Era încă vară, iar timpul căsca plictisit. Un august fierbinte, care aducea printre vărsările de culori ofilite, câte o briză răcoroasă care scutura frunzele de-acum uscate şi îngălbenite ale copacilor. Ea nu ştia dacă se întorsese din drum sau mergea înainte, însă imaginea lui avea să rămână pregnantă, ca parfumul dulce al unui fruct mult prea copt, parfum încolăcit pe mână ca un şarpe şi rămas agăţat, fiind purtat pretudindeni, împrăştiind în suflet molima unui dor fără nume…
Abia începuse ultima lună de vacană şi Laura simţea deja nostalgia amară apăsându-i pe inimă. Mereu se simţea tristă şi debusolată în perioada aceea, ştiind că vara urma să se sfârşească şi toamna avea să-şi intre în drepturi, cu ploi şi frig şi frunze uscate, împingându-şi grăbită sora de pe scenă ca să se bucure ea de atenţia publicului. Ştia că şcoala avea să înceapă curând, avea să revină vremea în care să fie trezită de piuitul alarmei ciufute, să se dea jos din pat fără chef, să înghită forţat câteva guri de cafea, să mănânce fără poftă, să ia autobuzul fără bani de bilet, să fumeze de la colegi, să doarmă noaptea fără vise. Se gândea cât de uşor i se părea totul când era copil. Cât de frumoasă era viaţa! Uneori simţea dorul ca pe o apăsare nefirească în piept, dorul vacanţelor de vară la bunici, al dimineţilor în care se trezea cu obrajii sărutaţi de soare, al serilor când se tăvălea prin iarba reavănă, privind stelele şi visând cu ochii deschişi. Îi era dor să stea seara cu femeile la şezătoare şi s-o privească pe bunica ei, acum o femeie de optzeci de ani încărunţită şi gârbovită, ţesând sau tricotând cu andrelele ei cu vârfuri tocite, în timp ce spunea poveşti din tinereţe, să fiarbă porumb la tuci, să mănânce după muşte, să cutreiere livada din spatele casei bătrâneşti, care curgea ca o cascadă de verdeaţă până în vale — o oază de lumină şi culoare plină de copaci încărcaţi cu fructe, a căror greutate îi trăgea spre pământ. Îi era dor să călărească iapa bunicului, să simtă în nări mirosul de ţigări de foi împregnat în vesta lui scămoşată, să plece cu el pe deal, cu caprele, să le dea să lingă sare, să le mângâie ieduţii. Îi era dor să citească o carte în liniştea pridvorului cu podeaua mâncată de cari ce scârţâia la fiecare respiraţie a vântului, sub clar de lună strecurat printre ramurile mărului…
Strânse din ochi ca să-şi alunge amintirile chinuitoare. Acum, viaţa ei nu însemna decât obligativitate, datorii, restricţii, certuri zilnice cu părinţii. Mama şi tatăl ei aveau mereu câte ceva de spus: ba nu voiau s-o lase să-şi dea piercing în nas, ba nu le convenea când îşi cumpăra tricouri cu trupe, ba mama ei sărea ca arsă când o vedea cu părul proaspăt vopsit ori cu unghiile date cu ojă neagră, ba se isterizau toate vecinele când asculta Rammstein… Viaţa îi era un chin. Nimeni n-o înţelegea, nimeni nu-şi dădea măcar interesul să vadă de ce făcea ceea ce făcea. Majoritatea adulţilor din jurul ei, prietenii părinţilor ei şi profesorii de la liceu, credeau că era un manifest, că cerşea atenţie, că era doar o fază a unui copil răsfăţat. Nimeni nu părea să înţeleagă un adevăr simplu, care alimenta motorul de pornire al firii, şi anume că fiecare om e diferit şi iubeşte lucruri diferite. Laura credea cu tărie că un om trebuie să ţină cu dinţii de ceea ce iubeşte, chiar dacă şi-ar pierde toate măselele din gură, chiar dacă toţi oamenii s-ar uni şi ar veni cu furci şi topoare să-i smulgă acele lucruri din inimă, chiar dacă uragane şi taifune l-ar lua pe sus şi l-ar izbi de toţi pereţii de sticlă ai realităţii.
— Am ajuns! declară mama ei, deschizând portiera şi inspirând cu nesaţ aerul uscat. Hai, coboară, ai stat bosumflată tot drumul.
— Dar ţi-am zis că nu vreau să vin! Cum să nu fiu bosumflată când sunt obligată să fac ceva împotriva voinţei mele? bălmăji ea, nervoasă.
Îşi dădu ochii peste cap şi coborî din maşină. Trecuseră şase ani de când nu mai călcase în satul M., însă locul i se părea neschimbat, ceea ce îi dădea o senzaţie stranie. Nicio ulucă nu se clintise din locul ei, indiferent de cât de putredă era. Niciun fir de iarbă nu crescuse mai răzleţ decât îşi amintea ea, nicio uliţă nu era mai bătătorită decât înainte. Nu se clădise nimic nou, dar nici nu se surpase nimic vechi. Parcă timpul amorţise. Numai ea era diferită. În locul fetiţei blonde, cu obrajii rumeni de ţărăncuţă, cu ochii mari şi curioşi, venise acum o adolescentă pseudo-depresivă, neînţeleasă, refugiată în tărâmul muzicii, îmbrăcată în negru şi cu urechile pline de pierce-uri.
Îşi luă bagajele din spate şi intră prima în curtea bunicilor, largă precum una domnească şi aranjată la fel de ordonat cum îşi amintea ea: grădina de legume în dreapta, grădina de flori în stânga iar pe mijloc, cât era de lungă cărarea mărginită de pietre vopsite cu var, viţă de vie. După săruturile de rigoare şi şocul bătrânilor de a-şi vedea nepoata care crescuse atât de mult, se aşezară toţi la masa de sub nuc pentru un pahar cu limonadă rece. Laura asculta pierdută şi distantă discuţiile de complezenţă dintre adulţi, aşteptând să treacă mai repede ora pe care promisese că avea să o petreacă în familie, ca să poată ieşi să se plimbe prin sat. O ardeau tălpile în bocanci de dorul uliţelor măturate de arşiţă, o strigau cărările răsfirate pe dealuri, o chema pădurea, cu toată frăgezimea ei din miez de august. Auzi că toate erau bune în casa bătrânilor şi că nu se întâmplaseră multe lucruri de când nu mai dăduseră pe acolo. Singura diferenţă era că mai muriseră câteva vecine. În vreme ce bunica ei începu să le înşire numele şi să povestească amănuntele redundante pe care şi le mai amintea despre ele, Laura intră în întunericul subconştientului, descuie lacătele de metal, iar lanţurile grele, cu zale masive, căzură zornăind: mintea ei era acum liberă, aşa că începu să zburde, fericită, şi se ridică în înalturile nimicului, luându-se imediat la trântă cu cohortele de întrebări.
Cum era posibil să trăieşti ani întregi în acelaşi neclintit petic de timp? Să faci în fiecare zi aceleaşi lucruri, să ai aceeaşi rutină otrăvitoare, să nu se schimbe niciodată nimic în lumea ta, dar tu să rămâi întreg la minte şi să-ţi păstrezi bucuria copilărească de a trăi? Să abordezi un entuziasm pur atunci când îţi revezi copiii şi nepoata după atâta amar de vreme?
Din acest punct de vedere, bunica ei era o minune. Deşi pielea i se mai zbârcise, ochii îi erau şi mai afundaţi în orbite, şi mai tulburi; deşi bunciul ei se cocoşase şi mai tare, zâmbeau până la urechi cu gurile lor ştirbe, râdeau, povesteau cu glasurile lor moi de bătrâneţe tot ce considerau ei că era important. Îşi plimbă privirea pe chipurile lor, simţind împunsătura lacrimilor. Bunicul îi receptă privirile domoale, aşa că se ridică de pe taburet şi se apropie de ea, ciupindu-i nasul.
— Ia zi, nepoată, cu ce te mai lauzi? Cum merge şcoala? Cum e cu băieţii?
Rânjind, Laura dădu să-i răspundă, însă mama vorbi înaintea ei.
— Eh, cum să meargă… Pe butuci! Face numai prostii! Umblă numai cu vagabonzi!
Exclamaţia de protest a bunicii ei o opri din a se apăra. Ura când mama ei proceda aşa. Niciodată nu avea şansa să se explice. Niciodată nu era acceptată versiunea ei de adevăr. Îşi privi bunica frângându-şi în poală mâinile cu care o crescuse, în vreme ce afişa o grimasă tristă, şi se gândi că nu avea niciun rost să încerce să le explice acelor oameni că nimic din ceea ce credeau despre ea nu era adevărat. Era ca şi cum ar fi încercat să toarne miere într-un castron cu zeamă de varză, n-ar fi ieşit nimic bun. Îşi lăsă privirea în pământ. Ar fi fumat o ţigară. Îi era atât de ciudă şi era atât de supărată pe mama ei, încât…
— Măi, Valentina, mai lasă, tată, fata în pace! Uită-te şi tu ce tristă e, ce privire copleşită are! De ce vorbeşti tu în locul ei? se răţoi bunicul, deranjat, aşezându-şi protector mâinile bătătorite de muncă pe umerii ei firavi. Zi-ne, tataie, cum merge treaba?
Prima undă a şocului înflori într-un zâmbet larg, iar a doua o făcu să ridice capul din pământ. Se simţea izbăvită de sentinţa pe care o primise pe nedrept.
— Îmi place la şcoală, chiar dacă nu sunt bună la toate materiile. Dar la cele pe care le iubesc am note mari, ca de exemplu, la engleză. Îmi place să scriu şi să compun cântece în engleză şi să ascult muzică… Iar prietenii mei nu sunt vagabonzi, mamă, sublinie ea, completându-şi remarca cu o încruntătură.
— Dar cum se cheamă soiul ăsta de golani care se îmbracă precum nişte satanişti, cu tricourile alea cu cranii şi capete de ţapi, şi care-şi bagă cercei pe unde mai au loc?
— Asta nu înseamnă că sunt satanişti, că doar nu ieşim seara în cimitir să sacrificăm virgine! protestă Laura, ridicând glasul.
— Ba exact asta înseamnă! întări mama ei, răstindu-se la rândul său.
— Ba nu! Lumea nu se împarte în sfinţi şi draci, mamă! Dacă eu şi prietenii mei nu suntem la fel ca voi, asta nu înseamnă că suntem nişte abominabilităţi ale naturii. Pur şi simplu, nouă ne place altceva. Care e problema?
— Dar de ce nu poţi să fii şi tu ca toate celelalte fete de vârsta ta? îi luă tatăl său apărarea mamei. De ce nu te îmbraci şi tu frumos, de ce nu asculţi muzică obişnuită?
Discuţia se îndrepta spre un teren minat. Laura era atât de frustrată de modul în care gândeau părinţii ei, încât decise să apeleze la varianta folosită de obicei: capitularea. Îi era mai simplu să tacă şi să-i ignore decât să-i facă să înţeleagă felul în care ea vedea lucrurile. Văzând situaţia tensionată creată între ei, bunicul Laurei propuse să încingă o partidă de cărţi, ca să se mai domolească spiritele, în vreme ce bunica se ridică să pună de cafea. Laura se scuză, îşi luă ghiozdanul, şi-l aruncă în spate şi le spuse că pleacă să se plimbe prin sat, într-o notă care transmitea cât de mult dorea scape de ei şi de gândirea lor învechită.
De cum ieşi pe poartă, urmă cursul drumului de ţară, bătătorit de roţile căruţelor, coborî coasta înverzită care ducea în luncă şi se instală în faţa iazului acoperit cu mătasea broaştei, la umbra unui zarzăr. Rezemată de trunchiul copacului umbros, îşi aprinse o ţigară şi îşi puse căştile în urechi, gândindu-se cum toată viaţa ei nu reprezenta altceva decât un război cu nişte armate pe care nu le vedea venind. Era ca şi cum cineva o smulsese din copilărie şi o azvârlise pe un câmp de luptă, legată la ochi, cu o sabie în mână, având pretenţia să şi câştige. Conflictul dintre generaţii o obosea. Era convinsă că acesta trebuia să fie principalul motiv pentru care se simţea adesea atât de singură. Noroc că-i avea pe prietenii ei de acasă, singurii care o înţelegeau.
Tresări, amintindu-și că şi la ţară avusese prieteni cândva. Erau două fetiţe şi un băiat cu care se juca mereu când venea în vacanţă; îi fuseseră părtaşi la toate nebuniile pe care le făcuse, atât în ograda bunicilor (atunci când deschisese ţarcul porcilor sau când furase calul şi fugise cu el în pădure să se joace de-a războinicii), cât şi prin sat. Nu îi era dor de ei cât îi era de amintirea acelor momente şi, de dragul lor, hotărî să meargă să-i caute. Se ridică alene, se scutură pe fund de resturile de iarbă şi urcă înapoi pe coastă, nu înainte de a arunca câteva pietre în iaz. Rânji pentru sine când auzi glasurile nervoase ale broaştelor protestând împotriva invadatorilor. Porni înapoi pe drum, urcând coasta, şi ajunse în capătul uliţei, la bifurcaţie. Acolo, în faţa porţii, sprijinită în baston, i se păru preţ de o clipă că o vede pe tanti Marilena, o bună prietenă a bunicii ei, şi dădu s-o salute, însă odată ce clipi, imaginea femeii dispăru şi nu rămase în urma ei decât o răsculare de ţărână, ca şi cum vântul suflase peste o candelă ce nu trebuia aprinsă. Imaginaţia ei mult prea bogată îi juca feste. Ignorând episodul, coti spre dreapta, pe drumul care ducea la bar, şi se opri în faţa porţii casei unde îşi amintea că locuiau Adina şi Loredana. Strigă de câteva ori, însă nu-i răspunse nimeni. Curtea era pustie, nu se auzeau decât animalele. Uşor dezamăgită, dar hotărâtă să nu se lase păgubaşă atât de repede, plecă mai departe, trecu de casa primarului şi se opri în faţa porţii lui Adrian. Bunica acestuia se afla în curte, stând pe bancă la soare şi murmurând cuvinte doar pentru ea.
Laura deschise poarta uşurel, iar aceasta scârţâi, ca o avertizare. Bătrâna nu se clinti. Se apropie de ea şi o salută politicos, se prezentă, apoi o întrebă dacă ştia ceva de Adrian.
— E plecat, maică, la târg de o săptămână, cu tată-su… Zicea că vine repede, da’ io ştiu acuma… S-o dus să vânză oile, că-s bătrâne şi n-are ce mai face cu ele… explică ea, privind în gol.
— N-aveţi un număr de telefon? insistă Laura, îndârjită.
— N-am, maică, că nu vorbesc eu cu drăcia aia… Ai, da’ a cui eşti matale? o întrebă femeia, privind-o cu adevărat pentru prima dată.
— Sunt nepoata Smărăndiţei a lui Marin, Laura, v-am mai spus o dată, zise ea, rotindu-şi ochii a frustrare.
— Şi ce vrei cu Nuţu meu? Ce vrei? se răsti femeia.
Laura o văzu strângând în mână bastonul de lemn lucios până ce i se albiră încheieturile degetelor, şi, ca s-o liniştească, îi spuse cu calm:
— Suntem prieteni din copilărie. Am venit să-l scot la un suc.
— Aaah, la un suc… făcu femeia, relaxându-se vizibil. Ai grijă, maică, păzăşte-te… Nu mai e lucrurile pe aicea cum le ştiai tu…
Femeia se încruntă în timp ce vorbea. Parcă se uita prin ea, la ceva cu adevărat înspăimântător. Laura o găsea cel puţin nebună, aşa că se retrase încetişor, făcând mai întâi câţiva paşi înapoi, însă glasul ei schimbat brusc o făcu să încremenească.
— Păzeşte-te maică, că nu e lucru curat în satul ăsta… Ne mor vitele, ne mor oamenii pe capete, fetele tinere se duc după focuri… Ai grijă! strigă bătrâna, gesticulând cu bastonul în aer, însă Laura o zbughise de mult pe poartă.
Alergă, îngrozită, până ce ajunse la barul din sat. Se opri preţ de câteva secunde pe terasă, ca să-şi tragă răsuflarea, şi profită de moment pentru a se întreba ce o determinase pe bunica lui Adrian să devină aşa. Şi-o amintea ca pe o femeie normală, care avea grijă de nepotul ei ca de ochii din cap. Când erau mici, le făcea clătite, porumb fiert sau gogoşi. Îi lăsa să-şi întindă păturile în grădină şi să se joace pe iarbă. Îi păzea de muşte atunci când mâncau şi avea grijă să aibă mereu apă rece, scoasă din puţ. Femeia cu care tocmai stătuse de vorbă nu mai avea nimic din bunica lui Adrian. Ce-o fi vrut să spună? Ei i se părea că toate lucrurile sunt exact la fel ca în amintirile ei. Satul era acelaşi, deci şi oamenii trebuiau să fie aceiaşi.
Până şi barul era la fel cum şi-l amintea — o bodegă ce stătea să se dărâme, în care erau aruncate absolut la întâmplare mese şi scaune de lemn, şubrede şi murdare, şi care avea într-un colţ o tejghea soioasă unde se servea bere ieftină. Observă, însă, în spatele tejghelei, acolo unde proprietara, tanti Rodica, îşi ţinea unicul raft cu băuturi şi vitrina frigorifică, două boxe mari, tăcute, moţăind pe simfonia zumzăitului de muşte. Până şi plasa de ţânţari de la uşă era aceeaşi, cu excepţia unui strat nou de mizerie care întuneca nuanţele firelor de plastic. Nu era nimeni înăuntru când intră, aşa că se repezi la tejghea şi o văzu pe tanti Rodica, stând pe un taburet lângă vitrină şi jucându-se pe telefon. Femeia era atât de concentrată, încât nici nu observase prezenţa clientului.
— Sărut mâna! Nu vă supăraţi, aş vrea şi eu o cola la doză, zise Laura, încercând să pară veselă.
Tanti Rodica nu-şi mai aducea aminte de ea, desigur. Devenise, în aceşti şase ani, mai bătrână şi mai ursuză. Se ridică fără chef, aruncându-i o privire plină de repulsie, scoase doza din frigider şi i-o trânti pe tejghea. Laura îi plăti, fără să-i mulţumească, tratament pe care-l aplica de regulă celor nepoliticoşi, şi vru să iasă, însă, nefiind atentă pe unde mergea, se lovi de trupul solid al unui băiat mult mai înalt decât ea. Se grăbi să murmure o sumedenie de scuze înainte să-şi ridice privirea ca să vadă cine era persoana respectivă, pesemne la fel de neatentă ca ea, însă cuvintele i se înnodară pe buze atunci când privirile lor se atinseră.
Părea un băiat de-o seamă cu ea, însă foarte înalt, cu păr castaniu cârlionţat, care îi încadra faţa rotundă, blajină, cu un rond de bucle uşor aurii, mângâiate de soare. Ochii lui erau verzi ca iarba crudă a câmpului şi avea pielea atât de curată şi obrajii atât de plini, încât, preţ de câteva secunde, Laura voi să-l compare cu un îngeraş grăsan din picturile bisericeşti. Mai apoi, şi-a îndreptat atenţia şi spre vestimentaţia lui: purta bocanci, o pereche de pantaloni de piele cu buzunare şi un maiou cu cap de ţap, foarte decoltat, care stătea pe el ca pe gard.
— Ăăă…
— Scuză-mă, nu am fost atent.
Vocea care îi gâdilase timpanele părea disproporţionată în comparație cu faţa angelică: era groasă, aproape răguşită, sonoră, ca a unui adult după zece ani de fumat, nicidecum ca a unui adolescent cu corzile vocale în plin proces de dezvoltare. Auzise cuvintele înfundat, la fel cum se mişca prin apă, şi nu înţelegea ce se întâmpla cu ea. Se simţea dintrodată moale, slăbită, ca răpusă de căldură, simţea că n-o mai ţin picioarele. Băiatul o apucă de umeri şi o dădu uşor la o parte din uşă, ca să poată intra în bar. Gestul o surprinse şi simţi nevoia să mai arunce nişte scuze pentru stânjeneala care o ţintuise în prag, însă obrajii îi ardeau atât de tare încât ieşi din bar cu viteza unui iepure şi se aşeză afară, pe unul dintre scaunele de plastic aranjate în jurul mesei ce sprijinea o umbrelă mare, de plajă, cu emblema unui brand renumit de bere. Îşi desfăcu repede doza şi dădu pe gât sucul rece şi înţepător, cu atâta poftă că îi dădură lacrimile de la acid, apoi, înăbuşindu-şi un râgâit, îşi aprinse o ţigară. Îl urmări cu privirea cum iese din bar şi se îndreaptă în partea opusă din care venise ea, spre şcoala gimnazială din sat. Mergea legănat, probabil toropit de arşiţa care sfârteca aerul.
Laura nu-l cunoştea şi nu-şi amintea să-l mai fi văzut vreodată prin sat. Nu-şi înţelegea nici propria reacţie atunci când se priviseră în ochi. Fusese răvăşită într-o secundă, ca o ploaie de vară stârnită din senin de vreo briză mai iute. Exact aceeaşi senzaţie o avusese în interior, ca şi cum s-ar fi aflat dintr-odată sub un jet de apă călduţă, venit de nicăieri. Mai văzuse băieţi care o atrăseseră, însă reacţiile ei fuseseră diferite. Oftă prelung, scuipând un nor de fum ce se undui în fuioare graţioase. Ştia că n-ar fi trebuit să fumeze acolo, cineva ar fi putut s-o vadă şi s-o pârască, şi nu mai avea energie să se lupte inutil cu părinţii ei. Prea multe lucruri bizare se întâmplaseră în timpul scurt de când ajunsese în sat. Îşi termină sucul, aruncă doza în coşul de gunoi de lângă masă şi porni spre casa bunicilor cu mâinile în buzunare şi cu căştile în urechi, ascultând melodiile trupei preferate şi gândindu-se la băiatul cu ochi verzi.
De cum intră pe poartă, bunica ei, care scotea apă de la puţ, simţi că ceva era în neregulă cu ea şi o strigă. Laura ocoli rondul de pietre vopsite cu var alb ce împrejmuia grădina de flori şi primi, bucuroasă, o cană de apă rece, proaspăt scoasă din puţ cu găleata. Bău cu poftă, simţind răcoarea profundă revărsându-i-se în stomac ca o cascadă, apoi plecând prin sânge şi colindându-i tot trupul.
— Ah, sărut mâna, ce bună e! zise ea, ceva mai vioaie.
— Să creşti mare, puiule, o binecuvântă bunica, măsurând-o cu ochii veştezi, albaştri, ceţoşi. Te-a supărat cineva? Pari îngândurată.
— Nu m-a suparat nimeni, doar că… nu am reuşit să dau de prietenii mei din copilărie. Am fost acasă la Adrian, dar nu am găsit-o decât pe bunica lui, care mi-a spus că e plecat, iar la Lori şi la Adina la poartă am strigat şi nu răspunde nimeni.
— Curios lucru, pe Adiţă l-am văzut acum câteva zile trecând pe uliţă, în spatele căruţei cu pepeni a ţiganului. Ori poate mi s-a părut şi nu era el, de fapt. Cine ştie, bătrâneţea asta! Of! făcu bunica Laurei, ciupindu-i obrazul. Eşti sigură că-i numa’ atâta?
— Da, minţi Laura, apoi îşi acoperi minciuna cu un zâmbet mieros. Mi-e şi puţin foame… completă ea, ducându-şi mâinile la burtă într-un gest copilăresc.
— Hai să-ţi facă mamaia o omletă cu roşii şi bânză bună de la caprele lui tataia!
— Oh, tataia încă mai are caprele? Vreau să le văd!
Cele două se îndepărtară împreună pe cărarea pietruită, flancată de bolta de vie bogată, printre frunzele căreia se strecurau petale mărunte de lumină. Laura se bucură să vadă caprele; nu erau cele pe care şi le amintea ea, ci puii lor; se jucă puţin cu ele, apoi bunica o strigă la masă. Nici nu realizase că părinţii ei nu se mai zăreau prin curte, şi nici că maşina lor nu mai era la poartă, dar nu întrebă de ei decât foarte târziu, abia după apus. Bunicul îi spusese că plecaseră în oraşul cel mai apropiat la cumpărături şi ziseseră că or să vină foarte târziu. Zâmbind mulţumită, Laura găsi că dăduse un noroc chior peste ea: se putea bucura de bunici şi de casa de la ţară pentru puţin timp, dar în tihnă, fără s-o cicălească nimeni, fără să fie certată sau îmboldită să sară la harţă. Eliberarea aceea o însufleţise, astfel că dintr-odată îi revenise pofta de toate năzbâtiile copilăriei, pe care vag şi le amintea, deşi le păstrase cu drag în suflet. Îi împărtăşi acest gând bunicului ei, pe când se aşezară toţi trei seara, în jurul cazanului în care puseseră la fiert coceni graşi de porumb.
— Timpul, fata mea, întinează tot ce ştim şi tot ce credem, răsuflă bunicul, cu vocea lui gravă, dar şubredă, de bătrân. Unele amintiri se duc în uitare, oricât de dragi le-am ţine lângă suflet, iar altele, de care vrem să scăpăm, se agaţă ca scaiul de inima noastră şi ne revin mereu vii, ca şi cum întâmplările lor s-ar fi petrecut ieri.
— Aşa e, bunicule, aprobă ea, urmărind fermecată văpăile ce îmbrăţişau fundul cazanului, ale căror umbre arzânde se tăvăleau pe chipul ei ca ceara. Aşa e, cum zici tu. Când mă plimbam azi prin sat, mi-am adus aminte de toate năzbâtiile pe care le-am făcut în copilărie cu Adi, Lori şi Adina, toate jocurile noastre, toate boacănele… Şi mi-am dat seama că am păstrat mai de preţ acele amintiri decât pe ei, ca oameni. Dacă i-aş întâlni acum, am fi nişte străini care se jucau cândva împreună, iar într-una din zile, s-au jucat pentru ultima dată, fără să-şi dea seama. E ciudat cum face timpul chestia asta, cum alterează cursurile de memorie, firele logice care leagă amintirile…
— Foarte deşteaptă s-a făcut fata lu’ bunicu’, comentă bătrânul mândru în timp ce scormonea jarul de sub cazan. De ce zice Valentina că nu eşti bună la şcoală? Mie mi se pare că îţi prinde foarte bine.
— Ştii cum e? În viaţă, nu se prinde de tine decât ce îţi place, ce ţi-e drag. Aşa-i şi la şcoală. Lor le-ar plăcea să mă pricep la matematică, la fizică, să fiu olimpică… iar mie îmi plac alte lucruri şi pe alea le prind mai repede.
Bunica o aprobă cu o mişcare scurtă a capului şi un zâmbet ştirb, dar sincer, înflori pe chipul presărat cu broboane de sudoare. După o linişte măruntă, pitită între două umbre răzleţe, Laura se pomeni întrebând:
— Am văzut un băiat azi, la bar, cred că e nou în sat. Cine e? Aveţi idee?
Bunicul şi bunica schimbară priviri complice, încărcate de o semnificaţie ascunsă. Îşi zâmbiră mustăcind, ca şi cum vorbeau telepatic şi-şi spuneau glume porcoase în gând.
— O fi nepotul Marianei din deal, care a murit de curând. A venit de la oraş cu părinţii şi fraţii lui, să-i facă pomana de şase săptămâni şi să pună casa în vânzare, că n-are cine mai sta în ea, explică bunicul, pe când îşi rula o ţigară.
Linse marginea foiţei cu limba, o turti bine, ca să se aşeze tutunul în ea şi i-o întinse Laurei. Uşor stânjenită, fata surâse şi scoase din buzunarul de la spate al blugilor pachetul ei de ţigări.
— Pune-o în buzunar pentru mai târziu, bunicule, şi ia de-aici o ţigară de la oraş! glumi ea.
— Ştie mă-ta că fumezi? o îmboldi bunica, surâzând pe sub mustăţi.
— Se preface că nu ştie. Sper să mai stea la cumpărături, să nu vină aşa repede… Aşa, şi băiatul ăsta… Mai are fraţi, aţi spus?
— Da, doi, dar cred că sunt mai mari decât el. I-am văzut într-o zi pe toţi trei cărând apă de la pompa din vale, cu bidoanele. Flăcăi mândri, nu glumă.
— Şi de cât timp sunt veniţi?
— Eheee, cred că de vreo trei săptămâni, cam aşa să zic, făcu bunica, aplecându-se în faţă.
Luminile focului de sub cazan se ghemuiau în şanţurile adânci de pe fruntea ei, făcând-o să pară încruntată, deşi ea zâmbea.
— Au treabă cu actele de la casă, io ştiu… Trebuie să facă succesiunea după Mariana, ca să poată să vândă.
Deodată, întunericul curţii fu sfâşiat de un fuior ceţos care venea dinspre uliţă. Bunicii Laurei nu ţineau câini, însă apropierea aceluia care venea era trădată de scrâşnetul pietrişului. Laura se sperie, crezând că părinţii ei s-au întors mai repede, însă inima i se blocă în piept atunci când îl văzu pe băiatul peste care dăduse la ieşirea din bar apropiindu-se cu o lanternă în mână.
— Iote bă, că de drac vorbeam! făcu bunicul, atingându-şi pălăria cu vârfurile degetelor butucănoase. Ce faci, flăcău?
— Săru’ mâna tanti Smaranda, nea Marin… rosti el politicos, privindu-i pe rând.
Ultima dată, privirea lui verde se revărsă curioasă asupra Laurei, care stătea între bunici, roşie în obraji din cauza focului. Nu o salută, ci doar o fixă cu privirea, căutând să înţeleagă de unde i se pare cunoscut chipul ei.
— Ea e nepoata mea, Laura, interveni bunica, ridicându-se cu greu de pe taburet. Tu care eşti, maică? Cum îţi zice?
— Salut, mă numesc Sebastian, se prezentă el, aplecându-se şi scuturând scurt mâna Laurei. M-a trimis mama să… vă invit mâine dimineaţă la pomană.
— Mâine e pomana? Tiii, ce trece timpul, vere… comentă bunicul, găsind dintr-odată foarte interesant dansul văpăilor de sub cazanul în care fierbea porumbul.
— Da, mâine. Ăă… eu trebuie să plec acum, dar vă aşteptăm dimineaţă la biserică, şi apoi…
— Bine, maică, mulţumim. Hai să te conducă mama până la poartă, că e întuneric şi nu ştii niciodată… Or mai fi lighioane prin iarbă… Tataia n-a mai cosit de mult iarba de la drum…
Vocea moale a bunicii se auzea din ce în ce mai slab pe măsură ce se îndepărta de foc. Laura îi urmări cu privirea până ce întunericul uliţei îi înghiţi pe amândoi. Încă îi bătea foarte tare inima şi nu reuşea să-şi revină. O amăreală dureroasă îi pulsa în venele gâtului, iar saliva îi devenise cleioasă şi greu de înghiţit. Sebastian venise îmbrăcat cu aceleaşi haine în care îl văzuse în după-amiaza aceea, când se ciocnise de el. Nu părea prea încântat de cunoştinţa ei, însă nici nu-i putea explica privirile. Era ca şi cum prezenţa ei îl stânjenea întrucâtva, îl incomoda, de parcă el avusese nişte planuri bine puse la punct pe care ea i le dădea peste cap.
— Ce zici, tataie? S-or fi fiert? Ia să probăm unul!
Bunicul scoase cu grijă, cu vârful unei furculiţe, un ştiulete fierbinte şi îl înţepă în câteva locuri, declarând că era făcut bine. Laura aduse din bucătăria de vară farfurii, sare şi şervete curate, pe care bunica ei le ţinea frumos împăturite pe plita de teracotă din colţ. Bătrâna se întoarse repede de la drum, toată numai zâmbet, şi li se alătură la degustat.
Noaptea aceea parfumată de august i se păruse Laurei lungă cât o întreagă copilărie.
Se trezise devreme şi ieşise afară în pijamale. Pielea i se înfioră şi sfârcurile i se întăriră atunci când răcoarea luminoasă a dimineţii de august îi îmbrăţişă trupul. Atât de străină i se părea acum senzaţia de a ieşi dimineaţa din casă, înainte de crăpatul zorilor, încât parcă o cunoştea din altă viaţă, nu din propria copilărie. Atunci când era mică şi venea în vacanţă la bunici, se trezea în fiecare dimineaţă înaintea soarelui şi pleca peste tot cu bunicul ei. Revărsarea dulce, colorată, a zorilor, parfumul aerului tare, pătruns de aromele ierbii înalte, foşnetul coroanelor bogate, toate i se păreau acum ca un vis îndepărtat, plecat din memoria ei vag înceţoşată. Aerul orei cinci potenţa toate celelalte arome ale verii, iar Laura le inspiră cu plăcere, zgribulită, cu mâinile strânse în jurul trupului, cu părul lung, vopsit într-un negru albăstrui forţat, lăsat liber pe spate, cu degetele de la picioare pierdute în iarba umedă de rouă din grădina de lângă casă. Se auzi strigată, însă nu putu recunoaşte timbrul vocii, aşa că se întoarse ca să încalţe o pereche de papuci de gumă de pe verandă şi ieşi în curte, căutând cu privirea persoana care îi invocase numele. Numele ei, care îi plutise şoptit până la urechi şi care dispăruse, ca o ofrandă de pace imediat acceptată. Ciudat, îşi spuse. Nu se mai trezise nimeni altcineva. Ori poate că nu erau prin preajmă, deşi stabiliseră, înainte să se retragă la somn, ca ea să-i însoţească pe bunici la pomana vecinei. Părinţii ei ajunseseră târziu şi se culcaseră în casa de vară — o verandă construită în afara casei, din tablă şi cărămizi subţiri, în care bunicii ţineau o dormeză de paie pe arcuri; acolo se mai întindea câteodată bunica, în după-amiezile când muncile o oboseau prea repede.
Auzi imediat şi un chicotit firav, însă de data aceasta recunoscu vocea bunicii. Glasul ei domol venea din bucătăria de vară, o altă cameră anexată casei mari, unde uşa era închisă. Intră fără să ciocăne şi îi găsi pe bătrâni sorbind agale din cafeaua făcută pe plită, la ibric, amândoi aşezaţi umăr lângă umăr pe băncuţa lipită de peretele de la miazăzi. Laura fu imediat poftită la cafea, pe care o ceru cu lapte şi mult zahăr, iar bunicul îi mai ceru o ţigară din aceea de la oraş, tare bună, după cum apreciase el în seara precedentă. Se strecură înapoi în casă şi luă pachetul din camera ei, se îmbrăcă şi se întoarse la bucătărie, unde fumă cu bunicul la gura plitei în timp ce bunica stătea de pază, să nu cumva să intre vreunul dintre părinţii care se puteau trezi oricând.
Au plecat la biserică pe la nouă, când Laurei deja i se făcuse somn din nou. Se dezobişnuise să se trezească atât de devreme şi să stea degeaba, fără să facă nimic, ci pur şi simplu să aştepte ca limbile ceasului care alergau zgomotos pe peretele din bucătărie să ajungă la ora destinată plecării. Nu găsea nicio bucurie în a intra în biserică, fiindcă nu era credincioasă, iar apropierea de forţa în care nu credea i se părea o mică ipocrizie, însă de dragul bunicior, luă parte la slujba de pomenire, primi pachet şi ajută la căratul coşurilor cu colivă, fără să se închine sau să spună bogdaproste. Fusese tot timpul atentă la Sebastian, care părea la fel de rupt de lumea aceea ca şi ea. Fraţii lui mai mari stătuseră cu capul în jos pe toată durata slujbei, ascultaseră pioşi şi se închinaseră. El, însă, urmărise cu interes picturile de pe tavan şi împletirea razelor de soare strecurate prin geamurile cupolei, sus, deasupra altarului. Atunci când ieşiseră cu coşurile, păru uşurat, respiră zgomotos şi îşi destinse umerii pe care-i ţinuse încordaţi ca un arc sub presiune. Mai târziu, atunci când ajunseră în curtea vecinei pomenite, Laura simţi, de cum intră pe poarta ruginită, un imbold foarte puternic de a se oferi să ajute cu servitul. De vreme ce singurul membru al familiei decedatei pe care îl cunoştea era Sebastian, merse direct la el şi își oferi ajutorul, în parte pentru că nu suporta să mănânce la adunări mari de oameni, sub privirile judecătoare ale celorlalte babe şi celorlalţi moşi din sat, dar mai ales pentru că simţea să stea cât mai aproape de el. Deşi privirirea lui o pironea cu atâta sete încât o durea fizic, nu voia să iasă de sub raza ei, de parcă fusese vrăjită. Bunicul şi bunica îi zâmbiră încurajator, ca să-i arate că erau mândri de hărnicia ei, însă în acelaşi timp, şuşoteau şi chicoteau straniu sub privirile pătrunzătoare ale oamenilor, de parcă discutau un secret spumos.
Pomana se termină mai repede decât și-ar fi dorit Laura, iar ea nu reuşise să înfulece decât vreo două cornuleţe cu rahat, furate de pe masa din bucătărie. Stătea rezemată de tocul uşii de la intarea în verandă, pierdută în gânduri şi certându-se mintal cu propriile simţuri, atunci când simţi mâna grea şi caldă apăsându-i pe umeri.
— Îţi mulţumesc frumos pentru ajutor, îi spuse Sebastian cordial, măsurând-o cu atenţie.
O venă nărăvaşă îi pulsa la gât, o picătură de sudoare se prelinse fierbinte de pe tâmplă, trecând direct pe lângă ureche şi sfârşind în sânul care-i tremura din cauza respiraţiei neregulate. Îl privi cu ochii mari, nesătui, ca şi cum voia să recepteze cât mai mult din imaginea lui, să-i imortalizeze cât mai bine trăsăturile şi trupul, ca să aibă amintirea imaginii lui pe post de suvenir. Un zâmbet scurt, persiflant, în colţul gurii, o făcu să se dezmeticească.
— Sigur, nicio problemă, răspunse, evitând la mustaţă o bâlbâială înjositoare.
— Uite, dacă nu ai treabă deseară… continuă el, postându-se în faţa ei, cu trupul masiv atât de aproape de ea că aproape se atingeau. O să facem porumb fiert la poartă la Adi. Îl ştii pe Adi, nu?
Laura era atât de pierdută în tresăltarea inimii ei, că nu mai conştientiză bizarul întrebării. Răspunse mecanic, înghiţind apoi în sec.
— Da, îl ştiu.
— Ei, o să ne strângem mai mulţi, o să fie frumos. Mi-ar plăcea să vii şi tu.
Ultima frază fusese rostită pe un ton atât de grav, de senzual, încât valul de excitare care o curpinse o forţă să-şi plece privirea ca să-şi ascundă obrajii despre care era convinsă că îi ardeau roşii ca macii câmpului.
— Sigur, cu mare plăcere. Treci să mă iei tu? E în drumul tău…
Ea era în drumul lui. Nu ştia cum ajunsese acolo, dar devenise o piedică în calea lui şi făcea tot posibilul să-l facă să se împiedice de ea.
— Da, aşa facem. Trec să te iau pe la şapte. O să stăm până târziu, ca să ştii să anunţi acasă.
— Laura! Hai, mamaie, că avem treabă! o strigă bunica din dreptul mesei.
— Aş fi vrut să vă ajut la spălatul vaselor dar… trebuie să plec. Ne vedem diseară.
— Ne vedem…
Murmurul gutural se stinse într-un zâmbet ce-i făcu ochii de jad să ardă ca un clocot viu. Laura se desprinse cu greu de tocul uşii, purtându-i senzaţia în spinare până aproape de casă, ca un membru pe care nu-l mai avea, deşi simţea că-l poate mişca. Ajunsă acasă, merse direct la puţ şi scoase o găleată de apă rece, din care bău cu cana de lut, cu atâta poftă că râgâi după aceea. Apoi, cu aceeaşi cană, luă apă şi şi-o turnă în căuşul palmei, apoi îşi şterse cu mâna fruntea şi obrajii, buzele, ochii şi pieptul. Lăsă găleata atârnată şi rămase câteva clipe nemişcată, încercând să-şi dea seama de unde venea zumzetul care o bruia atât de tare. Părinţii ei se treziseră şi îşi beau cafeaua sub vie, discutând despre fleacuri precum vremea frumoasă de care aveau parte şi tihna locului. Laura trecu pe potecă fără măcar să-i salute, intră în casa a cărei răcoare nefirească o îmbrăţişă imediat şi merse direct în camera ei, unde se trânti pe pat, cu privirea împăienjenită, şi adormi aproape imediat.
Se făcea că plecase călare pe valea lui nea Săndel, care se întindea de-a lungul livezii bunicilor ei, paralel cu aceasta. Valea nu avea umbră şi era plină de trifoi; copitele calului îl striveau cu putere, lăsând urme adânci în treacătul lor. Cu faţa scăldată în soare, Laura călărea veselă, bucurându-se de verdele reavăn care-i umplea pieptul de miresme. Ţinea căpăstrul cu o singură mână, iar cu dosul celeilalte îşi culegea năduşeala de pe frunte. Ciudat, dar se văzu îmbrăcată cu rochia ei preferată, lungă până în pământ, crăpată pe picior, neagră, cu corset strâns la spate cu şnur de mătase. O purtase cu două veri în urmă la un festival de muzică de la munte, unde fugise cu prietenii ei, cu toate că fusese ameninţată cu pedeapsa dacă avea să îndrăznească să se ducă.
Laura nu era o fire cuminte şi obedientă. Întotdeauna îşi urma instinctul şi făcea ce-i dicta inima, indiferent de consecinţe. Atunci când avea de înfruntat adversităţile vieţii ori rezultatele deciziilor sale, o făcea cu stoicism, cu fruntea sus, ca o războinică. Ştia că fiecare lucru obţinut avea un preţ care trebuia plătit, uneori în avans, alteori după. Era pregătită să lupte pentru lucrurile dorite, indiferent cine avea să-i fie adversar, dar nu era pregătită şi nu s-ar fi aşteptat niciodată să trebuiască să se lupte cu sine pentru ceva după care sufletul îi tânjea, dar căruia mintea i se împotrivea.
Îl văzu de departe şi trase cu putere de hăţurile calului. Descălecă la fel cum ar fi plutit, într-o cădere în care nu avea nevoie de gravitaţie, iar braţele lui o cuprinseră ferm, strângându-i talia. Îşi afundă buzele în scobitura gâtului ei, însă nu o sărută, ci îşi trecu limba lungă şi subţire, ca de şarpe, peste pielea ei sărată, atât de lasciv că Laura închise ochii şi îşi lăsă capul pe spate, permiţându-le gemetelor să curgă în voie din gâtlejul ei şi să-i inunde urechile. Îşi îngropă degetele în părul castaniu, bogat, pe când limba lui cobora jucăuşă spre sâni. Trase cu putere de corsetul rochiei, slăbind strânsoarea şi eliberându-i sânii mici, dar rotunzi şi fermi, cu sfârcurile roz înflorite ca nişte boboci de trandafir. O senzaţie atât de puternică îi scutură trupul, ca un val rece, încât se trezi gâfâind, foarte excitată şi supărată că nu apucase să termine visul. I se păru că lumina care pătrundea în cameră e prea slabă şi îşi verifică în grabă ceasul pe telefon. Era cinci şi douăzeci de minute, aşa că răsuflă uşurată. Avea timp să se pregătească. Ştia exact cu ce avea să se îmbrace.
Tinerii strânși la poarta lui Adi făcuseră un foc drăcesc în mijlocul drumului; dansau şi chiuiau în jurul lui. Atunci când ajuseră ei doi, ţinându-se de mână, fraţii lui Sebastian se aflau deja acolo, împreună cu alţi băieţi de seama lor, râzând şi bând bere la doză. Focul era mai înalt decât ea, iar în jurul lui dansau patru sau cinci fete, între care o recunoscu pe Adina, prietena ei din copilărie. O bucurie ingenuă o cuprinse, şi-i dădu drumul mâinii lui Sebastian pentru a fugi către ea.
— Adina! Adina! o strigă ea, înfrigurată de bucuria revederii.
Prietena ei nu se schimbase prea mult. Crescuse în înălţime, asta era clar, însă era la fel de slăbuţă, acum avea părul negru lung şi trăsăturile feţei ceva mai bine conturate. Purta o rochie albă din voal, cu umerii goi, îşi pusese un trandafir după ureche şi se dăduse cu un ruj roşu aprins, care-i evidenţia trăsăturile uşor creole. Adina îi zâmbi, cu o bucurie la fel de mare în privire, însă nu se opri din dans, lucru care pe Laura o derută. Imediat o văzu şi pe Loredana, chiar mai frumoasă decât sora ei, într-o fustă lungă până în pământ, înflorată, şi un maiou decoltat. Avea şi ea părul desfăcut, dat pe spate, şi o coroniţă de flori sălbatice prinsă deasupra frunţii care-i lucea de sudoare. O recunoscu pe Laura şi îi făcu energic cu mâna, însă nici ea nu se opri din dansat. Ciudat era că şi celelalte fete executau aceeaşi paşi ca şi ele două, de parcă dansau pe o muzică pe care Laura nu o auzea. Sebastian se apropie de ea, se aplecă şi îi şopti la ureche, cu un glas aproape nepământean:
— Nu vrei să dansezi şi tu?
Îşi plimbă apoi palmele pe umerii ei goi, blând, coborî în jos, pe braţe, în timp ce părul i se ridica pe ceafă, electrizat, iar pielea i se înfiora de plăcere. Aceeaşi ceaţă bizară îi învălui privirea, ca în vis, şi nu putu să-i vadă clar chipul, aşa că închise ochii. Imediat, începu să audă o melodie cântată din nai, venind parcă dinspre foc. Condusă de o forţă nevăzută, se aruncă şi ea în hora ciudată, păşind cu graţie şi întinzându-şi braţele către cerul luminat de stele, învârtindu-se deodată cu celelalte fete. Tivurile fustelor lungi măturară flăcările, iar ţărâna se răsculă în cercul aprins în urma paşilor lor, părând că începe şi ea un dans al ei.
Trecu un timp pe care nu-l măsură nimeni, poate doar focul, care se domoli singur. Atunci fetele se opriră şi rămaseră împrejurul lui, în timp ce băieţii îl îngrădeau cu cărămizi şi aduceau pirostriile pentru cazanul în care aveau să pună porumbul la fiert. Ceaţa începea să se ridice, vălul dispărea. Laura se dezmetici prima, şi îl văzu pe Adrian cărând în spinare un sac de rafie alb, plin ochi cu ştiuleţi.
— Adi… Adi! Ce mă bucur să te văd! strigă ea, aruncându-i-se în braţe imediat ce băiatul puse sacul jos.
— Şi eu mă bucur, Laura, îi răspunse el drăgăstos, apoi o mângâie pe păr preţ de câteva clipe. Era atât de fericită că nu ştia ce să-i spună. Ar fi vrut să-i spună mai multe lucruri deodată şi nu ştia cu ce să înceapă, astfel că rămase cu vorbele blocate în gât, zâmbindu-i în continuare, ca şi cum îşi regăsise familia demult pierdută, ori poate chiar pe sine. Dacă se gândea mai bine, chiar aşa se simţea, ca şi cum găsise o Laura demult pierdută, o Laura uitată într-un colţ, pe raft, cu mulţi ani în urmă şi o regăsise prăfuită şi plină de pânze de păianjen, dar vie. Se trezi îmbrăţişată de Adina şi de Loredana, surorile cu care obişnuia să se joace în copilărie, devenite acum adolescente în toată regula. Fetele o strângeau deopotrivă, iar ea se ghemui în căldura braţelor lor, fericită că îşi aminteau de ea, că n-o uitaseră, că nu-i aruncaseră amintirea la gunoi.
Sebastian o privea zâmbind, tolănit pe iarbă, sprijinit într-un cot, cu buzele răscoapte întinse într-un rânjet meschin. Ştia că ceaţa se ridicase, însă n-avea să dureze mult, aşa că se ridică şi merse spre cele trei fete care, deşi nu-şi vorbeau, stăteau înlănţuite în mijlocul drumului. Întinse mâna şi o trase pe Laura dintre ele. Deşi mâinile fetelor se întinseră după ea, căutând parcă să n-o scape, gurile lor strigau ,,du-te, du-te cu el…”.
De-o parte şi de alta a drumului de ţară, iarba crescuse înaltă, aşa că băieţii îşi aleseră câte o fată şi se aşezară fiecare în câte un loc unde focul nu arunca umbre, la depărtare unii de ceilalţi. Începură să chicotească, de parcă erau în transă, ca şi cum fumaseră ceva. Încet, ceaţa se aduna din nou, dădea târcoale focului care pâlpâia ameninţător, mârâind. Sebastian o trase pe Laura după el. Intră în curtea lui Adi, ocoli casa şi deschise uşa hambarului unde se ţinea fânul, proaspăt cosit şi aşezat în baloţi perfect pătraţi, care împrăştiau un miros reavăn de câmpie cu flori.
— Ce păcat că nu ţi-ai pus şi tu o floare în păr, îi zise el, întorcându-se spre ea şi mângâindu-i părul lung.
Îi dădu câteva şuviţe după ureche în timp ce îi admira ochii albaştri, de o nuanţă neobişnuită. Era frumoasă, destul de frumoasă să-l prindă în capcană, şi părea specială. Era exact ca el, o străină, un suflet rătăcitor prin lume, neînţeles, prigonit din calea iubirii, temut pentru că era diferit. Ar fi putut avea orice fată din sat poftea, şi totuşi, simţise că Laura era exact la fel ca el. Îşi apropie uşor chipul de al ei şi o văzu închizând ochii şi lăsându-şi capul pe spate. O sărută cu foame, îşi vârî adânc limba ascuţită în miezul ei dulce, gustând un nectar care-i făcu simţurile să explodeze. Laura era dulce ca o zi de august în care căzuse o scurtă şi răcoroasă ploaie de vară. Era dulce ca o piersică, atât de coaptă şi de rumenă încât căzuse de pe creanga pomului şi se strivise de pământ. O strânse în braţe, vrând să-i frângă oasele şi să le împletească cu ale sale, iar ea gemu, simţind cum ceaţa revine şi cum îi acoperă mintea. Nu mai putea să gândească coerent, nu mai avea timp să se întrebe dacă ceea ce făcea era bine sau rău. Nici nu conta. Senzaţiile pe care le trăia i se păreau amplificate. Mai făcuse sex şi cu alte ocazii, însă niciodată nu se simţise ca atunci, acolo, în hambar, cu Sebastian. Se simţea dorită, râvnită, corpul ei reacţiona instinctiv chemării lui. Îi simţi limba fierbinte coborînd în scobitura gâtului, exact ca în vis, şi gemu mai tare. Îşi desfăcu singură şnururile de mătase de la spate şi lăsă corsetul să-i cadă pe jos, apoi îi trase capul şi-l împinse în jos, spre sânii de marmură, hulpavă ca o vulpe, dornică să simtă din nou plăcerea care-o năpădise în vis. Sebastian îngenunche în faţa ei şi se opri preţ de câteva clipe, ca s-o privească.
Ochii ei albaştri, pe jumătate deschişi, îl ţintuiau, arzând ca o văpaie. Din ei se prelingea lumina la fel cum cade apa într-o cascadă: cu furie şi dorinţă, nestăvilită. Îi sărută abdomenul, presându-i porii cu limba, apoi coborî mai jos. Laura îşi împlântă degetele în părul lui, strângând parcă pentru a-l implora să nu se oprească. Îi simţea limba fierbinte în valuri de plăcere usturătoare, care îi explodau în stomac şi coborau cu furia mării pe timp de furtună, iar şi iar. Îmbătat de parfumul ei dulce, el nu mai avu răbdare, deşi ar fi vrut să prelungească momentul la infinit, ca s-o aducă mai repede în pragul extazului. Îi trase rochia cu o smucitură, iar materialul căzu împreună cu pachetul de ţigări pe care-l avusese prins la spate, sub centură. Rămasă goală, Sebastian o întinse pe jos, pe paiele aurii, îşi desfăcu repede şliţul şi se împlântă în ea, lăsându-se pradă gemetelor, îngropându-şi chipul în pieptul ei tânăr.
De zeci de ani nu se mai simţise aşa de bine cu o femeie. Avusese o mulţime de femei muritoare şi toate fuseseră blânde, doritoare, dar obediente, fără să se manifeste prea mult, fără să facă prea mult zgomot. Laura era de departe cea mai parfumată, zgomotoasă şi nestăvilită fiinţă întâlnită de cel puţin un veac încoace. O simţea vibrând de plăcere la fiecare zvâcnire a lui, îi sorbea cu adulaţie gemetele, îi plăcea cum îl trăgea spre ea, cum se juca nestingherită cu părul lui, cum se arcuia, ca o vioară în mâinile unui profesionist. Atât de drag îi era de ea, încât, imediat ce terminară, hotărî să ridice ceaţa.
Laura se trezi ca dintr-un vis. Îl văzu pe Sebastian întins lângă ea, rezemat într-un cot, şi primul gând care-i veni în minte o avertiză că tocmai făcuse o prostie, însă după ce clipi de câteva ori şi reuşi să-şi revină, îşi dădu seama că ceea ce se întâmplase n-avea cum să fie real. Nu-şi amintea concret dacă discutaseră ori dacă stabiliseră ceva, nu-şi amintea decât amalgamul delicios de senzaţii care îi invadase trupul. Închise ochii şi inspiră de câteva ori cu putere, pe nas, expirând apoi pe gură. Fusese real. Trupul îi zvâcnea dureros, ca şi cum cerea mai mult. Pântecele ei încă fierbea mocnit. O umbră de lacrimi i se strecură printre genele dese, iar el îi urmări, surprins, boabele care se formară pe fiecare fir.
— Regreţi? o întrebă impacientat dintr-odată.
— Nu, deloc, răspunse ea, deschizând ochii tulburi de lacrimi. A fost frumos, nu regret. Aş fuma o ţigară…
Se întinse şi îşi trase pachetul în care mai avea două ţigări şi o brichetă mică, verde. Îi oferi lui una, iar ea o luă pe ultima. Şi-o aprinse şi trase cu sete, expirând fumul care-o ameţea pe măsură ce îi invada plămânii.
— Ai un corp aşa de frumos, comentă el neutru, pentru că nu voia s-o măgulească în vreun fel prin tonul vocii lui. Dar sunt curios despre minte. Mintea ta. Oare ce gânduri îţi străbat ţie mintea chiar acum?
— Hmm… făcu ea, zâmbind în colţul gurii. Mă gândesc… Mă gândesc: oare cine eşti? De unde ai venit? De ce m-ai ales tocmai pe mine? Oare prietenii mei sunt în pericol? Ori se simt şi ei la fel de bine cum m-am simţit eu? Oare o să mă schimb vreodată? O să devin seacă şi monotonă ca mama şi ca tata, o să mă scutur de toate culorile pe care intenţionat le maschez cu negru şi-o să-mi pierd spiritul?
— De ce le maschezi cu negru?
— Exact din cauza oamenilor ca ei, care nu s-au trezit, care dorm în picioare în fiecare zi, care cred în continuare că lumea e o separare frigidă între alb şi negru. Oamenii cu limite foarte stricte au tendinţa să distrugă ceea ce e diferit, ceea ce nu înţeleg. Ei resping pe oricine nu e ca ei, îndepărtează orice e diferit de felul în care gândesc ei. Lumea, cred eu…
— E formată din mii de nuanţe de gri, o completă el, fascinat, privind-o cu adoraţie. Eu sunt una dintre ele.
— Şi eu sunt una dintre ele. Eu sunt dovada că poţi să fii bun şi fără să mergi la biserică. Poţi să ai prieteni fără să îţi cobori standardele sau să renunţi la ceea ce iubeşti ca să fii acceptat. Eu cred că trebuie să ţinem cu dinţii de ceea ce iubim, chiar dacă ne-am pierde toate măselele din gură… Pentru că ceea ce iubim ne face unici. În funcţie de ceea ce iubim ne diferenţiem unii de alţii, şi fix după aceleaşi criterii ne şi adunăm, noi cei care iubim aceleaşi lucruri.
— Ce iubeşti tu, Laura? o îmboldi el, strecurându-şi mâna în părul ei pentru a-i mângâia creştetul.
— Nu m-am gândit niciodată să fac o listă. Iubesc frumosul, presupun, dar pentru mine frumosul înseamnă altceva. Cred că fiecare om are frumosul lui, la fel cum fiecare are adevărul lui şi drumul lui şi locul lui sub soare. Iubesc muzica asta pentru că mă regăsesc în mesajele pieselor. Iubesc stilul ăsta pentru că pe mine mă face să mă simt curajoasă, mândră, dură, temută, ca o războinică, îmi dă încredere în mine atunci când oamenii se chinuie din răsputeri să mă despoaie de ea. Iubesc ţigările, cafeaua, scrisul, oamenii — nu pe toţi, se grăbi ea să adauge atunci când îl văzu râzând. Cum naiba am ajuns să filosofez atâta?
Sebastian îşi mută privirea de la ea pentru o secundă, oscilând între a-i spune adevărul sau nu, însă hotărî că era periculos pentru amândoi ca ea să ştie. Toate lucrurile pe care i le spusese erau de fapt gândurile ei, părerile ei, principiile şi valorile ei, pietrele de temelie ale personalităţii sale. El doar o îmboldise să le dea glas, nu i le plantase în minte.
— Eşti o fiinţă minunată, să ştii. Oamenii ca tine sunt dovada faptului că umanitatea nu e încă pierdută.
— Ce vrea să însemne asta? pufni ea în râs.
El trase ultimul fum din ţigară şi o strivi în pachetul gol, apoi se ridică şi îşi trase pantalonii.
— Asta înseamnă… că trebuie să mergem să-ţi luăm ţigări şi să ne întoarcem la timp, ca să apucăm să mâncăm şi noi porumb fiert.
Laura începu să râdă, dezvelindu-şi dinţii mici şi drepţi. Pielea nasului i se încreţi drăgălaş şi gropiţele din obraji i se adânciră. O ajută să se ridice şi să se îmbrace, îi culese firele de paie din păr şi o sărută tandru pe frunte, apoi plecară de mână, ieşind din curtea lui Adi. Toţi ceilalţi se strânseseră în jurul cazanului pe care-l puseseră deja de mult la fiert.
— Ne ducem până la bar, anunţă Sebastian, fără să-i privească.
Pe uliţa întunecată a satului, toate umbrele fugeau din calea lor. Umbra ei, ca o extensie care stătea să se dezlipească, abia mai pâlpâia, firavă. Continuară discuţia în aceeaşi notă, trecând prin idei şi concepte pe care el nu le mai recapitulase de secole. Băiatul era fascinat de cât de inteligentă şi deschisă se dovedea Laura şi îi tot servea subiecte pe care ştia că ea le găsea interesante de discutat, ca să-i poată scormoni cât mai adânc în suflet şi să-i găsească temerile, îndoielile şi nesiguranţele, dezamăgirile şi rănile pe care şi le făcuse singură sau pe care i le făcuseră alţii. Ştia că el avea să rămână în sat tot atâta timp cât avea să rămână şi ea, şi voia ca, înainte să plece, să-i ofere un dar pe care nimeni altcineva nu i l-ar fi putut oferi. Voia s-o vindece.
— Un pachet de Kent opt lung, vă rog, îi zise ea lui tanti Rodica, punând, în acelaşi timp, pe tejgheaua soioasă banii dați de el.
Femeia moţăia, cu bărbia înfiptă în piept, pe scaunul care scârţâia tânguitor sub greutatea ei. Nici n-o auzise pe Laura şi nu dădea semne că ar vrea să se mişte. Sebastian o strigă pe nume, atât de tare că vocea lui căpătă o nuanţă ciudată, nepământeană, care-i făcu părul Laurei să se zburlească. Tanti Rodica tresări şi se ridică dintrodată ca la comandă, îi puse fetei pachetul pe tejghea şi nu întinse mâna după bani, ci rămase aşa, privind-o ca şi cum nu era nimeni în faţa ei, de fapt.
— Ia-ţi banii înapoi, îi şopti Sebastian peste umăr. Cred că ţi-l face cadou.
Laura nu se mai încumetă să protesteze sau să pună întrebări, deşi avea un sentiment foarte puternic că ceva era în neregulă. Lăsă, totuşi, banii pe tejghea. Ieşiră din bar şi îşi aprinseră câte o ţigară, apoi Sebastian îşi puse mâna în jurul umerilor ei şi o dirijă pe uliţa dinspre şcoala generală a satului. Noaptea fierbinte de vară i se părea Laurei ireală, ca un dar pe care aşteptase toată viaţa să-l primească. Din iarba înaltă crescută de-o parte şi de alta a drumului, în dreptul curţilor adormite ale oamenilor, se ridicau aburi groşi şi dezmierdări de greieri, clarul de lună plină mânjea întreg cerul ca o pastă, revărsând atâta lumină, încât uliţa se putea vedea la fel de bine ca ziua, iar în tot acel peisaj sublim, ea păşea alături de o persoană care o înţelegea, care avea puterea să vadă lumea prin ochii ei. Acel moment i se părea un dar mult mai de preţ decât însăşi iubirea, care de multe ori e oarbă în faţa diferenţelor, care nu distinge subtilitatea nuanţelor. Era atât de însetată după recunoaştere, validare şi înţelegere, încât nici nu-i mai păsa dacă era real sau nu, dacă el era un demon sau un înger, ori dacă ea murise şi nu-şi dădea seama.
— Aş da orice ca noaptea asta să nu se termine niciodată, îi zise ea, ghemuindu-se mai strâns sub braţul său.
— Ştii ce se zice… Ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să se îndeplinească. Dacă noaptea asta nu s-ar mai sfârşi niciodată pentru tine, ai rata multe alte nopţi ale vieţii tale care ar putea fi încă şi mai frumoase.
— Nu mă interesează. Aş plăti toate nopţile pe care nu le-am trăit încă pentru momentul ăsta.
— Să zicem că tu, Laura, ai plătit în avans, îi zise el zâmbind, apoi o trase spre uliţa care se deschidea în stânga lor.
Ajunseră în faţa porţii lui Adrian exact când porumbul era scos din cazan. Merseseră mai mult dansând, ca doi strigoi pierduţi într-un vals din miezul clarului de lună, captivi în ţesătura fină a unei vrăji. Unul din fraţii mai mari ai lui Sebastian îi înmână acestuia o farfurie cu doi știuleți aburinzi, daţi cu sare, şi îi pofti să li se alăture pe iarbă, la poveşti. Întunericul nopţii fu strecurat prin sita unui vis curat, cu parfum dulce de porumb fiert.
Laura ştiu că nu dormise în patul ei de până să deschidă ochii. Stătea ghemuită în iarba înaltă, stropită cu rouă, şi simţea vibraţiile pământului legănându-i moleşeala. Răcoarea dimineţii o învelea în loc de pătură, însă o mână caldă îi înconjura talia, strângând-o. Când în sfârşit deschise ochii, inhalând lumina lăptoasă, văzu deasupra ei împletitura crengilor bogate ale copacilor. Adormiseră în luncă, pe un petic de iarbă de la buza pădurii. Nu-şi amintea cum ajunsese acolo şi nici ce se întâmplase după ce se alăturaseră grupului de tineri, însă îşi amintea perfect cum decursese seara din clipa în care Sebastian o luase de la bunici şi până la momentul când se întorseseră la foc. Probabil că oboseala era de vină. Se ridică în şezut şi clipi de câteva ori ca să-şi revină, apoi realiză că nu dormise acasă şi se panică, speriată de mustrarea care era convinsă că o aştepta la micul dejun. Se ridică impacientată, depuse un sărut scurt pe buzele lui, care era încă adormit, cu buclele castanii răsfirate pe frunte, şi o tuli spre uliţa mare, alergând până acasă cu poalele rochiei negre strânse în pumn. Intră încet pe poartă şi călcă pietrişul uliţei cu băgare de seamă, însă odată ce intră în curte se mai linişti. Era încă devreme şi probabil că părinţii ei nu se treziseră încă. Se strecură în bucătărie, unde bunicii îşi sorbeau liniştiţi cafeaua, aşezaţi umăr lângă umăr, pe băncuţă.
— Neaţa, îi salută ea, răsuflând cu greu.
— Ei, fata mamii! Cum a fost, mamaie? V-aţi distrat?
— S-au trezit mama şi tata? întrebă ea, ignorând curiozitatea bunicii sale.
— N-ai grijă, tataie, avem noi ac de cojocul lor, îi răspunse bunicul, făcându-i cu ochiul. Acum, ia de ne povesteşte. Stai jos aici, insistă el, bătând taburetul mic cu palma, şi scoate ţigările alea bune. Mamaie, pune-i fetii cafea din ibric!
Laura răsuflă uşurată şi se aşeză, începând să povestească tot ce se întâmplase, dar având grijă să omită detaliile picante. Bunicii ei rânjiră ca doi adolescenţi, probabil amintindu-şi de propriile lor tinereţi, încă şi mai tumultuoase decât seara pe care tocmai o trăise nepoata lor. Rămaseră în bucătărie până târziu, făcând schimb de poveşti şi împărtăşind impresii.
După-amiază, după ce părinţii ei declaraseră că voiau să plece în vizită la o mătuşă mai îndepărtată, care locuia într-un sat vecin, Laura profită de liniştea căzută peste curtea bunicilor şi îşi instală covata veche, de lemn, pe care bătrânii o ţineau în beci, în mijlocul grădinii cu flori. O umplu cu apă cărată cu găleata de la puţ şi se cufundă în ea, oftând mulţumită. Apa îi îmbrăca trupul într-o suflare răcoroasă, iar florile din grădina bunicii împrăştiau un parfum atât de puternic, încât dacă închidea ochii, îşi imagina că în jurul ei răsar, ca ciupercile după ploaie, bucăţi neasamblate de rai. Aflându-se singură, în liniştea domnească şi parfumul ameţitor, se cufundă mai mult în covata de lemn şi începu să rememoreze piesele desprinse de ceaţă, senzaţiile, dialogul pe care-l avusese cu Sebastian în timpul plimbării prin sat. Se întrebă, inevitabil, cine era el, ce făcea de fapt în satul uitat de lume şi de sens. Lucruri stranii se petreceau acolo, iar cei care le observau erau prea bătrâni ca să le mai şi trăiască.
Tresări speriată când simţi mâna caldă pe picior şi deschise ochii. Îl văzu dinaintea ei aievea, cu ochii arzându-i ca o mare învolburată sub scântei dulci de soare, cu buzele răsfrânte şi buclele atârnând răvăşite. Liniştea devenea ascuţită, zumzăitul albinelor creştea în intensitate, murmurul ierburilor şi florilor se contopea cu gândurile ei împrăştiate, într-un imn al avertizării. El îşi plimba mâna peste pulpa ei goală, învelită doar de apa care scăpăra în lumină, iar ea se întinse şi îi aşeză o şuviţă cârlionţată care-i căzuse nărăvaşă pe frunte. Tensiunea pulsa în ea, trimiţându-i valuri fierbinţi în pântece pe măsură ce mâna lui aluneca în jos, spre coapsă. Închise ochii şi îşi lăsă capul pe spate, apucă marginea copăii cu degetele şi strânse, ca să nu geamă, până ce acestea se albiră.
— Dacă eşti un demon, eşti cel mai bun şi mai frumos pe care l-am văzut… îi zise ea domol, printre respiraţiile întretăiate de valurile de plăcere clocotind.
Deschise ochii brusc, simţind curentul, şi tresări: dispăruse, ca şi cum n-ar fi fost acolo niciodată. Dar îl simţise! Îi simţise palma moale, pielea caldă lipită de pielea ei, simţise…
Se ridică şi împroşcă în jur cu apă. O înnorare furioasă o cuprinse, o dezamăgire amară se cuibări în pieptul ei. Simţea nevoia să doarmă, dintr-odată, aşa că se înfăşură în prosop şi merse în casă, se întinse pe pat, în camera ei, şi adormi ca la comandă, ca şi cum se afla sub anestezie şi nu-şi putea simţi ori controla corpul. Atunci când se trezi, era întuneric deja, gândurile îi înotau în ceaţa vâscoasă, mintea îi fusese încuiată. Tot ce simţea era impulsul dezarticulat de a ieşi din curtea bunicilor, ca şi cum cineva, care o aştepta la poartă, o striga. Cumva, auzea strigătele deşi nu auzea nimic de fapt. Era o chemare lăuntrică, un impuls pe care nu şi-l putea explica.
O aştepta cuminte, de partea cealaltă a drumului, la adăpostul întunericului. Era tot el, şi cumva schimbat, mai răvăşit, răscolit de emoţii pe care chipul i le trăda în etape calculate, dincolo de pânza întunecimii sacre. Îi sărută mâna cu o infinită tandreţe, îi murmură numele ca pe o sfântă rugăciune, apoi îi petrecu braţul după al lui şi coborâră împreună coasta. Jos, în luncă, lângă fântână, un foc straşnic ardea şi toţi tinerii satului erau din nou aşezaţi în jurul lui. Fetele dansau, cu rochii lungi măturând iarba, cu poalele zvâcnind. Sebastian îi dădu drumul Laurei atunci când o simţi că vrea de bunăvoie să se alăture dansului, iar el îşi luă locul între băieţi, aşezându-se turceşte pe iarbă. Fraţii lui mai mari, George şi Daniel, Adrian, vecinul lor, Petre, şi Mihai, fiul Rodicăi, urmăreau dansul fetelor ca din cupola unei vrăji. El, însă, se tolăni, proptit într-un cot, şi îşi aprinse o ţigară, urmărind cu interes mişcările languroase ale Laurei, traiectoria graţioasă a braţelor care se întindeau cerând, salturile zvelte ale picioarelor încordate, cu tălpile sărutând iarba grasă, înaltă, din jurul focului. După câteva rotiri, nu mai avu răbdare şi o trase din mijlocul fetelor, păşind spre un pâlc de copaci care se odihnea mai departe, ferit de razele lunii, iar în urma lor nu rămase decât un cor de chicoteli şi râsete.
Îi devoră gura cu setea cu care un viking venit de la luptă se înfrupta dintr-o halbă de bere rece. Prezenţa ei îi răcorea sufletul condamnat şi îi înfierbânta trupul. Îi degustă pielea, muşcând cu foamea unui canibal, bucurându-se de braţele delicate înlănțuite în jurul gâtului său. O aşeză cu blândeţe şi o pătrunse cu sălbăticie, invitând-o în dansul contrastului a două trupuri care ar fi putut trăi veşnic înlănţuite. Pe când Laura era pierdută în amalgamul de senzaţii şi gemea tare, cu spatele arcuit ca o panteră, el se concentră asupra contopirii, explorând cu mintea adâncimile trupului până ce porţile sufletului se deschiseră, fragile, magice şi colorate ca un fluture care, vara, îngână vântul în dansul aripilor sale. Adâncimile sufletului erau mult mai delicioase. Îi văzu gândurile, stările, amintirile, cutreieră în fracţiuni de secundă printre toate amintirile ei, păstrate într-o dezordine specifică sufletului creator, văzu persoanele pe care le iubea şi pe cele pe care le ura, se văzu pe sine în mintea ei, strălucitor, înconjurat de o aureolă ca a feţelor din icoane, luminat ca o instalaţie de pom. Intensitatea plăcerii îl smulse, însă, din survolarea scurtă, aducându-l înapoi exact în frenezia extazului. Se gudură de plăcere, simţind trupul ei scuturându-se spasmodic preţ de câteva momente, apoi îşi lipi obrazul de pieptul ei cald şi fraged şi, după ce îşi recăpătă respiraţia, începu să ţeasă descântece.
Laura nici nu-şi realizase transformarea până în ultima zi de vacanţă, când, în pragul unui nou conflict cu părinţii ei, se simţise diferit. Se trezise de dimineaţă, îşi făcuse bagajul, se îmbrăcase şi se machiase foarte strident, cu tuş negru gros şi ruj vişiniu închis, îşi lăsase părul liber şi îşi pusese bocancii grei cu catarame de metal. Privindu-se în oglinda încorporată în uşa şifonierului cu haine, remarcă pentru prima dată că trupul îi părea mai împlinit, rotunjimile îi ieşeau în evidenţă, sânii îi împungeau semeţi maioul cu logo-ul Megadeth, parcă mai plini şi mai elastici. De cum ieşi în curte, unde părinţii ei beau ultima cafea cu bunicii, Valentina sări ca arsă atunci când o văzu.
— Aoleu, unde crezi că mergi aşa? Uite-o, uitaţi-vă şi voi ce îmi face mie copilul ăsta! Parcă e copilul diavolului! se văită mama ei, cu mâinile puse în cap de furie. Cu ce ţi-am greşit, Doamne? Du-te şi te schimbă mai repede, n-auzi, destrăbălato!
— Valentina, mamă, lasă fata în pace, interveni timid bunica, încercând să calmeze spiritele.
— Să ceri unui om să se schimbe, atunci când tu însuţi nu vrei să te schimbi, se cheamă tupeu. Nu mai judecaţi atâta. Eu nu vă judec pe voi că sunteţi încuiaţi.
Cu aceste cuvinte, urmate de un zâmbet larg, întins pe chip ca o cremă de ciocolată, Laura plecă spre poartă, cu gândul să mai cutreiere satul drag încă o dată, pentru ultima dată. Nu-şi dădea seama de ce, dar se simţea alt om. Cu o seară înainte, după ultimul foc împreună, Sebastian o condusese până în faţa porţii, apoi, în întunericul dens, îi luase capul mic între palme, forţând-o să-l privească în ochii ai căror irişi străluceau fosforescent, ca nişte neoane.
— Ai să mă uiţi, Laura. Ai să uiţi cine sunt şi ce pot să fac, ai să uiţi ce am trăit împreună. O să-ţi aminteşti numai că ai petrecut o vacanţă grozavă la bunicii tăi, te-ai distrat cu prietenii tăi din copilărie şi te-ai odihnit foarte bine. O să-ţi dai seama pe parcurs că, după vara asta, te-ai maturizat foarte mult. Nu-ţi mai e frică să fii abandonată, deci n-o să mai accepţi toate joculeţele puierile, n-o să mai mergi cu ei în cimitir dacă nu vrei s-o faci, n-o să te mai cobori la nivelul nimănui. În schimb, o să încerci să găseşti altfel de oameni pe care să-i aduci în jurul tău, oameni care să te ajute cu pasiunile tale, oameni cu care să poţi vorbi la nivelul la care vrei tu să vorbeşti, oameni cu perspective sănătoase şi principii solide. N-o să te mai afecteze certurile cu părinţii tăi, n-o să-i mai urăşti şi n-o să-i mai laşi să-ţi îngrădească sistematic liberatea de a fi tu însăţi. O să renunţi la a-i face să înţeleagă cine eşti tu de fapt, pentru că ştii în adâncul sufletului tău că ei nu pot înţelege şi nu pot vedea lucrurile pe care le poţi tu vedea. Fiecare om…
— … e diferit şi fiecare are locul lui sub soare, menirea lui. Toţi trebuie să ne găsim menirea şi să învăţăm să-i utilizăm sensurile ca să putem servi universul. Toţi trebuie să ţinem cu dinţii de ceea ce iubim, căci ceea ce iubim ne face persoanele care suntem. Ştiu, îi zise ea, zâmbind.
Sebastian era şocat, nu se aşteptase să reziste transei. N-o putea constrânge să-l uite pentru că n-o putea aduce pe frecvenţa necesară, şi era convins că asta se datora sentimentelor pe care le dezvoltase pentru ea.
— Îmi pare rău că trebuie să pleci. Mi-ar fi plăcut să…
— Şi mie, îi luă ea din nou vorba, zâmbind şi mai larg, forţat parcă. Dar poate o să ne mai întâlnim în viaţa asta. Sau în următoarea, cine ştie? conchise ea cu lacrimi în ochi.
Se aplecă, de la înălţimea lui, şi o sărută pe frunte cu toată blândeţea de care dispunea, apoi ochii i se stinseră şi dispăru în întunericul din care apăruse, mulţumit că reuşise să-i ofere darul de a-și curăţa fricile şi de a o ajuta să înţeleagă multe aspecte între care se rătăcea adesea înainte. Laura, deşi era conştientă că ceva se schimbase în ea, că ceea ce trăise în ultimele câteva zile o afectase profund, la un nivel al psihicului la care nu putea încă ajunge, ca şi cum darurile lui fuseseră aşezate pe un raft mult prea înalt pentru ea, se simţea totuşi recunoscătoare că fusese acolo, în loc să-i pară rău că povestea se termina.
Astfel, atunci când se trezise în dimineaţa aceea, era altă Laura. Ceva mai târziu, atunci când îşi luă rămas bun de la bunicii ei, avu grijă s-o tragă pe bunica ei într-o parte, ca să nu audă nimeni altcineva, şi o iscodi.
— Voi ştiaţi, nu-i aşa?
Bătrâna nu-i răspunse, ci îi strânse mâna cu tandreţe, oferindu-i un zâmbet ştirb. După ce se urcă în maşină, pe bancheta din spate, bunicul îi făcu semn cu ochiul. Lacrimi fierbinţi i se adunară în ochi şi se rostogoliră, grele şi dureroase, pe obrajii rumeni, pe când maşina se îndepărta de bătrâneii rămași în urmă, făcându-i cu mâna.
Era încă vară, iar timpul căsca plictisit. Un august fierbinte, care aducea printre vărsările de culori ofilite, câte o briză răcoroasă, care scutura frunzele de-acum uscate şi îngălbenite ale copacilor. Ea nu ştia dacă se întorsese din drum sau mergea înainte, însă imaginea lui avea să rămână pregnantă, ca parfumul dulce al unui fruct mult prea copt, parfum încolăcit pe mână ca un şarpe, rămas agăţat, fiind purtat pretudindeni, împrăştiind în suflet molima unui dor fără nume…
