în acest dark fantasy unde nici timpul, nici vremea nu curg așa cum ne-am aștepta, mitologia și modernitatea se amestecă; dar se și înfruntă, pentru a stabili cine stăpânește iarna. Nu o dată pentru totdeauna, ci în fiecare an în care sosesc Păsările-Negre…
Întotdeauna când ningea, vântul bătea din est, peste câmp, dinspre colonie. Era tăios și se cuibărea în oase. Te zgâria pe față, apoi atârna de buze, pe care le plesnea. Ustura rău de tot și așa știai că vine zăpada. Mai erau și alte semne. Dintr-o dată frunzele se învârtejeau, zburând în rotocoale pe la picioare, țopăind peste trotuare și garduri, peste mașini, peste autobuzele unsuroase, peste fabrici. Oamenii se fereau de răsuceala lor, pentru că, își ziceau în șoaptă, dar mai ales copiilor, că se pot prinde de paltoane și de pălării. Altele, mai credeau ei, se agățau de cracul pantalonilor și înțepau prin stofă, ori se vârau pe sub rochii și se lipeau de pulpe și de genunchi, provocând mâncărimi groaznice. Cei prinși de vânt se scărpinau pe pulpe și pe glezne până le ieșeau bășici, de care se oblojeau greu, folosind plante culese de pe câmp, leacuri băbești cumpărate de la călători, aduse toamna, clandestin. Le fierbeau și le împachetau în batiste albe, pe care le lipeau de răni. Dar despre asta nu aveau voie să vorbească.
Când venea iarna, oamenii căutau cerul după culoarea păsărilor. Dacă erau albe, știau de dinainte că vremea va fi blândă și mulțumeau pentru noroc. Își făceau cruce și ziceau: „Mulțumim pentru îndurare”. Și scăpau teferi. Dar la fiecare câțiva ani erau negre. Păsări-Negre. Alt nume nu aveau. După ce brăzdau cerul, în urma lor zăpada cădea precum catranul. Când le vedeau, nimeni nu mai ieșea din casă, iar copacii se chirceau, parcă terorizați. Lumea se închidea în ea, iar oamenii se încălzeau la calorifer sau la sobele cu cărbune și povesteau ce au făcut peste vară. Pe unde au mers, despre vacanța la mare, cum au lenevit pe saltele și în colaci, despre munții verzi, răcoroși, niciodată reci. Aparțineau câmpiei, și le era frică de viforul care venea dinspre est. Ziceau că e nedrept și că nu e vina lor. Nici despre asta nu aveau voie să vorbească. Despre ce se întâmpla în est. Nu cumva să le spună numele. Doar Pavel putea, pentru că doar Pavel avea putere asupra lor.
În lunile acelea, fetele și băieții, dar mai ales fetele, ședeau înfofolite, departe de geamuri și mâncau supă. Uneori auzeau pe stradă bocănitul cizmelor grele și scârțâitul paltoanelor din piele ale striborilor – așa-i numeau unii mai bătrâni – care plecau să domolească iarna. Speriate, unele fete scânceau, apucate de frică. Își chemau bunicile acoperite cu batic negru, ce aveau de ani de zile pielea zbârcită și păr pe sub nas. Femeile soseau grăbite și le apucau pe după umeri. Le citeau molifte, le făceau rugăciuni și, dacă nimic nu funcționa, le descântau pe ascuns, închise în baie, apoi le șopteau glume și le linișteau, ba uneori chiar le făcea să râdă, în timp ce așteptau încruntate ca Pavel să alunge negura și să facă loc iernii celei albe, strălucitoare și liniștite. De fapt, bătrânele știau mai bine ca oricine că despre lucrurile astea, superstiții oricum, nu au voie să se vorbească. Nici despre descântece. Striborii nu existau. Nu pentru ele. Doar pentru celelalte. Pentru ele exista doar Pavel. Singurul nume pe care aveau voie să îl rostească.
*
Vesna stătea cuminte la masa lăcuită și aștepta ceaiul. Din când în când, arunca o privire pe geam la coarnele troleibuzului, care treceau prin dreptul ei scoțând un zgomot târșâit, Scrâșt!, agățate cum erau de firele de înaltă tensiune. Balansul cablurilor îi fura privirea ațintită de regulă, în ultimele zile, pe cerul înnorat și pe ceața care atârna undeva pe deasupra blocurilor, prinsă în acoperișuri, amenințătoare, chiar dacă încă nu îndrăznea încă să vină peste ei. Nu înainte să apară păsările. Azi-mâine, cam pe acum trebuiau să vină. Răzbeau din ceața care ieșea parcă din pământ și zburau glonț pe deasupra acoperișurilor.
Fata se scutură, îngândurată. În fiecare an era aceeași poveste. Primăvara se unduia împrejurul ei și topea zăpada. La început discret, în câteva bălți ici-colo. Apoi un vânt căldicel dezvelea străzile și îndrepta copacii, care se îmbujorau. La început, în primele zile, cei mai curajoși își scoteau nasurile pe geam. Apoi, precaut, se încumetau să se îndepărteze tot mai mult, unii către brutărie, alții la aprozar, iar ceilalț mai departe, către stațiile de troleibuz. Vesna mergea cu bunica ei până la capătul străzilor, de unde veghea câmpul. „E prea devreme”, decreta bătrâna, ”e încă uscăciune. Nu ne trebuie uscăciune.” Se întorceau acasă și mai așteptau un pic. Pe la sfârșitul lui martie, toată veștejeala înflorea, iar fata sărbătorea, pe câmp, alături de bunica ei și de alte fete. În fiecare an tot mai puține. Dar primăvara era a ei. Doar a ei. Atunci se născuse, iar florile o iubeau.
Treceau săptămânile și trecea și ea prin fierbințeala verii fără să o simtă. Fugea prin miriștea de la marginea caselor, încălțată doar în sandale, fără ciorapi, până aproape de gardurile înalte care îi țineau pe toți închiși în oraș. Mirosul dulce al pământului încins, acoperit de ciulini și drumul crăpat și prăfos, încadrat de tufe de mușețel, mușețelul era al ei, o linișteau. Strângea flori cu mâinile goale într-o sacoșă de rafie pe care o ținea pe umeri până ce greutatea ei mușca din carne. Când se încărcau prea tare, făceau cale întoarsă și intrau în oraș. Vesna se uita înapoi către asfințit și își îngropa fața în palmele care prinseseră mirosul mușețelului, inspirând adânc. Zicea: „Domovoi, cât mai ține vara?” Iar bunica îi răspundea liniștită: „Ține atât cât o sta soarele pe cer”.
Apoi venea toamna, iar tot ce fusese pus la uscat în dreptul geamurilor, ca să prindă lumina împuținată a dimineții, „a zorilor” îi zicea bunica, în mănunchiuri legate cu sfoară de cânepă și atârnate cu capul în jos, era gata pentru a fi împachetat în pungulițe de hârtie și pe vândut pe ascuns contrabandiștilor. Bunica ieșea cu noaptea-n cap în balconul cu rame de fier scorojit, era deja răcoare, și, cu degetele ei strâmbe, strivea o floare, presărând-o apoi pe limbă. Dacă era amăruie și pișca, atunci erau bune. Le dădea jos și le scutura deasupra unui ziar. Apoi le strângea în grămăjoare și le strecura printr-o pâlnie de hârtie în pachete micuțe, pe care le sigila cu capse. Vesna știa că frigul și zăpada erau pe aproape.
Fata se uită iarăși pe geam. Ceața era tot acolo, indiferentă la gândurile ei. Strânse din ochi, așteptând să vadă păsările ieșind din valurile cenușii, cu aripile drepte, privind înainte, urcate peste ei de vântul rece. Albe, neapărat albe. Altfel iară vor veni striborii.
– E gata ceaiul, Vesna.
Fata, desprinsă de gânduri, se întoarse către bunica ei, care venea șonticăind din bucătărie cu un ceainic argintiu cu capac țuguiat, a cărui toartă era un șarpe încolăcit și pe jumătate adormit. Bătrâna îl puse cu grijă pe masă, ca să nu verse din el, apoi așeză o ceașcă mică de porțelan în fața fetei. Vesna o luă în palme, o învârti de trei ori și o așeză la loc. Femeia dădu din cap, mulțumită, și îi turnă ceai. Zeama neagră se lipi de marginea porțelanului în inele subțiri.
– Bea, Vesna.
– Cum crezi că va fi iarna, bunică?
– Aflăm acuma. Vezi să nu te opărești. Soarbe încet, cum te-am învățat.
– Țin minte ultima dată când au venit păsările negre. Atunci au luat-o pe Mora. Ea a fost și cea mai bună dintre noi.
– Nu te gândi la asta, șopti bătrâna, privind-o atent. Niciuna nu ați fost mai importantă ca cealaltă. Mai ales că v-ați împuținat. Hai, bea din ceai.
Troleibuzul trecu iarăși prin dreptul geamului, scuturând cablurile care de data asta aproape că țiuiră de la viteza coarnelor. Ceața era tot acolo, la locul ei peste case. Vesna tresări, dar apropie ceașca de buze, murmură ceva și sorbi din ceaiul negru. Era amar. O fierbințeală îi străbătu stomacul aproape ca o durere, coborându-i între picioare. Oftă prelung.
– Am fost cuminte, bunică?
– Ai fost, cum nu.
– Mavka nu a fost cuminte.
– Nu, ea nu a fost.
– De aia au luat-o?
– Nu, Vesna, au luat-o pentru că îi venise rândul. A fost doar ghinion. Și rânduială.
– Nu îmi place rânduiala asta, bunică. De ce nu putem să o schimbăm? Mavka s-a luptat. Și noi am putea să o facem. Noi două. O să îi lași să mă ia, dacă îmi vine rândul?
Bunica se uită atent la ea, cu ochii mici și pătrunzători. Se gândi la Mavka și la cum se despicase de spate în fața lor și aproape reușise să fugă la bunica ei, până au prins-o din nou. I-a fost și mai rău pe urmă. Rânduiala… Striborii se întorseseră împotriva lor. Vesna mai luă o gură din ceai. La fel de amar și de fierbinte. Parcă nu se răcise deloc. Aburea în ceașca albă, pătată acum cu două cercuri negre. Durerea îi urcă spre sâni.
– Mă iubești, bunică?
– Da, Vesna.
– Ți-e drag să mergem după flori?
Bătrâna nu zise nimic. Sigur că îi era. Doar pentru asta trăia, nu? Veselia și inocența fetei, când alerga liberă pe potecă, mirosind tufele și cercetând până departe zidurile înalte și negre, uneori speriată ca un iepure, alteori cu pumnii strânși, furioasă, chiar răzvrătită, o umpleau de afecțiune pe femeie. Și de milă. O îmbărbăta cum putea atunci când ea striga „Domovoi, mi-e frică!” Îi spunea: „Ție? Cum să îți fie ție frică? După atât timp, am crezut că ai uitat frica!” Fata îi răspundea: „O uitasem, dar mi-am reamintit-o.”. Îi promitea că va fi în siguranță și că o va apăra. Dar era deja bătrână, iar puterile o lăsau. Și ele, fetele, femeile de odinioară, care păcăleau bărbații și se distrau cu ei prin pădurile dese – mai ales Mavka cea necuminte și răutăcioasă, goală și cu spatele despicat – erau tot mai copile în ficare an. Era și ăsta un semn.
– Mai ai o gură, Vesna. Bea-o…, îi șopti bătrâna.
– Beau, bunică.
Ultima sorbitură i se urcă direct la cap. Fata puse ceașca pe masă, amețită de puterea ceaiului și se lăsă pe spătarul scaunului. Începu să transpire și să o furnice prin pântece și mai jos. Gâfâi și se prinse cu putere de pulpe. Degetele i se albiră la unghii și încheieturi. Prinse a se freca pe genunchi și pe stomac și pe sâni.
– Mi-e rău, bunică! Mi-e rău.
– Șșș, o domoli femeia, luându-i ceașca din față.
O învârti repede, cu mișcări exersate și o răsturnă pe farfurioară. Privi atentă la frunzele de ceai. Vesna gemea tot mai tare, lung, tânguitor. Bătea când dintr-un picior, când din celălalt. Șarpele de pe ceainic se deznodă de pe argintul strălucitor și coborî pe masă. Solzii se frecau de lemn scoțând un sunet de firiz. Coborî pe piciorul Vesnei și i se încolăci pe pulpă. Fata încercă să îl smulgă, dar șarpele se strânse și mai tare.
– Au, mă doare, bunică! Mă doare!
Femeia se aplecase peste masă, respirând zgomotos. Privi atent la frunzele îmbibate. Se vedea ceva acolo, aproape clar. Dar nu era îndeajuns. Trebuia să ațâțe șarpele. Doar el putea să îi dezvăluie tot ce trebuia văzut. Se ridică cu mișcări iuți, surprinzătoare pentru vârsta ei și o prinse pe Vesna de mâini, trăgândui-le la spate.
– Lasă-l, îi șopti. Lasă-l. E șarpele tău, îți amintești când l-ai primit?
– Când m-am născut, hohoti fata.
– Și când a fost asta?
– Nu mai știu. Într-o primăvară?
– Într-o primăvară. Când?
– Demult.
– Când?
– Pe când eram numai noi, înainte de ziduri, înainte de colonie, înainte de vremea rea. Înainte ca striborii să o ucidă pe Mora și să apară Păsările-Negre și gerul să nu mai plece fără sacrificiu. Atunci l-am primit. Ca dar la naștere.
Șarpele i se strecură sub fustă, între pulpele albe și goale. Se cuibări acolo și mușcă cu putere. Vesna țipă excitată, urletul ei reverberând în pereții casei vechi, până afară, pe stradă, peste cablurile de troleibuz, peste acoperișuri, pierzându-se în ceața care aștepta. Bătrâna fugi înapoi la farfurioară. Strânse din ochi și desluși o pereche de aripi mari, un cioc lung de corb și pene negre, zburlite de vânt. Și de undeva din urmă lor, o întunecime. Oftă, abătută.
– E gata, am terminat. Poți să pleci! îi spuse șarpelui, care ieși ascultător de sub hainele Vesnei și se înțepeni cuminte înapoi pe ceainic.
Bătrâna strânse tot ce era pe masă și fugi în bucătărie. Era deja seară, iar felinarele orașului se aprinseră unul câte unul, prea chioare ca să lumineze mai mult decât mijlocul drumurilor. Blocurile și casele rămaseră în beznă, așteptând liniștite dimineața. Vesna rămase pe scaun, la masă, în dreptul geamurilor, până târziu, cu gândurile departe.
*
Pe geam nu se mai vedea nimic, nici chiar umbrele. Ziua și noaptea se lipiseră una de cealaltă. Ningea încontinuu, cu fulgi mari și negri. Drumul se acoperise, la fel și trotuarele. În locul unde înainte erau parcate mașinile vechi, acum mai erau doar gâlme uriașe de cenușă. Cablurile troleibuzului se înțepeniseră de la frig. Erau ca niște crengi lungi, pe care nici vântul nu mai reușea să le miște. Nu mai circula nimic. La capătul străzilor, bezna era și mai adâncă. Viforul, care venise în urma păsărilor, sufla zăpada neagră peste marginile coloniei și se izbea de zidul care îi împrejmuia. Când se strângea prea multă, de sus de pe metereze se prăbușea într-o avalanșă asurzitoare, care bubuia până departe.
Pe străzi nu mai era nimeni. Doar autobuzul striborilor – o namilă ruginită, cândva verde, fără geamuri, care împingea nămeții cu plugul uriaș de fier cu margini zimțate, îngrămădind zăpada în troiene de-o parte și de alta a drumului. Roțile mari, învelite în lanțuri, scrâșneau pe gheață. Uneori se împotmolea, iar șoferul, apărat de cabina încăpătoare legată în zăbrele, tura motorul. Huiduma tușea, suflând un fum greu și înecăcios, apoi pornea, izbind tot ce prindea în cale. Pe acoperiș, în spatele unui far imens, un alt stribor cerceta cu atenție fundăturile dintre blocuri și mătura geamurile cu fascicolul rece. Zăbovea câteva secunde, apoi trecea la următorul. Nu se vedea nimic.
Din când în când, câțiva dintre ei coborau, alertați. Aveau lanterne cu care dădeau târcoale pe lângă intrări și prin scări. Lumina farului de pe cabină trecea peste ei, reflectându-se în paltoanele de piele. Din filtrul măștii de cauciuc ieșeau aburi. Cum nu găseau pe nimeni, fugeau înapoi, apăsând urme prin zăpadă. Autobuzul huruia mai departe, iscodind urmele celor care trăiau acolo. Dar nu intrau, încă nu. Nu erau unde trebuie. Un pic mai în față. În urma lor, drumul se acoperea la loc, înfundând urmele plugului.
Locuitorii coloniei pierduseră șirul zilelor. Ceasurile mecanice, cu limbi lungi, țăcăneau monoton în fiecare sufragerie. O vreme, cei din colonie contorizaseră orele, le notaseră pe foi de hârtie, bifându-le mai gros atunci când li se făcea foame. Mic dejun, prânz, cină. Mic dejun, prânz, cină. Cină, mic dejun, prânz. Prânz, cină, mic dejun. Nu mai știau. Mâncau doar așa, pentru că trebuia. Dormeau când li se stingeau lumânările. Se spălau în apa rece, adunată în ligheane și farfurii. Stăteau pe canapele și ciuleau urechile de fiecare dată când auzeau geamurile tremurând din cauza vântului și a țipetelor. Se închideau în ei. Muți și orbi și aproape surzi. Se gândeau că o să treacă și iarna asta. La fel ca cele de dinainte. Cu ajutorul striborilor. Erau de-ai lor, de-ai vântului, chiar dacă acum nu mai stăteau în colonie. Cineva trebuia să alunge iarna, iarna cea neagră, iarna adusă de cei care înainte îi slujeau. Da, iarna trebuia alungată, iar Mora, născută în zăpadă, nu mai era cu ei.
*
Autobuzul se opri în fața unui bloc. Patru stribori săriră afară și se apropiară de intrare. Unul dintre ei puse o mână acoperită de o mănușă neagră pe ușa de fier. Stătu așa câteva secunde, apoi dădu scurt din cap. Ceilalți se strânseră în jurul său și smulseră scândurile care blocau geamul. Primul izbi sticla, apoi își vârî brațul și trase încuietoarea. Aici era. Tropăiră în scara înghețată. Primul șuieră prin mască: „La ultimul etaj! Intrarea din capăt!” Ceilalți o luară la goană în sus pe trepte, înghesuindu-se unii în alții pe coridoarele înguste. Vântul huruia în urma lor, trântind ușa lăsată deschisă.
„Aici e!” zise primul.
„Aici e!”, „Aici e!”, „Aici e!”.
„Chemați-l pe Pavel!”
„Pavel!”, „Pavel!”, „Pavel!”.
Din spatele lor, din umbră, ieși un bărbat înalt și solid, îmbrăcat în uniformă militară, verde închis. Paltonul, bine căptușit, era ținut în capse negre. Nu avea niciun alt însemn în afara de o cruce mare, de fier, prinsă pe piept, de care, în colțuri, se lipise zăpada. Barba argintie, scurtă, prinsese țurțuri negri. Obrazul îi era brăzdat de frig. Pășea moale, împroșcând cioburi pe unde călca. Striborii se feriră din calea lui. Bărbatul își dădu jos chipiul, vârându-l simandicos sub braț. Își trecu mâna prin părul lăsat mai lung, se aplecă peste ușă și ciocăni discret.
– Vesna, ești acasă?
Din partea cealaltă nu se auzi nimic. Pavel își lipi urechea de lemnul subțire. Ascultă atent și zâmbi. Ciocăni iarăși.
– Vesna, te aud. Deschide ușa.
Liniște. Bărbatul se îndreptă de spate și le făcu un semn striborilor.
„O spargem!”, „O spargem!”, „O spargem!”, „O spargem!”.
Ușa zbură cât colo, în așchii mari și ascuțite. Ecoul lemnului se lovi în pereții de beton. Pavel intră primul, urmat îndeaproape de ceilalți. Se apropie de întrerupător, apoi începu să râdă. Da. Desigur. Nu mergea.
– Vesna, aprinde lumânările. Sau pune-o pe bunică-ta. Să vă văd mai bine.
Striborii dădeau rotocoale cu lanternele, luminând ceasul vechi, canapeaua, masa lucioasă, draperiile. Unul dintre ei căută să se ducă în camera următoare, dar când călcă pragul din holul micuț care lega sufrageria de dormitor, o izbitură puternică îl aruncă pe spate, strivindu-l de perete. Se prăbuși la podea și rămase acolo, ghemuit, mormăind împleticit. Ceilalți se adunară în fața lui, gată să intre dincolo și să înșface pe oricine găseau. Pavel îi opri. Spuse amuzat:
– Mai mult de atât nu cred că poți, Vesna. Hai, vino încoace.
Se auzi o mișcare, ca un fâșâit de haine, apoi un alt stribor fu împins în tavan, de unde căzu ca o un sac de cârpe.
– Am uitat că ești una dintre cele mai bătrâne, zise bărbatul, chiorându-se prin bezna tăiată de lanterne. Fii cuminte, Vesna. Știi și tu că fără tine, iarna va rămâne peste noi. Așa merg lucrurile acum.
Al treilea fu pulverizat de forța care emana din camera alăturată. Ultimul stribor se ascunse în spatele lui Pavel, speriat. Nederanjat, bărbatul se scotoci pe sub palton și scoase un pistol. Trase piedica și îl aținti către holul micuț.
– Degeaba ești supărată, Vesna. Nu e vina noastră. Știi și tu asta. Noi nu am făcut altceva decât să strângem ce ne-a fost lăsat și să încercăm să punem lucrurile cap la cap. Eu ce să-ți fac? Cum pot eu să vă ajut?
Bărbatul se întoarse către stribor și îl îndemnă să se lipească de perete, în dreptul ușii, apoi făcu un pas în față, liniștit. Spuse iarăși:
– Cum pot eu să te ajut? Spune-mi, Vesna!
– Să nu mă mai strigi pe nume! scânci fata într-un final. Vocea îi tremura, lipsită de vlagă.
– Ai obosit, Vesna. Ți-am zis că asta o să se întâmple. Ce-aș putea să fac?
– Să ne lași în pace. Să ne dai drumul și să ne lași în pace!
– Nu am cum să fac asta. Unde e Domovoi? Știu că e și ea epuizată. Sau e un el? Probabil e o ea. De când te slujește? Nu contează, oricum toți sunt la fel. Haide aici, Vesna.
– Nu îmi mai spune numele!
Din bezna camerei, bunica Vesnei, cu ochii aprinși de furie, sări cu mâinile întinse, încercând să îl prindă pe bărbat de gulerul vestonului și să îl tragă în jos cu ea, undeva la podea sau mai jos, sub cele patru etaje ale blocului, în pământul înghețat. Pavel o văzu în lanterna striborului și se feri cu repeziciune. O prinse pe femeie cu degetele de gât. Strânse cu putere, iar cu cealaltă mână îi lipi pistolul de tâmplă.
– În numele Tău…
Apăsă pe trăgaci. Arma scoase un clănțănit metalic. Bubuitura scutură corpul bătrânei. Capul i se duse pe spate, violent. Bucăți din craniu împroșcară peretele. Pavel îi dădu drumul și oftă.
– Vesna, am ucis-o pe Domovoi. Acum ieși?
Urmă o clipă de liniște. Pavel auzi geamul lovit de vânt, pocnetul ușii de la intrarea în scară, ce încă se izbea furioasă în toc. Auzi și motorul autobuzului hodorogit, care troncănea în stradă. Strânse mâna pe pistol, iar mănușa de piele scârțâi discret. Striborul se încordă și el.
Lumânările din sufragerie se aprinseră una câte una, suflate de nicăieri. Luminară puternic încăperea. Pe jos, răsturnate, se îngrămădeau oale și căni mari de inox. Unele încă mai aveau apă în ele. Pe masa lucioasă din dreptul ferestrei, Pavel văzu bucăți de pâine uscată și cești de ceai, acum goale. Canapeaua era în dezordine, cu multe pături aruncate unele peste altele, semn că femeia încercase să potolească frigul care mușca mai tare din fată decât din ea, care nu era născută primăvara. Ceasul se oprise la ora 3: 07. Dimineața sau după-amiza, dar nu mai conta.
– Haide. E timpul să mergem. Fii curajoasă.
Fata ieși din dormitor, prin hol, în cameră. Era murdară pe față, ca de funingine. Slăbise. De sub rochia șifonată și descusută ieșeau două picioare subțiri, cu genunchi ascuțiți și pulpe subțiri, osoase, încălțate în sandale. Părul lung îi atârna drept, murdar, peste umerii acoperiți de un pulover larg, din care ieșeau ațe. Își ridică privirea spre ei. Nu mai era furioasă, nici speriată.
– Te-ai luptat cu noi. N-a fost rău.
– Mai bine decât Mavka?
– Da. Mai bine.
– Nu mă lași să plec?
– Nu.
– Sunt ultima din cele născute primăvara.
– Știu. Dar așa a fost să fie.
Pavel oftă și o apucă pe după umeri, încurajator. O șterse pe față de urmele negre șoptind „ce păcat”, apoi porni împreună cu ea spre ușă. Înainte să iasă, se opri și îi spuse:
– Nu uita ceainicul. Nu putem pleca fără el.
Vesna fugi împiedicată înapoi în casă. Zdrăngăni ceva prin ultima cameră și se întoarse cu vasul în brațe, strângându-l cu putere la piept. Pavel îl luă cu blândețe și îl întinse striborului, apoi o conduse pe fată afară, pe coridorul întunecat, în jos pe scări, afară, în frigul iernii negre, până la autobuzul cu plug.
*
Vesna se gândea la primăvară, dar nu mai reușea să își aducă aminte mare lucru. Nici de când se născuse, nici din lunile și anii care au urmat. Îi era ciudă, cum să nu mai fi rămas nimic? Da, trecuse mult timp, dar primăvara era tot timpul aceeași. Ceea ce nu era un lucru rău, din contră, știai în fiecare an la ce să te aștepți.
Ba, uite că mai rămăsese una – hârjoneala ei cu Mora, care era mai tot timpul supărată. Dar Vesna o iubea și știa cum îi e firea. Mora se înciuda odată și se umfla la ele, nervoasă. Apoi îi trecea și stătea îmbufnată. De fapt se prefăcea. Cel mai mult și cel mai mult își dorea să vină Vesna, dintre toate celelalte, și să o îmbuneze. Doar ea. Și Vesna asta făcea. Fugea și o prindea de mână și îi șoptea că era cea mai frumoasă dintre câte erau adunate acolo. Apoi o săruta iute pe buze. Mora se înroșea și se înfuria iarăși, dar Vesna o strângea repede de un sân, apoi fugea râzând. Supărata, Mora se lua după ea și o trântea la pământ. Se rostogoleau și apoi se hăhăiau fericite. De bucurie, Vesna alerga ca un viezure prin tufele abia răsărite, sau ca o ciută, luând în piept iarba înaltă atunci când o găsea. Era bine. Și ea trebuia să se supere din când în când. Că așa își știau toate locul. Celelalte veneau pe rând și o pupau și o strângeau de unde apucau. Așa era jocul.
Atât își mai amintea de atunci. Doar frânturi tulburi, nearanjate. Se gândi și la verile fierbinți, la răcoarea munților și a pădurilor de brad, la crestele de piatră scufundate în norii de furtună, la vântul de toamnă și la frunzele care se întreceau pe la picioarele lor. Acum, striborii se distrau pișcând oamenii de glezne și suflându-le plăriile. Urât din partea lor, dar măcar scăpaseră. Nu putea să îi judece. Poate doar să îi invidieze.
Ar fi vrut să simtă iarăși mirosul de mușețel din palme, cules acuma, în ultima vreme. Hălăduia până o dureau picioarele încălțate în sandale. Dar nu se lăsase bătută. Nici de zidul înalt, nici de colonia cu blocuri cenușii și case urâte. Trebuia să prindă curaj. Să-și tragă puterea de undeva. Inspiră adânc, sperând să prindă vreo aromă. Strâmbă din nas. Mirosea urât. A ce puțea? A ars? Ce arde? Se înecă de la fumul înecăcios și începu să tușească. Se sufoca. Horcăi de câteva ori și miji ochii.
Printre limbile de foc ce o înconjurau, zări autobuzul cu plug al lui Pavel și câțiva stribori care o priveau fix prin măștile cu ochi mați care se terminau în filtrul prin care ieșeau aburii. Nu erau aburi, se gândi ea absentă, erau chiar ei, ce era pe dedesubtul lor, risipit în costumele alea urâte, prinși ca-n laț. Se uită la picioare și apoi cumva peste umăr. Începu să plângă. Era prinsă cu lanțuri de un stâlp ce fusese înfipt în mijlocul unei grămezi mari de lemne, care ardea tot mai aproape de ea.
„Oare ei știu că sunt ultima?” se întrebă fără să aștepte vreun răspuns. „Probabil, dar nu au de ales. Altfel furia iernii îi va ucide pe toți. Și oricum, nu Pavel o omorîse pe Mora. El doar aranja lucrurile. După rânduiala pe care o primise…” I se păru că îi aude pe stribori vorbind către ea:
„Iartă-ne, Vesna!”
„Iartă-ne, Vesna!”
„Iartă-ne, Vesna!”
„Iartă-ne, Vesna!”
Doar Pavel era tăcut. Sătea acolo, în fața ei, bătut de ninsoare, cu brațele încrucișate, fără să spună nimic. Probabil din milă. Ce rost mai avea să o chinuie acum?
Focul o apucă de picioare. Vesna urlă. Țipătul ei se înălță pe deasupra rugului, către cerul acoperit de norii din care se scutura zăpada neagră. Încercă să se smucească, dar fierul o ținea bine. „Domovoi, mi-e frică.” „Ție? Cum să îți fie ție frică? După atât timp, am crezut că ai uitat frica!” „O uitasem, dar mi-am reamintit-o.” Flăcările o prinseră de mijloc și o strânseră cu putere. Fata se scutură, căutând o gură de aer. Inhală puternic. Limbile roșiatice i se strecurară în gură și prin nări, în jos pe gât, către piept, întânzându-se precum o mână cu degetele întise, încercând să îi cuprindă inima.
Fiecare părticică a corpului ei firav fu cuprinsă de foc. Mâinile și picioarele prinseră a-i tremura convulsiv. Carnea sfârâia și se descompunea în bucățele de cenușă și de jar care, duse de vânt, se agățau de fulgii negri și îi topeau. Într-un final, capul îi căzu în piept și Vesna rămase atârnată în stâlp, cuprinsă de mijloc și peste piept de lanțul greu.
Pavel urcă în autobuz, urmat de ceilalți. Striborul de pe cabină curăță cu palma farul chiorât de zăpadă. Roțile se învârtiră în gol, până ce lanțurile se prinseră în câteva cioturi înghețate. Autobuzul se hurducăi peste nămeți, retezându-le cu plugul zimțat și porni hotărât spre apus, către orașul unde oamenii îi așteptau înfrigurați.
Până dimineață, zăpada albă a unei ierni obișnuite urma să acopere pustietatea întunecată. Rugul va mai fumega o vreme, poate câteva zile, până ce fulgii îl vor stinge cu totul și îl vor înveli. Apoi, peste câteva luni, în primele săptămâni ale primăverii, troienele și gâlma ce rămăseseră în urma lui Pavel se vor înmuia în bălți limpezi care vor adăpa pământul din care urmau să crească flori de mușețel ce vor acoperi toată câmpia, până departe pe lângă zidul înalt. Vor răsări din fiecare crăpătură, în iarba înaltă, printre ciulini, până sus, pe metereze. Lujerii se vor îmbrățișa și se vor ciupi unii pe alții, apoi se vor pleoști, adormiți de soarele fierbine al verii. Târziu, când va fi iarăși toamnă și lumina se va împuțina, se vor juca cu vântul împielițat, ascunse pe sub frunze, dacă nu erau deja la adăpost în plicurile de hârtie, care cum i-o fi rânduiala, așteptând nerăbdătoare întoarcerea și supărările iernii, pentru care aveau leac și pe care puteau să o înduplece.
„Domovoi, cât mai ține vara? Mi-e dor de iarnă.”
„Ține atât cât o sta soarele pe cer.”
©Cristian Vicol 2020
