Desfăcu ambalajul cadoului ca de obicei, fără prea multă grijă, rupând hârtia de culoare roz deschis. Se așteptase să fie o cutie uriașă cu bomboane, poate de la mătușa Florina, sau poate un set de poker sau de Risc!, poate de la unchiul Emil. Pachetul era destul de mare. Însă, după ce rupse primul ambalaj de hârtie subțire, roz, creponată, dădu de o cutie de carton legată cu bandă adezivă. Nu se găsea nimic pe cutie, nicio etichetă, niciun bilețel, care să-i sugereze ce s-ar fi găsit înăuntru. Nina o scutură, și auzi ceva mișcându-se înăuntru, probabil încă una dintre jucăriile acelea stupide pentru care crescuse deja prea mare, lucru de care rudele ei nu-și dădeau seama și continuau să le trimită.
– Oare ce-o fi înăuntru? întrebă mama ei, care fuma lângă geamul deschis, deși afară era frig și ningea.
Mama Ninei era foarte de treabă. Toți colegii de clasă o invidiau. Tot timpul o lăsa să își aducă colegii acasă, la orice ore, să stea oricât, și tot timpul se comporta amabil cu ei; când se ținea o excursie, mama Ninei era tot timpul părintele care se oferea să vină ca supraveghetor. Copiii o iubeau.
– Habar nu am. Nu scrie nimic pe cutie. Și e înfășurată toată în bandă adezivă! Mi-ar lua prea mult să o deschid cu mâinile. Puteți să-mi aduceți o foarfecă din bucătărie?
Nina zise asta deși se pricepea la deschisul lucrurilor cu mâinile. Totuși, nu voia să piardă mult timp încercând să deschidă cadoul acela misterios, știind că înăuntru s-ar fi găsit o casă de păpuși sau vreo altă prostie. Nico, sora Ninei, care stătuse pe un fotoliu admirând niște ursuleți de pluș colorați pe care îi primise de la mătușa Violeta, se ridică și se îndreptă înspre bucătărie.
Avea părul galben, prins în două codițe. Era foarte lung și drept și mătăsos, spre deosebire de al Ninei, care era mai închis la culoare și mai aspru. Ea era mereu nevoită să își tundă părul destul de scurt. Nico era îmbrăcată într-un capot pufos, roșu, cu margini albe, și mai pufoase, potrivit cu atmosfera sărbătorilor. Se întoarse aducând o foarfecă. Se opri lângă pomul de Crăciun și i-o întinse Ninei, care o luă.
– Dacă e o păpușă, mi-o dai mie?
– Desigur, Știi că nu le vreau. Știi că ți le dau pe toate.
– De la cine e, totuși? interveni mama. E cam ciudat cadoul acesta, împachetat atât de neglijent. Trebuie să-i dau un telefon, oricui l-ar fi trimis.
– Poate că înăuntru este ceva foarte fragil, zise Nico, și a vrut să se asigure că nu se strică pe drum. Uite-te să vezi de la cine e!
– Nu scrie, nu era nicio etichetă, niciun bilețel!
– Poate scrie înăuntru! făcu mama. Hai, deschide-l! Sunt curioasă!
Flavia vârî foarfeca sub benzile adezive și începu să le taie pe rând. Erau foarte multe. Le desprinse zgomotos, rupând straturi întregi de carton, și până la urmă reuși să deschidă cutia. Dinăuntrul ei o priveau doi ochi mari, holbați și galbeni. Nina rămase înmărmurită pentru câteva secunde.
– Ce e? făcu mama. Sunt foarte curioasă.
– Da, hai, arată-ne, ce e? Dacă nu o vrei, poți să mi-o dai mie!
Nina ezită înainte să ridice pisica de pluș, acoperită cu dungi roz și violet. Avea impresia că e… păi, avea impresia că e vie. Deși asta era o prostie. Nicio pisică nu avea astfel de dungi, poate doar cele din desenele animate. Și nicio pisică pe care o văzuse Nina nu era atât de mare.
Fără să-și explice de ce, Nina nu îndrăzni să atingă misterioasa jucărie. Între timp, mama ei se ridică de pe fotoliu, după ce aruncase chiștocul țigării pe geam, și veni lângă brad. Nico se apropie și ea, aplecându-se ca să vadă ce e în cutie.
Urmă un moment de liniște, în care niciuna dintre cele trei nu spuse vreun lucru.
– Doamne…, șopti Nina. Ce e asta?
– E Pisica de Cheshire! zise mama ei. Doamne, ce drăguț! Nu știam că se mai fac astfel de jucării. Disney a început să scoată alte filme, niște prostii, și se fac jucării și machete numai după filmele acestea!
– Care pisică?!
– Pisica de Cheshire! Din Alice în Țara Minunilor! Nu ai văzut filmul de la Disney? E pur și simplu superb!
– Poate. Dar pisica asta este oribilă. Eu o arunc. Nici nu știu de la cine am primit-o.
– Dar e drăguță! zise Nico.
O ridică, iar dintr-una din ghearele pisicii căzu o foaie împăturită de hârtie. Iar Ninei i se păru, de fapt fu sigură, că pisica își desfăcuse ghearele pentru câteva secunde ca să lase hârtia să cadă. O privise țintă în tot acel timp, de când deschisese cutia. Nu ar fi avut cum să-i scape un astfel de amănunt.
– Are dinți, făcu Nina. Ce fel de pisică de pluș are dinți?
– Of! zise mama. Chiar nu ați văzut desenele animate de mai demult? Desenele animate adevărate? Pisica avea un zâmbet foarte larg, și apărea peste tot în Țara Minunilor, ca de nicăieri. Venea când nici nu te așteptai! Pur și simplu se materializa din aer. Și avea zâmbetul ei uriaș. Uneori se materializa doar zâmbetul, fără pisică. Atunci era foarte comic.
Spunând acestea, femeia se opri din vorbit câteva secunde, ca și cum s-ar fi lăsat în voia unor amintiri frumoase.
– Ha-ha! Ce este mai amuzant? O pisică fără zâmbet, sau un zâmbet fără pisică?
– Nu e amuzant, e înfricoșător! Eu o arunc!
– Ai zis că, dacă nu o vrei, poți să mi-o dai mie! zise Nico.
– Da, asta dacă vreau. Dar nu vreau să ți-o dau ție. Vreau să o arunc.
– Poate că cel care ți-a trimis-o se va supăra. Va veni într-o zi în vizită și va vedea că pisica pe care ți-a trimis-o cadou nu e de găsit nicăieri, și va fi trist…
– Nici nu știm de la cine am primit-o. Apropo, poate că e plină de microbi. Poate că mi-a trimis-o un fel de psihopat, sau obsedat, sau una dintre persoanele acelea despre care ne-a povestit doamna învățătoare, care urmăresc copii și vor să le facă rău.
– Trebuie să fie un bilet. Cadourile nu apar așa, din senin.
Mama se uită în cutie și, din nefericire, cercetă și restul spațiului se sub brad. Văzu biletul și îl ridică de pe covor. Nina ar fi vrut să îl ia ea, mai târziu, când nu ar fi văzut-o, și să îl citească singură.
– Uite. Un bilet! Mister rezolvat! Haide, Nina, citește-l, și apoi, dacă nu vrei pisica, poți să i-o dai Nicoletei. Dacă e cumva o greșeală, și e destinată altcuiva, o vom da cui i se cuvine.
Îi întinse hârtiuța albă, împăturită în două, iar Nina se văzu nevoită să o ia și să o citească, de față cu mama și sora ei. Îl despături și văzu un scris mare, colțuros, care deși era îngrijit, fiecare literă formată cu atenție, părea oarecum stângaci, ca și cum cineva care nu ar fi știut să scrie ar fi copiat niște litere pe care nu le înțelegea.
DE LA D.-UL LĂCUSTEANU, PENTRU NINA.
CU SPERANȚA CĂ VA FI ALĂTURI DE TINE.
PÂNĂ LA SFÂRȘIT.
L.
Nina ar fi vrut să mototolească hârtia și să o arunce, dar mama ei deja citise mesajul peste umărul ei.
– Mda, e pentru tine, zise ea.
– Cum? Dar nu avem nicio rudă cu numele ăsta, Lăcusteanu!
– Cum e semnată?
– Litera L. Atât.
– Trebuie să avem o rudă cu numele acesta. Doar nu crezi că le știu pe toate, pe de rost. Sunt atât de multe! Și sunt împrăștiate prin toată țara. O fi vreun prieten de-al tatălui vostru, pe care nu îl mai țin minte.
– Nu vezi că e o glumă sinistră, mamă? Poate că e un om din acela care ademenește copii cu mere și cu bomboane și cu… pisici de pluș.
Nico strânse pisica în brațe.
– O vreau eu. E drăguță. Dacă nu o vrei, o să o țin în camera mea. Doar nu o să-ți facă niciun rău, nu?
– Pe bilet scrie că e pentru mine.
– Și? Sunt atâtea jucării pe care le-ai primit tu și mi le-ai dat mie. Una în plus nu contează.
Nina mototoli biletul și îl aruncă pe fundul cutiei, unde se rostogoli puțin până ce se lovi de unul dintre pereții de carton. Nu mai știa ce să zică.
Fetița strânse în brațe pisica uriașă de pluș, care păru că-și holbează ochii și mai mult, că-și deschide gura ca să-și arate colții ascuțiți. Nina își mută privirea. Nu-i plăceau ochii aceia. Erau prea mari. Mai întâlnise jucării și păpuși făcute astfel încât să pară drăguțe, dar tocmai prin asta fiind înfricoșătoare, însă aceasta era prea de tot! Era ca și portretele acelea pictate astfel încât, din orice unghi le-ai fi privit, să pară că și ele te privesc înapoi, direct în ochi.
– Pot să o duc în camera mea?
– Desigur, du-o, dacă asta vrei.
Observă că micuța uitase deja de ursuleții de pluș primiți de la mătușa Violeta. Erau vreo zece, în mai multe culori, de mărimea unor palme; în pachet se găsea și o căsuță pe măsura lor, cu mături, lopeți, și haine pe măsura lor. Acum Nico îi uitase complet.
Fata strânse și mai tare la piept noua jucărie, iar aceasta păru să își caște ochii și mai mult.
– Ei, sunteți mulțumite de cadouri? întrebă mama.
Ambele fete încuviințară din cap, mai ales Nicoleta, care își scutură capul atât de tare încât făcu cele două codițe galbene să îi sară în sus și în jos. Ninei nu îi părea atât de mult ce purta, așa că toate hainele primite de la nenumăratele rude îi erau indiferente; nu se mai juca nici cu jucării, așa că nu le dădea atenție nici acelora. Deci putea spune că era mulțumită.
Iar Nico, ei bine, ea, în mod evident, era încântată de cadou.
– Mergem în camerele noastre? propuse mama. Mâine va trebui să vă treziți devreme. Tatăl vostru o să vină după voi. Știți că trebuie să stați câteva zile la el. Așa e legea. Nu avem ce face!
2
Petrecură câteva zile oribile acasă la domnul Păcureanu. Locuia într-o casă luxoasă undeva, în afara orașului. Măcar Nico o avea pe Pisică să îi țină de companie, dar Nina era condamnată la o plictiseală desăvârșită. Prezența tatălui ei era pe cât de insipită, pe atât de insuportabilă. Înțelegea de ce mama ei divorțase de el.
Într-o noapte, Nina coborî la parter, în bucătărie, ca să-și toarne ceva de băut, sau ca să caute ceva de ronțăit, sau pur și simplu pentru a se mișca, pentru că nu putea să doarmă, era tulburată dintr-un motiv anume, de care nu-și dădea seama. Visase ceva, nu-și mai amintea ce, care o făcuse să se trezească tresărind, și nu mai reuşit adoarmă. Nici nu mai putut să rămână în pat, știind că oricum nu avea să adoarmă. Așa că mersese în bucătărie, nici ea nu știa de ce.
De obicei, adormea greu, însă în seara aceea adormise și mai anevoie decât de obicei. Îi tot stăruiau în minte ochii aceia hipnotici ai Pisicii, sau Motanului, sau cum voiai să îl numești. Totuși, reușise să ațipească în cele din urmă, dar se trezise imediat, cu gândul la Pisica aceea. Știa că, oricât ar fi stat în pat, nu ar fi putut să adoarmă. Se gândi că putea ieși în curte, prin ușa de la bucătărie. Nu o deranja frigul. Era o noapte senină și putea să admire stelele.
Sau doar să stea în bucătărie, neștiută de nimeni. Îi plăcea, dintr-un motiv anume, să stea într-o casă goală, sau într-o casă în care numai ea era trează, și toți ceilalți dormeau. Îi plăcea foarte mult singurătatea.
Trecu, în drum spre chiuvetă (se gândi să își toarne un pahar cu apă), pe lângă suportul de cuțite. Se găseau acolo cuțite de toate felurile, lungi, subțiri, scurte și lungi, era și unul de măcelar pe care bucătăreasa îl folosea ca să taie carnea, atunci când avea de pregătit un pui congelat sau un vițel întreg. Tot timpul simțea o oarecare emoție când trecea pe lângă cuțite. (Tatăl Ninei trebuia să aibă bucătăreasă, doar nu putea găti el sau prietena lui).
Chipul ei se reflectă în toate cuțitele, în suprafețele curate și lucioase ca oglinda. Strânse paharul mai tare în mână. Când în sfârșit reuși să treacă de cuțite, simțindu-și inima oarecum ușurată, și ajunse lângă chiuvetă, auzi un țipăt ascuțit care aproape o făcu să scape paharul din mână.
3
Se grăbi către camera Nicoletei, de unde se auzise țipătul. Găsi ușa deschisă și camera goală, doar cu veioza de lângă noptieră aprinsă. Pesemne că Nico se speriase atât de tare, de ce s-ar fi speriat, încât fugise să îl caute pe domnul Păcureanu.
După ce trecu pragul camerei, Nina își dădu seama ce o făcuse pe Nico să țipe. Dar înainte de asta, văzu, pe etajera de deasupra patului ei, Pisica de Cheshire, aplecată înspre cameră, cu labele din față atârnând peste marginea etajerei, aruncând către Nico o privire ucigașă.
În peretele opus al camerei, cam la nivelul feței Ninei, Isabela, păpușa lui Nico, era înfiptă cu un cuțit, vârât prin piept, chiar prin jaboul roz.
Nina se apropie cu pași mărunți, la lumina scăzută a micii veioze și, pradă unei curiozități morbide, atinse pieptul păpușii. Apăsă ceva mai puternic și, spre groaza ei, păpușa începu să vorbească, așa cum făcea de obicei, cu glasul ei mecanic, dulce și copilăros:
– Te iubesc! Mi-e foame! Te iubesc!
În pragul ușii apărură Nico și cu tatăl celor două fete, iar lângă el era iubita cea nouă a lui, Nico uitase cum o chema, îmbrăcată într-un capot roşu.
– Nina… ce ai făcut?! zise tatăl ei, după ce ochii îi alunecară la păpușa înfiptă în perete.
– Nu e vina ei, spuse Nico, un glas plâns, slăbit. Nu e vina ei… eram singură în cameră, ușa era încuiată…
– Atunci ce naiba s-a întâmplat?
– Nu știu…
Iar atunci, Nico izbucni în plâns, iar tatăl ei trebui să o ia în brațe, să îi sprijine fața de umărul lui și să o mângâie pe părul ei blond.
– Doamne sfinte, ce s-a întâmplat?! făcu el. Nina, ce faci cu paharul acela?
Nina își dădu seama că încă are degetele încleștate în jurul paharului. Se uită la tatăl ei, la domnul Păcureanu, iar el îi întoarse o privire care spunea același lucru spus înainte, cu voce tare: Ce naiba s-a întâmplat?
4
În noaptea aceea, Nina nu dormi deloc, iar celorlalți le luă mult până să reușească să adoarmă. Afară, beculețele colorate pâlpâiau. După ce tatăl Ninei reușise să smulgă cuțitul din perete, urmase o discuție incredibil de lungă, între toți patru, cu scopul dezlegării enigmei, o discuție care nu ajunse la niciun rezultat. Domnul Păcureanu aruncase și cuțitul și bebelușul roz, care vorbea. Desigur, Nico nu s-ar mai fi apropiat de păpușa aceea cu niciun preț. Monica, noua iubită a tatălui celor două fete, fu cea care venise cu cele mai multe propuneri pentru a explica ciudata întâmplare, din păcate, niciuna dintre ele nefiind viabilă.
– Doamne! zise ea, strângându-și mai tare capotul roșu în jurul corpului. Sper că nu s-a strecurat cineva la noi în casă!
– Păi, cam asta ar fi singura explicație!
– Atunci haide să mai verificăm odată, să fim siguri!
– Încă o dată?!
Desigur, verificaseră fiecare cotlon al casei, inclusiv podul și pivnița, după ce aprinseseră toate luminile. Casa lor era singura trează, la ora aceea, pe toată strada. După ce verificaseră de două ori fiecare colțișor și se convinseseră că nu mai era nimeni cu ei în casă, coborâră în sufragerie ca să discute problema. Ceea ce se dovedi a fi mult mai greu decât verificatul casei.
– Păi, continuă Monica, asta e singura explicație care rămâne în picioare, nu? Că cineva s-a strecurat în casă și a omorât… mă rog, a înjunghiat păpușa lui Nico.
Nicoleta, care era albă la față, tresări la amintirea întâmplării. Tatăl ei își ținea brațul în jurul ei.
– Dacă a fost cineva în casă, atunci a plecat! făcu domnul Păcureanu. Asta e! Sper că a fost o glumă proastă! Acum hai să ne liniștim! Nu a dispărut nimic, nu s-a furat nimic…
– Păi asta e și mai rău! Înseamnă că nu e un hoț, e un psihopat! Nu ai văzut filmul acela…
– Monica, te rog! zise tata.
După ce Monica tăcu, acesta continuă:
– Acum haide să ne liniștim! Ce a fost a trecut! Poate că unul dintre vecini a băut și s-a apucat de glume proaste. Andu are cheile de la casă. Poate că el a intrat și a făcut-o.
– Păi sună-l! izbucni Nina.
– Nu răspunde!
În cele din urmă, nemaiavând nimic de făcut, se duseră cu toții la culcare. Domnul Păcureanu se culcă cu Nico în pat. Nina rămase toată noaptea și privi tavanul, în timp ce fulgii de zăpadă se revărsau afară, colorați în diferite culori de becurile de la fereastra ei. Nu-și putea scoate din minte rânjetul Pisicii de Cheshire, ochii aceia mari și galbeni și insuportabili.
Când, în cele din urmă, hotărî că nu mai poate suporta, se azvârli jos din pat, ieși din cameră și se îndreptă către camera Ninei, cu gândul să ia Pisica și să o arunce, chiar dacă asta ar fi nemulțumit-o pe sora ei. Până la urmă, domnul Lăcusteanu, oricine ar fi fost, i-o dăruise ei. Avea dreptul să o arunce dacă vroia.
Când ajunse în dreptul ușii, văzu că e întredeschisă. Ridică mâna și cu grijă, cu un oarecare fior de frică, o împinse. Aceasta se mișcă fără niciun sunet. Nina închise ochii, temându-se de momentul în care privirea ei va întâlni din nou chipul rânjit al Pisicii. După ce deschise ușa mai larg, se încumetă să își dezlipească pleoapele. Aproape fu ușurată să vadă că Pisica lipsea de pe raft.
Să o fi aruncat tatăl ei?
Îi privi pe cei doi, Nico și domnul Păcureanu, dormind în același pat, fiecare învelit cu pătura lui. Niciunul dintre ei nu se trezise când deschisese ea ușa. Amândoi dormeau adânc și liniștit.
Nina trase înapoi ușa, la fel de silențios, și se îndreptă înapoi spre camera ei, sperând să reușească să adoarmă de data aceasta. Ar fi și intrat în cameră, dacă nu ar fi văzut, cu coada ochiului, în josul scărilor, ceva mișcându-se, ceva cu dungi mov și roz care părea să emane un fel de lumină. Când se întoarse într-acolo, obiectul dispăruse, dacă într-adevăr existase, dacă nu cumva și-l închipuise ea. Oricum, se hotărî să coboare să verifice.
O luă pe scări, apoi în odaia în care i se păruse că se strecurase forma luminoasă pe care o văzuse. Era chiar sufrageria în care tatăl ei discutase cu Monica și cu ea și cu Nico despre incidentul cu păpușa înjunghiată. Acum, însă, camera era scufundată în beznă. De afară de abia pătrundea ceva lumină. Cerul era înnorat, afară era ger, și nu era niciun felinar, deoarece nu locuiau în oraș. Se vedeau numai felinarele îndepărtate de la șosea.
Așteptă puțin, ca să își facă curaj. Privi încăperea întunecată. O cuprinse o spaimă puternică. Nu voia să intre acolo, măcar nu cât era întuneric.
Trase aer adânc în piept, după care trecu pragul odăii. Canapeaua, lampa înaltă, cu mai multe becuri și abajururi rotunde, ca niște globuri, masa și ornamentele de pe pereți, toate păreau forme ciudate, ca de pe altă lume. Bâjbâi cu mâna pe perete, după întrerupător; îl găsi, îl apăsă, însă lumina nu se aprinse. De-abia atunci își dădu seama că nici beculețele de la geam nu mai funcționau.
„S-a luat curentul” își spuse ea.
Privi peste umăr, în hol, și văzu că la celelalte ferestre, becurile colorate pâlpâiau.
„Dar numai în camera asta? Imposibil!”
Un impuls foarte puternic îi spuse să fugă de acolo, însă unul și mai puternic o făcu să înainteze în cameră, să înainteze mai adânc în beznă, printre formele pe jumătate deslușite, unde singura sursă de lumină se găsea dreptunghiul palid al geamului.
Se trezi în mijlocul odăii, ținându-și respirația, așteptând să apară ceva; mai precis, aștepta să apară Motanul, căci era convinsă că forma care se strecurase în odaie era jucăria aceea, care prinsese viață mulțumită unei forțe necunoscute și – își dădea seama de asta, o simțea cu toate fibrele ființei – malefice.
De după canapea într-adevăr se ridică ceva ce crezu la început a fi un balon fosforescent, cu dungi mov și roz. Numai că balonul avea doi ochi galbeni, hipnotici, și un zâmbet nefiresc de larg, ce îi dezvăluia colții. Cine mai văzuse o pisică zâmbind? Era ridicol! Era nefiresc!
În momentul acela, pisica nu mai era o jucărie, ci o ființă din carne și oase, însă formată dintr-o materie eterică, poate aceeași materie din care sunt făcute și fantomele, deși nu se putea vedea prin ea. Ochii jivinei părură că se aprind mai tare.
Am stins luminile, auzi Nina glasul Motanului în capul ei. Să nu te superi, mie îmi priește întunericul. Sper că o să ajungă să-ți priască și ție, la fel de mult ca și mie. Îți place întunericul?
Nina rămase locului, împietrită de spaimă. Zâmbetul motanului se lărgi.
Știi, zise acesta, tot prin intermediul gândului, eu îți sunt prieten, nu dușman. Nu știu de ce ai crezut că îți sunt dușman. Nu știu de ce m-ai dat Nicoletei. M-ai abandonat. Nu spui nimic?
Motanul pluti mai sus, se roti în aer cu burta în sus, revenind apoi la prima poziție, cu picioarele în jos, iar zâmbetul se lărgi chiar mai mult, și se făcu mai amenințător.
Ești o fată deosebită, mai adăugă motanul. Nu știu dacă știi asta sau nu. O știi, sau nu? Ești deosebită, să știi! Mă crezi, nu? Mă crezi sau nu mă crezi?
Motanul pluti mai sus și mai sus, apoi în față, peste capul Ninei, și singura mișcare pe care izbuti să o facă fata fu să se întoarcă și să vadă ce făcea afurisita aceea de ființă/jucărie. Se așeză pe vârful unui dulap și își înfășură coada lungă în jurul picioarelor.
Am să-ți arăt ceva, am să-ți trimit un vis într-o noapte. Nu mă întreba despre ce e vorba, e mai bine să afli singură. Mă crezi, nu-i așa? Mă crezi, sau nu?
5
Nina dormise prost în noaptea aceea, și de parcă asta nu ar fi fost îndeajuns, fu trezită de niște țipete ce veneau de la parter. Sări imediat din pat și ieși din cameră, se năpusti la scări fără să se mai obosească să închidă ușa, coborî și se îndreptă către odaia dinspre care veneau țipetele. Simți un fior de groază când văzu că e tocmai sufrageria în care visase nebunia aceea cu păpușa care prindea viață.
După ce intră, îi fu destul de ușor să constate cauza țipetelor. Monica, Nico și tatăl ei erau toți trei în sufragerie. Iar pe jos, erau împrăștiate trei capete de pitici, goale pe dinăuntru. După ce reuși să-și dezlipească ochii de ele și își ridică privirea, văzu că pe masă erau aruncate trei trupuri de plastic, fără capete, legate între ele cu sfoară. Macrameul care fusese pe masă era azvârlit pe jos, vaza de cristal spartă, și plantele uscate, aromatice, împrăștiate pe covor.
– Așa nu se mai poate! detună domnul Păcureanu. Așa nu se mai poate!
– Vreau să plec de aici, plânse Nico. Vreau la mama. Vreau să plec de aici!
– Doamne, sfinte! făcu și Monica. Asta e grotesc! E macabru!
6
Într-adevăr, se duseră înapoi la mama lor. Pe drum, când îi duse cu mașina, domnul Păcureanu nu rosti niciun cuvânt. Adevărul era, se gândi Nina, că nici nu era vreun cuvânt de rostit.
Opri mașina în fața casei, și le privi pe cele două fete, înfofolite în haine de iarnă, cum trec micuța curte înzăpezită până la ușă. După ce intrară, Nina simți miros de prăjituri și de ace uscate de brad. Tot bradul de Crăciun se uscase, sub el se formase un covor de ace moarte, amestecate cu ambalaje colorate de hârtie, însă podoabele încă atârnau pe ramurile pe jumătate golașe.
Mama lor coborî să le întâmpine. Le îmbrățișă pe amândouă. Nico nu dădu drumul Motanului nici ca să îi întoarcă îmbrățișarea mamei. Nu îi dăduse drumul nici în mașină. Toată ziua îl ținuse în brațe, iar acesta părea să cerceteze în mod sinistru lumea din brațele ei, cu ochii lui rotunzi și galbeni, și să-și arunce zâmbetul neliniștitor.
– Știți, cât timp ați fost plecate, s-a petrecut ceva interesant! Ce bine că ați venit, casa era atât de goală fără voi! Dar stați, să vă spun ce s-a întâmplat! Am găsit, sub brad, o grămăjoară de praf foarte fin! Nu vă uitați acum, am aspirat-o, însă m-am gândit foarte mult la ea. De unde să fi apărut? Parcă nu-mi puteam lua mintea de la problema asta până nu o rezolvam, însă nici acum nu am reușit să găsesc o explicație.
Nina privi sub brad și își dădu seama imediat de unde venise grămăjoara de praf. Toate cutiile de cadouri erau acolo, în afară de cutia din care scoseseră Motanul. Aceasta se preschimbase în pulbere, precum o crisalidă ce, după ce își eliberează progenitura, se ofilește și se veștejește.
– Ați mâncat acolo? Nu? Îmi pare rău, dar am numai mâncare rece. Vreți să mâncăm aici, sau ieșim în oraș?
Nina se gândise toată ziua la întâmplarea pe care o visase noaptea trecută. Trebuie să fi fost un vis, pentru că nu își amintea urmarea. Stătea de vorbă cu Motanul în sufrageria întunecată, după care nu își mai amintea nimic, nu își mai amintea să se fi întors în camera ei și să se fi culcat (nici nu știa cum ar fi putut să doarmă după o asemenea întâmplare), deși se trezise în pat, sub pătură.
Dar piticii de grădină pe care îi găsiseră decapitați în sufragerie? Oare păpușa să fi prins într-adevăr viață? Sau făcuse ea totul în somn, era somnambulă? Dar bebelușul înjunghiat? Asta nu putea să o fi făcut ea, doar se întâmplase în timp ce era trează? Să fi fost vie Pisica de Cheshire? Vie și malefică?
Își aminti un pasaj din Alice în Țara Minunilor care o înfiorase când îl citise: pisica se făcea nevăzută, însă zâmbetul ei rămânea plutind în aer. Zâmbetul ei cu colți. Ce era mai înfricoșător? O pisică fără zâmbet, sau un zâmbet fără pisică?
Deoarece nu avea poftă de mâncare, Nina urcă la ea în cameră să își perieze părul, părul ei aspru și urât. În timp ce se privea în oglinda de la masa de toaletă, i se tot părea că odioasa creatură trebuie să apară din cine-știe-ce colț al camerei, și se întoarse de mai multe ori, așteptându-se să vadă Motanul cum o privea dintr-un ungher.
Toată ziua avusese o dispoziția foarte proastă. De câte ori închidea ochii, parcă vedea numai dungi mov și roz. Iar Nico începuse să fie obsedată de noua ei păpușă. Desigur, mama ei nu observase, sau dacă observase, credea că era ceva obișnuit. Însă Nina nu se putu abține să se întrebe dacă nu cumva Motanul exercita un fel de influență asupra surorii ei, dacă nu cumva o prinsese în mrejele lui.
Oare dacă ea ar fi acceptat jucăria, ar fi devenit și ea atât de preocupată de Motanul acela blestemat, l-ar fi îngrijit ca pe o ființă vie, s-ar fi preocupat de el în fiecare minut, ar fi încercat și ea să se asigure tot timpul că știe unde e? Dar adevărul era că jucăria o influența și pe ea. Nu se putea gândi la altceva. De câte ori închidea ochii, vedea numai dungi roz şi mov.
Și nu se putea abține să se întrebe: dacă Motanul ar fi rămas la ea, și nu la Nico? Ea ar fi fost cea prinsă în mrejele acelei păpuși/făpturi? Doar ei îi fusese destinat pachetul. Motanul o voia pe ea. Voia să se împrietenească cu ea.
7
În noaptea aceea, adormi târziu, poate pentru că se culcase cu un sentiment de indispoziție, ba chiar de neliniște, de fapt, aproape frică.
Și poate tot de aceea avu un vis cu totul neobișnuit și neliniștitor. Ultimul lucru pe care îl văzuse când adormise fură beculețele colorate de la geamuri. Însă în visul ei, casa nu părea deloc colorată, de fapt, era cenușie și tristă, și mult mai mare decât în realitate, și cu o mulțime de amănunte schimbate, cum se întâmplă de obicei în vis și, la fel ca în multe alte vise, știa, datorită unui sentiment pe care nu putea să îl pună la îndoială, că e casa ei.
Mergea pe un coridor foarte lung, mai lung decât orice coridor adevărat din casa ei, mai lung, poate, decât orice coridor ai putea găsi într-o casă obișnuită. Însă ei asta nu i se părea deloc neobișnuit căci, după cum știți, în vise, cele mai ciudate lucruri sunt luate de-a bună ca fiind de la sine înțelese. Nu știa încotro se îndrepta, dar avea impresia că face ceva obișnuit, că e unul dintre drumurile ei obișnuite prin casă.
La un moment dat, se opri, văzând un indicator de lemn, pe care era scrijelit CĂTRE PĂDURE.
Nu se găsea nicio pădure în spatele casei Ninei, nici măcar în apropiere, nu era nici măcar un parc prin apropiere, însă în momentul acela, nimic nu i s-ar fi părut mai normal decât să o ia înspre pădure. Așadar, deschise ușa de lângă indicator.
Coborî niște scări, deschise o altă ușă și se trezi în curtea din spate: și, într-adevăr, în fața ei, sub un cer înnorat, se întindea, cât vedeai cu ochii, o pădure sumbră, parcă nesfârșită.
Ca să ajungă la ea, străbătu o mică punte făcută din scânduri ce se ridica puțin deasupra pământului. Înăuntru, printre arborii groși și înalți, era întuneric beznă; nu pătrundea nici măcar o rază de afară. Însă, de cum pătrunse acolo, se aprinseră câteva lampioane agățate de ramurile groase și bătrâne, astfel încât se făcu, totuși, puțină lumină.
Înaintă, călcând pe pământul tare, bătătorit și sterp. De multe ori, fu nevoită să pășească peste rădăcini groase, ieșite din pământ. Pădurea aceea era cu totul neobișnuită; copacii aveau trunchiurile mult mai groase, erau mult mai înalți, cu ramurile și frunzișul foarte dese, de nu ar fi lăsat să pătrundă nicio rază de soare ori de lună.
La un moment dat, se opri, simțind un fior de spaimă. Văzu ceva mov, luminos, cum se strecura printre ramuri. Rămase pe loc și așteptă cu inima împietrită. După un timp, după o așteptare lungă și încordă, dintre ramuri se ivi Pisica de Cheshire, și își lărgi zâmbetul hidos către ea.
O privi în ochii galbeni, rotunzi, în timp ce colții îi luceau amenințător în lumina lămpilor de deasupra.
Salutare, salutare, auzi Nina glasul motanului îi mintea ei. Ai venit, ce bine că ai venit!
– Pleacă, șopti Nina. Ce vrei? Ce vrei!
Pe tine, te vreau pe tine…
Glasul fetei deveni mai plăpând, mai ofilit:
– Pleacă, te rog, pleacă.
Rămâi cu mine, rămâi aici și nu mai pleca niciodată. Poți să rămâi aici de tot. Rămâi! Rămâi! Rămâi!
– Cum? făcu Nina. Nu am cum să rămân! Cum să rămân?
Căci, deși se afla în acea transă specifică viselor, totuși era conștientă că visează și că, mai devreme sau mai târziu, urma să se trezească.
În scorbura de lângă tine este o sticluță cu o licoare pe care, dacă o bei, te va face să nu te mai trezești niciodată și vei rămâne aici, cu mine, în pădure.
Ochii Ninei căzură pe trunchiul copacului de lângă ea unde, într-adevăr, văzu o scorbură adâncă și întunecată. Ezită. Să ia licoarea sau să nu o ia? Oare într-adevăr se găsea o sticluță acolo?
Vârî mâna în găoacea de lemn și pipăi ceva, un pat de mătase. Dădu peste ceva mic, lung și neted. Cuprinse obiectul cu degetele, după care, călcându-și peste inimă, îl scoase la lumină. Într-adevăr era o sticluță în care se agita o licoare neagră.
Bea-o! Nu te mai întoarce niciodată la părinții tăi, în lumea ta! Bea-o! Bea-o! Bea-o!
Nina privi mica sticluță, o înclină puțin în palmă, privind cum se mișcă în ea precum o apă la fel de opacă precum piatra, fără a da însă impresia că e murdară ori amestecată cu altă substanță.
Își aminti un pasaj din Alice în Țara Minunilor, unde Pisica de Cheshire dispărea, însă zâmbetul ei rămânea, plutind în aer. Ce era mai înfricoșător? O pisică fără zâmbet, sau un zâmbet fără pisică?
Strânse mai tare sticluța între degete și privi mai adânc în ochii mari, hipnotici ai lighioanei.
După care, luptându-se cu ea însăși, reuși să-și desprindă privirea din mrejele Motanului și vârî sticluța înapoi în scorbură.
Totuși, nu se știe de ce, zâmbetul Motanului se lărgi, dinții îi ieșiră mai mult în evidență, iar ochii se făcură mai luminoși.
8
Când se trezi, nu-și aminti aproape deloc ce se întâmplase după aceea. Iar după ce se ridică din pat, la auzul unor țipete care răsunau pe hol, orice urmă de amintire i se risipi din minte. Își simțea trupul ca de gheață, inima înfrigurată.
Ieși din cameră și văzu holul întunecat, singura lumină aprinsă în camera Nicoletei, de unde se revărsa afară prin ușa deschisă. De acolo veneau țipetele. Nico plângea.
Se năpusti acolo, unde o găsi pe mama ei în pijama și pe Nico pe marginea patului, cu chipul desfigurat de plâns și de durere.
Geamul era deschis, iar înăuntru pătrundea un aer cumplit de rece. Mama nici nu se obosise să îl închidă, probabil fiind preocupată să o consoleze pe fată.
– Ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat?
– I-a dispărut jucăria! făcu mama, privind-o pe Nina cu reproș. I-ai luat-o tu? Adu-o înapoi! Nico e isterică! Crede că pisica a fugit pe geam! Doamne, sfinte!
Nina privi raftul pe care Nico își ținea Motanul, apoi se uită la geamul deschis, după care privi înapoi la raftul gol și înapoi la geam, apoi iarăși raftul, și tot așa, în timp ce afară, noaptea întunecată de iarnă se întindea la nesfârșit și părea să stăpânească totul.
