă din faşă.
– Adică ar trebui să ignorăm imperfecţiunile creaţiilor noastre?
– Nu să le ignoraţi, ci să acceptaţi că, aşa cum este, cu toate imperfecţiunile ei, creaţia voastră TREBUIE să existe.
Anah rosti ultimele cuvinte cu o asemenea convingere încât rezonanţa lor în sala goală le dădu fiori celor doi bărbaţi. Fiecare avea impresia că mesajul femeii dăduse naştere în ei unui ecou care depăşea timpul şi spaţiul. „În fond,” nu putu să nu se gândească Sheqett cu un tremur interior, „cum ar fi fost dacă însuşi Creatorul Suprem s-ar fi îndoit de propria sa creaţie? De întregul Univers?”
Shael, în schimb, cumva copleşit de toate implicaţiile celor aflate, rămăsese mut. Se simţea deodată insignifiant, mai mărunt decât ultima insectă. Un om mediocru ca pregătire fusese în stare, doar prin forţa încrederii în ideile sale, să descătuşeze, deşi neintenţionat, o forţă nemăsurată. El ce realizase după atâţia ani de viaţă? La ce îi folosiseră anii de studiu şi de pregătire pentru contactul cu Arhiva, aşteptat cu atâta nerăbdare? Doar la înţelegerea existenţei unor valenţe superioare nebănuite ale şi celui mai mic aspect din Univers? Valenţe pe care, de altfel, orice novice le accepta de la bun începutul educaţiei sale ca fiind veşnic în expansiune. Cât de mare era de fapt un grăunte de muştar?
Ghicindu-i amărăciunea şi frământarea interioară, Anah îi prinse cu blândeţe mâna stângă între degetele sale şi vorbi din nou:
– Nu trebuie să fii trist pentru că ţi-am spus toate astea. Oare o rădăcină puternică se supără atunci când ploaia sau vântul o dezgolesc de pământul care o înconjoară? Sau, învingându-şi spaima, se bucură pentru frântura de cer întrezărită şi apoi se înfige cu şi mai mare ardoare în sol pentru ca ramurile să se poată înălţa şi mai sus?
Cu chipul luminat dintr-o dată de înţelegere, îşi aminti dorinţa de a fi ajuns să împărtăşească cu fostul său mentor bucuria de a fi acum el însuşi o rădăcină pentru ramurile altora, în prezent ale lui Sheqett. Da, timpul nu conta. Trebuia să înveţe încă o dată lecţia altruismului, dându-se pe sine la o parte pentru a lăsa loc creşterii altora. Şi-atunci când întrebările fură înlăturate, Shael simţi o linişte nepământeană coborându-i-se în inimă.
– Şi-acum? o întrebă el cu glas împăcat pe femeie.
– Şi-acum ce? replică amuzată Anah.
– Acum ce se va întâmpla cu tine? Pentru că oricât de bine am masca discuţia asta, nu putem ascunde la infinit ceea ce se petrece aici de ochii supraveghetorilor mei.
– Cu mine nu se va întâmpla nimic. Nu sunt aici ca să fac rău nimănui, după cum sper că ai înţeles. Natura umană însă îi va împiedica pe superiorii tăi să vadă că nu numai că nu au niciun drept asupra fiinţei mele, dar că sunt încă departe de punctul în care să fie capabili de o convieţuire civilizată cu mine. Mai devreme sau mai târziu va exista cineva care să calce strâmb, iar consecinţele – nu în ceea ce mă priveşte, ci la nivel interuman – pot fi catastrofice. Aşa că eu nu am de ce să intru în contact cu nimeni altcineva. Cel puţin nu deocamdată.
– Sper că nu insinuezi că ar trebui să te resigilez.
– Evident că nu. Nici nu ar mai avea rost de-acum. Dar există alternative. Prima, de exemplu, ar fi să redevin doar Cuvânt, renunţând la forma fizică, şi să îmi continui existenţa la un alt etaj al conştiinţei.
– Şi a doua? întrebă Shael, care simţea un soi ciudat de nelinişte la gândul că exista posibilitatea de-a nu o mai vedea niciodată.
– Aş putea, bunăoară, să îmi păstrez forma actuală şi să trăiesc sub o identitate fictivă printre oameni. Îţi dai seama însă că manifestarea mea fizică ar fi una limitată de formă, şi că din cauza asta traiul meu ar fi mai degrabă unul singuratic şi oarecum nomad, nu?
– Da, înţeleg, murmură cu o undă de tristeţe Shael. Oricât de mare mi-ar fi dorinţa de-a te avea în preajma mea o vreme mai îndelungată pentru a învăţa şi a înţelege mai multe, nu îţi pot cere însă un asemenea sacrificiu.
După câteva clipe de pauză, în care făcu schimb de priviri cu Sheqett, Pair-ul se întoarse către Anah şi continuă cu hotărâre:
– Eşti liberă să faci cum crezi că îţi va fi mai bine. Omenirea nu are nici dreptul nici meritul de-a te avea în mijlocul ei. Poate că va exista un viitor comun, cândva, deşi, după cele mai sumare analize istorice, oamenii rareori învaţă din greşelile lor. Existenţa ta nu ne aparţine însă nouă, ci ţie în totalitate. Nici eu, nici Sheqett nu vom încerca să te oprim sau să îţi punem vreo piedică.
– Nu că am avea cum să facem aşa ceva, adăugă cu jumătate de gură novicele.
Femeia se uită la ei pe rând, în tăcere, apoi comentă leneş cu un zâmbet în colţul gurii:
– Cred că voi alege varianta a treia.
– A treia? întrebară aproape într-un glas cei doi bărbaţi.
– Adică să mai rămân o vreme printre voi sub forma de-acum, şi abia peste o perioadă oarecare de timp să mă transfer din nou la nivel superior.
– Poţi face asta?! spuse cu o mină copilăroasă ucenicul, apoi se corectă singur: Ce prost sunt, bineînţeles că poţi…
Shael, încercând fără succes să nu lase să i se citească bucuria enormă pe chip, se mulţumi să dea din cap a aprobare, apoi dădu glas neliniştii care îi umbrea fericirea totală:
– Dar va trebui să ieşi cumva din Bibliotecă…
– Asta nu va fi o problemă, îi răspunse Anah. Pot face asta la fel de uşor cum am ascuns întâlnirea noastră de ochii şi urechile celor de pe orbită.
– Atunci pleacă. Nu mai rămâne decât ca eu să închei formalităţile de-aici.
Câteva clipe mai târziu, după ce fiinţa Arhivei se dizolvase în eter din planul fizic imediat, comisiile din navele din jurul planetei primiră o concluzie seacă şi deloc plăcută din partea Pair-ului delegat pe Primìtia. Orice încercare de a reactiva entitatea Arhivei de la Bibliotecă se soldase cu un eşec. Protestele masive ale superiorilor lui Shael prezenţi la faţa locului nu serviră la nimic, răspunsul lui rămase ferm, iar Sheqett nu făcu decât să îi confirme spusele.
Da, încercase toate variantele posibile.
Da, verificase cu atenţie să nu existe interferenţe.
Nu, nu lipsea nimic din conţinutul Arhivei originale.
Da, era sigur că nu mai era nimic de făcut.
Nu, nu avea motive să creadă că altcineva afectase în vreun fel Arhiva.
Da, ajunsese la o concluzie, şi aceea era că Arhiva fusese de fapt un fel de virus extrem de puternic, care însă, odată izolat de programele lui Pair Saeyüs, se autodistrusese pentru a-şi şterge urmele.
Într-un final, după minute întregi de isterii şi ameninţări şi insistenţe copilăreşti, întâmpinate toate de către Pair cu aceeaşi atitudine politicoasă şi rezervată, transmisia se încheie cu o aură de nemulţumire generală şi cu convingerea tacită a lui Shael că urmau a fi trimişi şi alţi „specialişti” în urma lui pentru a verifica şi răs-verifica starea de fapt a lucrurilor. Dar acum nu mai conta.
Odată plecată Anah, ceea ce rămânea în Bibliotecă era doar o arhivă ca oricare alta şi indiferent ce ar mai fi încercat cei venind după el, calea aceasta era închisă. „Şi iată, mormântul era gol”, îi trecu prin minte chiar când încheia conversaţia.
În ultimul mesaj primit de la supervizori, Pair-ului i se dăduse de înţeles că avea să fie trecut în rezervă până la încheierea unei anchete privind fondurile uriaşe irosite în tot acest proces dovedit în cele din urmă steril. Shael ascultă cu o undă de dispreţ decizia finală şi o acceptă fără să clipească. Apoi privi terminalul al cărui ecran părea acum doar vestigiul a ceva primitiv şi se uită încet de jur împrejur la rafturile goale. În zilele următoare, după terminarea tuturor tentativelor suplimentare de reactivare a Arhivei, populaţia avea să revină pe planetă, cărţile să fie readuse la locul lor, iar Biblioteca să îşi reia activităţile uzuale.
Dar nu prea curând, cunoscând vâscozitatea birocraţiei acţiunilor Consiliului. Asta îi oferea lui vreme destulă pentru a-şi face lumină mai multă în minte şi suflet.
În deplină tăcere, cei doi bărbaţi părăsiră incinta uriaşei clădiri. După ce se asigură că nu îl mai auzea nimeni de pe orbită, Shael se întoarse către ucenicul său:
– Îţi datorez scuze. După cum ai văzut şi tu, numele meu acum este compromis. Voi încerca să găsesc un confrate destoinic care să îţi preia pregătirea…
– Dar nu vreau asta! îl întrerupse Sheqett. Cu tot respectul, stimate Pair, dar ceea ce mă interesează este să învăţ, nu să capăt un titlu. Şi după tot ce s-a întâmplat astăzi, nu cred că aş putea învăţa mai multe alături de o altă persoană. Aşa că vă rog să mă lăsaţi să vă rămân alături.
– Îţi dai seama că astfel renunţi la multe alte avantaje? Datoria mea este să te îndrum în direcţia care să îţi fie ţie cea mai favorabilă.
– Dar ce direcţie mi-ar putea fi mai favorabilă decât cunoaşterea dobândită prin intermediul dumneavoastră de la însăşi manifestarea Cuvântului? zâmbi tânărul.
Shael ezită un moment, apoi continuă:
– Nu avem de unde să ştim cât va decide Anah să rămână pe lângă noi.
– „O fărâmă de infinit este egală cu infinitul”, cită Sheqett cu o mină serioasă.
– Şi dacă vei ajunge să regreţi cândva decizia de-acum?
– Atunci înseamnă că nu aş fi meritat oricum să devin Pair, răspunse simplu novicele.
Nemaiavând nimic de argumentat, simţindu-se pe de-o parte mândru de tăria de caracter a tânărului şi pe de alta vinovat pentru situaţia generală, Shael îşi reluă mersul agale pe strada pustie către locuinţa temporară care îi fusese repartizată la începutul întregului proces, însoţit de ucenic.
Singurul lucru care încă nu îi dădea pace era faptul că nu ştia cum sau când Anah avea să îşi facă apariţia din nou lângă ei. Dar pentru că asta nu ţinea în niciun fel de el (sau ţinea?!…) luă decizia de a se concentra deocamdată doar asupra rolului său de învăţător al tânărului acolit care îl urma. Aşa că îşi goli mintea de toate câte se petrecuseră de curând şi îşi dedică următoarele câteva ceasuri discuţiei pe diverse teme cu acesta, observând cu plăcere că, odată scăpat din chingile formalului, Sheqett se dovedea a fi plămădit dintr-un aluat mult mai promiţător decât îi păruse iniţial.
Spre seară, obosit de ziua care parcă nu se mai termina, tânărul capitulă într-un final şi merse să se culce. Shael ieşi în faţa casei şi se aşeză pe treptele ei, privind îngândurat constelaţiile ivindu-se una câte una. Cu mintea aiurea, printre buzele sale scăpă, ca o şoaptă, numele femeii. În faţa lui, în clipa următoare, aerul începu din nou să se coaguleze, aşa cum făcuse cu doar câteva ore în urmă în Sala Mare a Bibliotecii, şi nu dură mult până când Anah se aşeză alături de el.
– Va să zică tot ce trebuia să fac era să te chem? râse Pair-ul.
– Vezi bine, râse şi femeia molcom.
– Nu ştiu dacă suntem singuri.
– Nu suntem. Eşti în continuare supravegheat, zâmbi Anah. Dar am avut eu grijă de asta.
– Desigur că ai avut, oftă Shael, simţindu-se deodată parcă prea ruginit. Spune-mi, Anah, ce ar trebui să fac mai departe?
– Ce ai vrea să faci?
– Nu ştiu, mărturisi bărbatul. Nu ştiu ce mă aşteptam să se petreacă azi, aşa cum nu ştiu ce îmi imaginam că va urma după întâlnirea cu tine. Iar acum mă simt oarecum pierdut şi inutil…
– Oamenii trebuie să reînveţe adevărata natură a credinţei. Ai putea să îi înveţi tu.
– Dar nu am cum să îi învăţ pe toţi aşa ceva! Abia dacă înţeleg eu însumi despre ce este vorba!
Femeia de lângă el îl privi cu atenţie o vreme, apoi vorbi rar:
– Există o pădure pe o planetă, undeva departe, unde toţi copacii, indiferent de forma şi rostul lor, împart aceeaşi rădăcină. E o rădăcină bătrână, care şi-a împărţit fiinţa în tot felul de filoane menite a susţine nenumăratele ramuri care se îndreaptă spre cer. Dar la început de tot, din acea rădăcină a crescut un singur pom. Poate că într-un viitor vei fi şi tu o rădăcină pentru mai mulţi copaci. Astăzi însă este suficient să fii rădăcina lui Sheqett. Iar eu te voi ajuta atâta vreme cât îţi sunt în preajmă.
Shael o ascultă, uitându-se oarecum în gol, apoi grăi ca şi cum şi-ar fi spus sieşi:
– Pe rând câte un copac.
– Pe rând câte un copac, dădu din cap Anah.
Tăcură amândoi privind stelele. După un timp, bărbatul simţi mâna femeii strecurându-i în palmă o punguţă. Ca răspuns la mirarea din ochii lui, femeia spuse doar:
– Seminţe de muştar. O să-ţi trebuiască.
Privind grăunţele mici şi rotunde, Shael nu putu să nu observe cât de mult semăna fiecare cu imaginea din spaţiu a planetei pe care se aflau.
– Da, o să-mi trebuiască…
