Firewall după firewall cădeau sub acțiunea mea, dar și firewall-urile mele cădeau la fel de repede. Nu conta că foloseam o tehnologie veche de șaptezeci de ani; cine venea după mine era inteligent și se adapta rapid. Dar și eu sunt inteligent, sau asta îmi place să cred despre mine, și sunt convins că o să ajung la el primul. Și urmează încă două ore de urmăriri, și lupte virtuale, și nu-mi dădeam seama cine este șoarecele și cine este pisica. În cele din urmă am reușit, am avut acces la tot și când i-am pornit camera video am văzut doar un zâmbet subtil, parcă de milă. Mă bătuse, câștigase cursa, ar fi putut să pună capăt oricând ar fi vrut, dar se pare că mi-a acordat șansa să-l văd.
– Deci tu trebuie să fii Eros?
– Eu? Chiar deloc.
Și începe să râdă, nu foarte tare, dar sacadat, din ce în ce mai sacadat și realizam că nitroclaritina își pierdea efectul. Toată epuizarea pe care a alungat-o și toată puterea de concentrare se întorc acum cu efecte adverse. Prea obosit și prea lipsit de voință, m-am scurs de pe scaun fără să mă pot gândi clar la nimic. Am leșinat într-un somn fără vise, dar foarte activ. Când m-am trezit, nu știu după câte ore, am observat că sunt în pat. La calculatorul meu era un tip care se juca pe contul meu din Luptele Crinilor. Era într-o bătălie în jurul unei planete și mi-am dat seama că tot ce construisem acolo în ultimii ani se ducea de râpă.
– Poate tu ești Eros?
Mă simțeam foarte rău. Îmi venea să vomit și nu-mi puteam ține privirea pe un punct mai mult de câteva secunde. Efectele adverse ale nitroclaritinei. Bărbatul îmi aruncă un flacon mic pe pat.
– Bea și întinde-te cinci minute. O să te simți mult mai bine.
Am făcut întocmai. După ce am băut, m-am întors cu fața în jos și am început să aștept. După treizeci de secunde începeam să simt schimbări și cum toată ceața din capul meu se risipea, cum greutatea dispărea. Am început să mă gândesc la cum a început totul.
*
În dimineața când totul s-a pornit, în dimineața aceea m-am trezit mai devreme decât o făceam în mod obișnuit. Am profitat de timpul liber și mi-am gătit micul dejun, ba chiar am avut timp și pentru un program cardio destul de solicitant. Am reușit să fac un duș și m-am logat la limită pentru a-mi începe programul de lucru la Catedrală. După ce mi-am conectat mănușile senzoriale și casca VR am fost gata de muncă. Fiind un program cu circuit închis, bazat pe locație și metricile utilizatorului, și anume amprentele și scanare retinală, avatarul meu s-a trezit și-a luat o trusă de scule de jos. Întotdeauna m-a amuzat cum începe o zi de lucru, eu luând de jos o trusă de scule, cu ciocan și daltă. Colegii mei constructori erau deja logați și munceau cu spor. Programau cu viteza absurdă.
– Luke, Mike, cum merge treaba?
– Hei, strigă Mike puțin prea tare, puțin prea entuziast. Merge de minune. Cred că o să avansăm destul de mult.
De la Luke am reușit doar să scot un bun venit mormăit. Nu părea în apele lui, dar Luke are momente când este foarte taciturn. Mike și-a luat o pauză și-a coborât de pe zidul Catedralei să mă pună la curent.
–Luke, iau o pauză. Pune două rânduri de piatră pentru mine, te rog.
În condițiile în care ritmul nostru de lucru era un rând la două săptămâni, părea o rugăminte de bun simț.
– Hei, Cage a spus că a găsit o nouă scurtătură, dar trebuie să o aplice. O să ne dea o „daltă” nouă care ar putea să ne mărească productivitatea cu aproape 10%. Îți dai seama?
– Hmm, dacă-i așa, atunci ar trebui să primesc și eu o nouă sculă, altfel nu știu cum aș putea să mă țin după voi. Dacă s-ar întâmpla asta, ar fi minunat. A zis pe când o să fie gata?
– Nu. Lucrează la ea, dar niciun termen estimat.
M-am dezumflat puțin când am auzit asta. Cage se chinuie să scrie un program care să ne ajute de ceva timp și ar fi trebuit să fie gata până acum, dar dacă reușește să facă unul să ne mărească productivitatea chiar și cu opt la sută, nu zece, ar fi un pas imens.
– Să vedem ce o să fie. Dar ce se întâmplă cu Luke?
Am pus întrebarea pe un ton mai scăzut, deși știam că nu poate să ne audă, având în vedere că eram pe un canal privat cu Mike.
– Nu știu bro, așa a fost toată ziua. Chiar a ieșit din canalul general la un moment dat, și când l-am întrebat ce se întâmplă, a spus că totul e în regulă, dar vrea să sune pe cineva. A fost ciudat.
– Cum adică ciudat?
– Ciudat în sensul că părea că plânge. Avea o voce smiorcăită și parcă suspina. Habar n-am ce se întâmplă cu el. Cred că cel mai bine este să-l lăsăm în pace.
– Da, sigur. Nu știam ce să cred doar.
După o pauză de câteva secunde, timp în care amândoi priveam zidurile și arcadele abia terminate ale masivei construcții la care lucram, l-am întrebat pe Mike dacă speră că o să terminăm vreodată.
– Bro, să fiu sincer, nu am idee. Cu șase ore pe zi e greu și nici nu mă lasă să-mi scriu eu programele. Trebuie mereu să le folosesc pe astea. Nu zic că sunt proaste sau ceva, dar cred că aș putea să le îmbunătățesc. Știi, mi-ar plăcea să lucrez măcar zece ore pe zi. Atunci aș avea o privire de ansamblu mai bună, mai apropiată de adevăr, dar așa, nu pot să-mi dau seama. Tu ce zici?
– În aceeași situație. Nu știu, dar sper din tot sufletul să o terminăm și să evadăm. La tine cum mai e treaba cu poluarea?
– Bro, de patru zile nu se poate ieși din casă. E aberant deja. Și ăștia nici nu mă lasă să fac prea multe. Am început să scriu mici programe pentru muzică, să recombin rock-ul clasic cu hard electro.
– Oribil. Nici nu vreau să aud vreodată rezultatul.
– Nici eu nu sunt impresionat de ce iese, dar caut un sunet anume și simt că n-am atins potențialul din stilurile astea combinate. Dar e aiurea. Tu poți să ieși din casă?
– Ultima dată a fost acum două zile. La noi încă mai poți ieși cam două zile din șapte. Să vedem cât o să mai fie așa.
– În fine, mă întorc la treabă. M-am uitat fugitiv și am văzut că ți-am lăsat o grămadă de găuri. Consolidează drăcia asta, bro, altfel nu mai ajungem în niciun paradis verde.
Avatarul lui Mike și-a aruncat coarda pe zid și a sărit. Era de parcă îl văzusem pe Spiderman urcând pe o clădire. Bug-urile din micul nostru joc erau de-a dreptul amuzante.
*
Tresar ca dintr-un somn adânc și, când îmi ridic capul, îl văd pe Eros cum încă se juca. Mă simțeam din nou moleșit, dar liniștit și starea asta de bine m-a făcut să mă întorc pe partea cealaltă și să încerc să adorm. Poate nu s-ar fi ajuns aici dacă Luke sau Mike ar fi fost mai grijulii.
Lucrăm împreună la Catedrală de aproape doi ani. Sunt un programator, la fel ca Luke, Mike și ceilalți doi oameni din echipă, Fonda, arhitectul și Cage, inginerul. Luke și Mike sunt constructorii, iar eu omul care repară și consolidează construcția. Încercăm să creăm un software pentru senzorii dronelor trimise în spațiu pentru prospectarea asteroizilor din centura dintre Marte și Jupiter. Oamenii caută metale nobile și, eventual, un altfel de material care nu se află pe planeta noastră. Datorită densității reduse și distanței enorme, senzorii trebuie să fie foarte preciși. O expediție ratată ar putea însemna falimentul unei companii. Una din cele de top ne-a angajat să creăm software-ul necesar pentru un senzor cu totul și cu totul nou, de-o precizie aproape de perfecțiune. Am decis să folosim, ca joc interactiv pentru mediul de programare, construcția unei catedrale imense, în stil gotic. Era locul unde compania își spunea rugăciunea, așa că ni s-a părut potrivit și amuzant totodată. Când mănușile senzoriale și-au dovedit performanța în domeniul programării, efectele au fost neașteptate. Viteza cu care puteai să scrii un program de mari dimensiuni a crescut de zece mii de ori. Mănușile senzoriale au înlocuit scrisul. Cu ele nu scrii literă cu literă un cuvânt și apoi alte cuvinte care să formeze programul. Cu ele alegi direct cuvinte, sintagme, funcții sau mici programe predefinite în baza de date a limbajului de programare folosit. Ba mai mult, ai și posibilitatea să salvezi noi sintagme în baza de date, iar faptul că poți să alegi cu zece degete părți întregi din programe a făcut totul mult mai ușor. Singura limitare era coordonarea ochi-mână. S-ar crede că mănușile ar aduce doar beneficii, dar rapid s-a transformat într-o provocare nefastă printre programatori. Noul flow de lucru și posibilitățile care s-au deschis au transformat domeniul într-un nou gold rush, unde fiecare alerga să facă programe cât mai utile, performante, gata să fie vândute și astfel să-și găsească locul pe o insulă unde poluarea nu există. Nimeni nu se aștepta ca atât de mulți să moară din cauza burnout-ului, sau să se sinucidă din cauza eșecurilor pe care le aveau. Organizația mondială a trebuit să ia niște măsuri, iar acestea au fost limitarea orelor de muncă pentru un programator la șase, iar mediul de programare a trebuit să fie tradus într-un joc interactiv. Noi avem avataruri care efectiv cioplesc blocuri de piatră când scriem o parte dintr-un program. Când greșim, blocul are o formă ciudată și nu se potrivește cu celelalte. E o formă de puzzle stricată. Fiecare linie de cod face ca avatarul nostru să ridice ciocanul și să bușească în piatră. Luke și Mike au un WPM (words per minute) de-a dreptul ireal, de peste 1200, în timp ce eu abia ajung la 500 în zilele în care sunt în formă. Când avatarurile lor se mișcă, o fac cu o viteză ireală și mecanic. Efectul este de-a dreptul comic, să vezi cum o persoană lovește un bloc de piatră de cinci ori mai rapid decât ar fi omenește posibil și constant înconjurați de un nor de praf.
*
Din nou mă trezesc și regret instant, pentru că în sfârșit mă simțeam bine și meritam să dorm mai mult. Eros încă se joacă. Mă duc în spatele lui și văd cum se luptă într-o navă spațială în interiorul unui inel de pe o planetă mai mare ca Jupiter. Resturile din inel erau adevărați asteroizi, masivi și destul de aglomerați, dar el se mișca destul de bine, natural și părea că o să câștige, dar atunci a fost lovit de nicăieri de o rachetă. Luptele Crinilor luaseră sfârșit pentru mine. Realizează că am privit cum i-a explodat nava.
– Îmi cer scuze. Eram la o luptă distanță să scoatem jumătate din colonii de sub influența Trandafirilor. Sper că ceilalți Crini o să reușească. Te simți mai bine?
– Mult mai bine, în special când am văzut că altcineva aruncă în aer o muncă de trei ani.
– Ar trebui să știi mai bine. Problemele tale sunt mult mai grave decât un joc. Excepțional, dar tot un joc.
– Da, aproape că uitasem. Deci tu ești Eros, omul care are puterea să dirijeze lucrurile pe aici, și să facă oamenii să dispară. Unde sunt Luke și Mike?
– Ei? Păi, să zicem că într-un loc mai bun?
– Ce? I-ai lichidat?
– Sunt într-un loc mai bun, după cum am spus.
*
Luke a fost taciturn până când a ieșit din tură. Mi-am terminat treaba și eu, apoi m-am deconectat. Restul zilei am încercat să o petrec cât mai plăcut, dar am sfârșit prin a asculta niște albume de rock destul de vechi și uitându-mă la raiurile verzi, locurile de pe planetă unde poluarea nu există, unde oamenii pot să iasă afară când vor și să se plimbe pur și simplu. Visam la ziua când aș fi putut să ies afară doar să mă plimb, și nu doar în situații excepționale. Am adormit visându-mă pe o astfel de insulă. A doua zi m-am logat în Catedrală și am observat că eram singurul. Luke și Mike nu se vedeau, dar se lucrase. Am consultat jurnalul de log-uri și am observat că-i ratasem cu doar jumătate de oră, dar tot era un lucru ciudat. De obicei avem o scurtă ședință despre ce trebuie să fac în caz că au observat ceva, dar se pare că azi nu o să se întâmple asta.
Mă uit cu atenție să văd dacă există vreo problemă care ar putea să-mi dea bătăi de cap și o găsesc în scurt timp. Părea foarte nenaturală și total necaracteristică lor. Mă apuc de cioplit. Gaura din zid are o formă ciudată, de con, dar ca să fie cât mai exactă, trebuie să cioplesc o piramidă cu un pentagon la bază și cinci fețe, ba mai mult, două dintre fețe trebuie să aibă mărimi diferite. La naiba, s-ar putea să-mi ia mai mult decât am crezut la prima vedere. Încep să scriu. Primul cuvânt și mâna caracterului din joc s-a ridicat, prima linie și deja o parte din piatră a căzut, prima instrucțiune și o altă bucată de piatră crapă. Și continui tot așa, întins în fotoliul cu masaj și care timp de șase ore se asigură că nu o să amorțesc sau înțepenesc, cu mănușile senzoriale care-mi acoperă palmele, iar de la mănuși o sumedenie de cabluri pleacă spre casca de comandă și spre computerul Catedralei. Sub masca de comandă zâmbesc probabil, pentru că-mi place ce fac și chiar simt o satisfacție continuă pe parcursul celor șase ore. Modelarea blocului sub forma asta ciudată pare că e o sarcină care mă bagă în flow, o sarcină pe care trebuie să o îndeplinesc și să nu fie nici ușoară, ca să nu-mi pierd interesul, dar nici peste capacitățile mele, să o abandonez dezamăgit. Sunt în flow și scriu linie după linie deja știind ce am de scris peste două sute de linii de acum. Scoate ce e mai bun din mine. Pentru o secundă am luat o pauză și mi-am consultat statistica. Peste 600 WPM. E un nou record personal. Cioplesc destul de repede și un ușor nor de praf se ridică în jurul meu, dar aș vrea să o fac mai repede, și apoi și mai repede. Înainte să-mi dau seama, am terminat forma geometrică ciudată. Am pus-o în zid și s-a potrivit de minune, ca ultima piesă dintr-un puzzle. Dar satisfacția de moment s-a transformat într-un moment de neliniște. Era o nedumerire ce zumzăia în capul meu ca un țânțar. În cele din urmă am înțeles de unde venea starea de neliniște. Programul pe care l-am reparat nu părea scris nici de Luke și nici de Mike.
– Dar cine l-a scris?
*
– Mă gândeam că o să realizezi până acum că Eros nu există, așa că nu mă mai numi așa. Poți să-mi spui domnul Smith, dacă vrei.
– Desigur, cum de am ratat ceva așa de evident domnule Smith… Omul care poate face atât de mult. Lăsând la o parte că vă mișcați nestingherit pe o carantină totală, aveți angajat un programator foarte talentat, capabil de orice. Sunt curios, domnule Smith. Sunt curios…
– De ce v-ați oprit? Spuneți mai departe. Sunteți curios în legătură cu ce?
– Cu ce mama naibii se întâmplă? De ce au fost luați la țintă Luke și Mike? De ce faceți toate astea?
Domnul Smith a început să râdă. A dat o comandă de pe holophone-ul lui, iar în mai puțin de zece minute, un domn îmbrăcat identic cu el a adus o sticlă de vin. M-a invitat în bucătărie.
– O să digeri mai bine informația odată cu un vin alb de 25 de ani.
– Oare? Nu am băut niciodată așa ceva, nu am gusturi rafinate. Dacă o să-mi pară o poșircă?
– Atunci rămâne mai mult pentru mine. Văd la dumneavoastră o obsesie de-a pune întrebări care mai de care mai întâmplătoare. Mă întreb dacă așa vreți să intrați în control sau este doar un mecanism defensiv generat de situația asta inedită?
– Să fiu sincer, domnule Smith, nu știu. Doar simt nevoia să fac asta. Credeți că putem discuta fără ocolișuri?
– Desigur, de asta mă aflu aici. Înainte să fac ce trebuie să fac, o să stăm de vorbă.
– Şi ce trebuie să faceți?
– Asta o să aflăm la final, nu?
– Înţeleg. Atunci să o luăm de la capăt. De ce pornografia?
*
Terminasem tura și mă delogasem, dar sentimentul că altcineva lucrase la catedrală nu-mi dădea pace. Orice linie de cod pe care trebuia să o repar părea că fusese scrisă de altcineva. După doi ani de zile de reparat în urma lui Luke și Mike am învățat care sunt greșelile lor uzuale, cu ce operații preferă să lucreze și în ce condiții. Stilul lor de lucru l-a influențat pe al meu în nenumărate feluri, iar identitatea mea ca programator este direct afectată de ei. Am încercat să-i contactez prin toate mijloacele posibile, dar nimic. În cele din urmă m-a contactat Mike, printr-o înregistrare. De parcă toată situația nu avea un gram de ridicol deja. În mesajul audio spunea că ar trebui să mă adăpostesc, să caut să plec din oraș și să-mi acopăr urmele. El și Luke nu au nicio şansă, or să fie arestați pentru pornografie. Martorii lui Eros le-au întins o cursă. Mai spunea că e confuz și speriat, dar speră ca eu să scap, odată ce am fost avertizat. Prima reacție a fost să caut pe dark web cuvântul pornografie. Nu aveam nicio idee ce ar putea să însemne. Am găsit niște forumuri pe care se discuta problema. Se pare că era interzis prin lege de toate guvernele lumii și cumva eradicată. Filme pentru adulți, un eufemism. Adulții întrețineau relații sexuale și se filmau. Primul gând a fost că asta ar putea fi avut un rol educativ în trecut, dar așa nu avea sens, din moment ce informația a fost puternic cenzurată. Am stat pe gânduri aproape cinci minute, până când o eroare mi-a apărut pe computer. Am încercat să identific problema dar părea că a apărut de nicăieri și apoi a venit un mesaj.
„Ai fost selectat printre martorii lui Eros. Bun venit alături de lupta noastră dreaptă și justificată împotriva tiraniei. Acum, pentru că ești alături de noi, o să primești sfaturi cum să te protejezi și din ce în ce mai multe informații despre lumea din jurul tău. Trăiești într-un iad din care numai iubirea te poate salva. Iubirea lui Eros”
La sfârșitul mesajului am primit două aplicații. Una trebuia să acționeze ca un firewall, VPN și cleaner totodată, iar cealaltă era o aplicație pentru comunicații, un canal direct cu ceilalți martori, dar și cu Eros. Am fost foarte circumspect, din moment ce un virus troian lansase un mesaj în computerul meu, iar eu ar fi trebuit să-i folosesc software-ul, așa că am investigat cele două aplicații. Chiar dacă la prima vedere păreau în regulă, la o privire mai atentă am descoperit că era un teren minat. În funcție de ce comenzi foloseam, trimitea informația în altă parte. Oricine s-ar fi aflat de partea cealaltă, ar fi avut acces total. Pentru o clipă m-am înspăimântat, dar apoi m-am calmat. Aveam un punct de plecare. În primul rând am oprit camerele video și microfoanele din casă. Dacă aveam plantate altele prin lustră sau alte lucruri, asta era, dar bănuiala mea era că se foloseau de lucrurile mele. Troianul ăla s-a deschis aproape instantaneu după ce-am închis browserul pentru dark web, dar probabil s-a declanșat când am căutat pornografie. Nu știu ce alte procese a declanșat, dar bănuiam că sunt atent supravegheat. Trebuia să-mi iau gândul să-mi folosesc computerul, dar, ce sentiment plăcut este când pasiunile îți sunt de folos în viața de zi cu zi sau situații excepționale. Colecționez computere vechi, sau piese de hardware iar eu am un laptop vechi de șaptezeci de ani perfect funcționabil și cu suficiente adaptoare să-l fac utilizabil în rețeaua actuală.
*
– De ce nu pornografia? Asociația din care fac parte folosește o mulțime de lucruri. Ăsta e doar un lucru micuț. Bănuiesc că a fost rândul pornografiei de data asta.
– Domnule Smith! Mi-am luat câteva secunde să mă calmez și să-mi aleg spusele. Dar nu are niciun sens ce faceți. Absolut nicio logică. Pe ce motiv le-ați întins o cursă lui Luke și Mike? Ce sunt martorii lui Eros?
Și-a luat aproape un minut până când mi-a răspuns, timp în care părea că rumegă toate cuvintele pe care avea să le spună, și privindu-mă insistent, de parcă nu ar fi știut în ce categorie să mă încadreze.
– Martorii lui Eros sunt o scuză, o schemă destul de inventivă, cu totul nenecesară, creată de un departament anume al organizației mele, NERD; chiar dacă sună amuzant, țin să-ți spun că suntem foarte serioși, de fapt, ar fi trebuit să-ți dai seama până acum. Treaba noastră este să identificăm posibile pericole sociale, de orice fel, și să ne asigurăm că nu o să afecteze minunata societate din care facem parte acum. Când am spus că Luke și Mike sunt într-un loc mai bun, voiam să spun că sunt într-o școală de reeducare. Ceva teribil s-a întâmplat pe parcursul vieții lor și i-a transformat în viitoare posibile pericole. Ne-am luat angajamentul față de societate să-i îndreptăm. Destul de clar? Prietenii dumneavoastră sunt în viață.
– Cu totul și cu totul aberant. Să traduc cuvintele dumneavoastră, domnule Smith: i-ați răpit și aruncat în cine știe ce lagăr de reeducare, pe baza unei credințe că or să facă probleme în viitor. Deci nu-mi vine să cred că trăiesc asta.
– Simplificaţi prea mult și presupuneți lucruri pe care nu le cunoașteți. Știți care este cel mai mare rău pentru societate?
– Voi, voi și organele de conducere care permit să se întâmple astfel de lucruri.
– Vă înșelați, vă asigur. Individul este cel mai periculos pentru o societate. Noi suntem doar garantul unei bune funcționări și tocmai de aceea putem să facem atât de multe lucruri.
*
Aveam de unde să pornesc. Virusul troian sigur lăsase urme, dar pe lângă faptul că era destul de greu să le găsesc, trebuia să plec de la presupunerea că sunt supravegheat sau că, în caz de o să fac anumiți pași, o să calc într-o capcană care o să trimită semnale. Echipamentul meu era compromis, dar pasiunea mea de-a colecționa computere mai vechi m-a scos din impas. Aveam un laptop de șaptezeci de ani, perfect capabil de treaba pe care trebuia să o fac. Interfața și modul de scriere erau impedimente, dar m-am antrenat destul în trecut așa că nu ar trebui să-mi fie prea greu. Acum când mă gândesc, computerele n-au avansat prea mult în ultimele zeci de ani. Au crescut doar în memorie și capacitate de procesare, dar tehnologic vorbind, un laptop de acum șaptezeci de ani poate să facă aceeași treabă, chiar dacă mai greu.
Am trecut la treabă și, după zece ore, pusesem la punct doar primi pașii, de-a da de urma celui care-mi trimise virusul troian, de-a ridica câteva firewall-uri, minimum de protecție. Eram obosit, așa că m-am aruncat cu totul în pat și am adormit gândindu-mă la ce ar trebui să fac în continuare. Am avut un somn zbuciumat, plin de gânduri. Creierul meu nu a luat pauză nicio secundă de la sarcina impusă. M-am trezit după câteva ore, mai obosit, dar cu un plan clar în minte. Am reușit să fac cafea, să beau un litru de apă și să iau două pastile de nitroclaritină, un drog puternic care reușea să te bage într-o stare de flow pentru zeci de ore. Efectele secundare erau pe măsură, dar trebuia să termin cât mai repede toată afacerea. Am început să-mi construiesc un sistem defensiv mult mai puternic, gândindu-mă că o să fiu depistat destul de repede. Plecam de la ipoteza că omul la care o să ajung e mai capabil ca mine, mai inteligent, cu computere net superioare. Eu am doar niște timp de partea mea și, sper, elementul surpriză, deși nu mă bazez pe asta. Vital este să fac un labirint, iar eu să mă ascund acolo. Apoi sistemul lor defensiv. Bănuiesc că nu e chiar atât de sigur. Cred că sunt suficient de aroganți să lase garda jos. Dacă nu am dreptate aici, nu am nicio șansă. Un server bine securizat este impenetrabil fără să fii găsit și tu. Pur și simplu îți ia atât de mult timp încât oriunde ai fi, te vor găsi chiar dacă oponenții tăi sunt mediocri în treaba asta.
După alte câteva ore eram pregătit. Șansele mele nu erau prea mari, limitările pornind de la cele de ordin tehnic, resurse și scris la tastatură, până la cunoștințele mele. Nu eram pregătit în domeniul securității informatice, dar o înțelegeam la nivel de bază și de acolo am extrapolat. Nitroclaritina începea să-și piardă din efect. Recunoșteam simptomele de pe vremea când abuzam de substanța asta ca să avansez în Luptele Crinilor. Poate sună prostește, să iei droguri să devii mai bun la un joc, dar jocul însuși e un drog. Am pornit curajos pe urmele martorilor lui Eros. Am avansat în prima oră mai mult decât aș fi sperat, dar apoi am observat cum firewallurile mele încep să fie penetrate. Labirintul creat era destul de laborios și cu o structură ciudată. Dacă ar fi reprezentat sub formă fizică, ar fi circular și tendința ar fi să ajungi către centrul lui. Am pus diverse portițe, aparent scăpări, dar lăsate intenționat să-i direcționeze cât mai departe de mine. Puerilă intenție, dar speram să reușesc, indiferent cum. Cât de mult îmi lipseau mănușile mele tactile… Literă după literă simțeam cum mă apuca disperarea. Cu toate astea avansam, puteam să simt că mă apropii de adversarul meu, din ce în ce mai mult, din ce în ce mai aproape. O luptă epică și deja intrasem într-un soi de frenezie, stare cauzată de efectele adverse ale nitroclaritinei. Calculam că mai am circa două ore până în momentul în care corpul o să mă abandoneze de tot. Însemna că ar fi trebuit să termin cam într-o oră, pentru că ultima oră până când îți cedează corpul din cauza nitroclaritinei este o oră a delirului, crizelor, spasmelor.
Se părea că am terminat, aproape de limită, pentru că începeam să am diverse ticuri nervoase și spasme. Dar îl vedeam, îl vedeam cu ochii mei pe nenorocit, prin camera lui de căcat, și nenorocitul râdea. Aproape cu hohote. Îi vedeam buzele mișcându-se, dar nu înțelegeam nimic din ce spunea. Din boxe ieșeau cuvinte, dar creierul meu nu putea să dea un sens sunetelor. Înțelegeam doar că omul din fața mea m-a învins, că avea de ceva timp control asupra mea dar, pentru un motiv oarecare, m-a lăsat să-i pătrund în computer. L-am întrebat cu dinții încleștați dacă el e Eros, dar a început să râdă sacadat. În sacadarea aia m-am scurs pe jos. Am adormit, un somn fără vise, fără nimic. M-am trezit în pat și cineva se juca Luptele Crinilor pe computerul meu.
*
– Individul e cel mai periculos element pentru societate. Poți să susții cât vrei contrariul, a fost demonstrat pe parcursul istoriei.
– Tot istoria ne învață că tipii ca voi ajung la groapa ei de gunoi, detestaţi de toată lumea.
– Se poate, cine putem fi noi să știm cu siguranță cum ne va privi istoria? Mă întrebați de ce pornografia, puțin mai devreme, iar eu am spus că i-a venit rândul, corect?
– Da, aveți dreptate.
– Păi, hai să dezvolt puțin ideea asta și de ce individul e cel mai periculos. Faci parte din a doua generație care s-a născut în era post-pornografie. Pornografia era un instrument malefic, iar oamenii n-au știut cum să o țină sub control așa că a fost interzisă. O generație întreagă a fost lăsată fără un lucru de care era dependentă. Aveți idee ce înseamnă asta?
– Habar n-am, am recunoscut simțind că sunt aruncat într-o discuție în care nu am niciun pic de control.
– Desigur, trebuie să facem altfel. Să vă arăt practic.
Își conectează holophone-ul la computerul meu și tastează câteva comenzi. Proiectorul se deschide și începe să transmită. O blondă superbă, cu sâni imenși se masturba pe tot peretele meu. Calitatea era impresionantă, aproape că puteam să văd por cu por, fir de păr cu fir de păr. Și sânii imenși, cu sfârcuri rozalii, iar vocea îi era prefăcută, mieroasă și vulgară totodată.
– Vedeţi!? Reacționați ca un om normal din generația asta. Vă înroșiți, aveți erecție instant, răspundeți la stimulent cu o viteză nemaipomenită. Ce credeți că s-ar întâmpla dacă ați vedea acest film de două ori pe zi, timp de un an întreg? Ar fi la fel?
Încă vizibil rușinat de reacția mea și ușurința cu care acest domn Smith a putut să mă caracterizeze cu acuratețe, am răspuns că nu ar fi la fel și că aș dezvolta o oarecare toleranță.
– Aveţi dreptate, asta s-ar întâmpla. Și vă asigur că ați vedea asta cu un interes din ce în ce mai mic, uneori și cu dezgust, dar tot ați face-o. Să căutați stimulul ăla incipient, ce ați simțit acum trei minute. Dar ai doar videoclipul ăsta, cum ai putea face altceva? Tocmai ai învățat un lucru nou. Știi că e interzis? Probabil nu aveai idee.
– Într-adevăr, până la povestea asta nu auzisem de pornografie sau de ce reprezintă.
– Ţin totuși să menționez că ce ai văzut acum câteva minute se numea soft porn, ceva aproape general acceptat ca formă de divertisment, și nu ca pornografie. Cam acolo era punctul în care s-a interzis, iar o întreagă generație a fost aruncată în haos. Mă rog, nu a fost așa de grav, pentru că Guvernul mondial a fost suficient de deștept să poată absorbi presiunea, de la crearea locurilor de muncă în prealabil pentru cei care aveau să devină șomeri, sprijinul liderilor religioși și o campanie de înfierare a pornografiei ce-a durat nu mai puțin de douăzeci de ani, până în momentul în care să fie interzisă. Deci tot atâta efort pentru ca pornografia să fie uitată și dumneavoastră nu știați de ea până să vin eu aici, corect?
– Corect.
– Atunci de ce vine garantul dreptății să îți spună de un lucru pe care ar trebui să-l uitați?
– Habar nu am, sincer să fiu. Nu are sens.
– Ai cumva dreptate. Ar fi trebuit să spun, de ce venim noi ca organizație să creăm martorii lui Eros, să întindem niște capcane unor oameni nevinovați? Ei uitaseră lucrurile acestea, dar noi am venit ca diavolul cu ispita, le-am pus-o în față și apoi i-am pedepsit pentru că noi i-am ispitit. De ce am depune tot efortul ăsta? De nu v-am lăsa să uitați ceva ce nu știți?
Am stat puțin să mă gândesc. După două minute tot nu scosese nicio vorbă și am dedus că vrea neapărat un răspuns de la mine. Ce spunea nu avea sens pentru mine, dar sigur nu e vreun idiot de rând. Tonul pe care vorbește, cum deține controlul conversației, siguranța pe care o afișează. Trebuie să fie un lucru pe care nu pot să-l văd, dar nu pot să-mi dau seama. Am recunoscut asta cu jumătate de gură, iar omul părea iritat și dezamăgit în același timp.
– Ok, o să-ți spun eu, deși ai pierdut niște puncte de simpatie. Facem toate astea pentru că un om, societatea, nu poate să uite cu adevărat ceva ce a fost inventat deja și cu toate uneltele necesare în jur. Dacă mâine dimineață ar dispărea toate mașinile împreună cu cei care se ocupă să le construiască, dar absolut toți și tot ce implică domeniul, fabrici, design, piese, motoare, dealeri, reprezentanță, deci tot, cât crezi că ne-ar lua să facem iar o mașină cu tehnologia actuală? Extrem de puțin, iar asta se aplică absolut cu orice a fost deja gândit în prealabil. Pornografia ar fi reinventată, ciclul ar renaște și noi trebuie să împiedicăm asta. Aura de malefic din jurul ei, societăți secrete, hackeri, asta descurajează 95% din oameni. Chiar trăim într-o societate poluată, dar și morală, singuri, dar prea des împreună. De restul 5% ne ocupăm noi, prin diverse metode. Acum am scăpat de cei 5% care începeau să fie din ce în ce mai interesați de subiect. Mâine poate ne ocupăm de cei 5% care încearcă să afle cum să faci o bombă din bălegar și azot. Poimâine poate scăpăm de ăia care escrochează lumea de bani, ăștia sunt și mai mulți, dar o să fie și mai amuzant decât Martorii lui Eros. Individul reacționează diferit la un lucru interzis, dar care nu știe decât vag de el, decât să-i interzicem o idee, ceva ce s-a născut în el. De asta nu vă lăsăm să uitați, și de asta eliminăm încă de acum posibile pericole, și de asta e individul periculos.
Ascultam cumva înfricoșat și cumva mirat. Atât de multe lucruri se învârt în jurul meu și eu nu remarcasem nimic. Și nu mă refeream la o societate secretă, ci la oameni și la câte au pierdut până acum și încă nu realizau. O industrie, se pare că era o industrie, ca pornografia, a dispărut în mai puțin de șaizeci de ani. Dar în miile de ani, cât am câștigat și cât am pierdut? Câte am învățat și câte am uitat? Eram pierdut în gândurile astea, dar omul din fața mea tot vorbea.
– Hei, hei! Ai plecat dintre noi subit.
Atunci am observat că încă două persoane intraseră în cameră.
– Te-am prins acum, așa că o să îți mai zic o singură dată, deci fii atent. Ridicase paharul și a sorbit atent și îngrijit. Am realizat că nu gustasem deloc dintr-un vin de douăzeci de ani. A lăsat paharul jos și cu o voce caldă m-a întrebat: Vrei să lucrezi pentru noi?
Ai zice că am stat și m-am gândit de două ori înainte să răspund la asta, după câte auzisem. Ai putea zice asta. Dar nu am făcut-o. Poate așa scap din orașul ăsta blestemat de smog și dioxid de carbon și de tot ce urăsc în viața mea. Și poate o să mai văd măcar odată blonda aia cu sânii mari.