Undeva, pe o planetă în curs de colonizare, o dragoste arzătoare se înfiripă între tânăra Soraya și nobilul Terrance. Deși înconjurați de modernitate, aflați într-o epocă de cucerire a spațiului, tinerii trebuie să suporte aceleași mentalități arhaice ale vechiului pământ. O poveste frumoasă, un destin tragic.
‒‒ Terrance, Lord al Ţinuturilor de Trecere, care este verdictul tău?
Bărbatul ridică încet ochii din ecran. Văzu în jur chipuri întunecate, încruntate, plictisite. Ceilalţi Lorzi stăteau în jilțurile lor cu capetele plecate, după ce îşi rostiseră cuvântul final; Președintele Înaltei Curți, la tribună, își ținea neglijent între degete lorgnon-ul cu lentile fumurii de protecție. Dincolo, în sală, curteni de toate rangurile aşteptau cu sufletul la gură.
Iar în fața lor, în mijloc, învăluită de lumina albăstrie a simulatorului de zi, se afla ea.
Ea, Soraya. Regina.
Nemișcarea părea să dureze de la începutul Timpului.
Se foi, nehotărât, și atinse încă o dată ecranul pentru a mări documentul incriminator, ca și cum recitirea lui ar fi ajutat la ceva. Sentința fusese deja hotărâtă cu zile în urmă, procesul se ținea doar pentru spectacol. Ştia că ochii ei schimbători erau aţintiţi asupra lui, că întreaga ei atitudine arăta sfidare şi batjocură la adresa acelei mascarade; ştia că, indiferent de răspunsul lui, ea va râde.
Soraya râdea mereu, cu sau fără veselie.
Încă de la sosirea pe Darrin, pașii ei au fost precedați de hohote sonore, rostogolite pe lespezi ca un șirag de perle risipite. Râzând a coborât de pe Excalibur, transportorul care o adusese din Coloniile Verii, și râzând s-a prezentat înaintea regelui Hector și a reginei Kaline. Ea, o copilă plină de prospețimea celor niciodată atinși de gheața criogeniei; ei, suveranii: țepeni, palizi, drepți, având ceva de statuie veche și prăfuită în făptura lor.
Toți cei din Vechea Aristocrație de dinainte de Migrație arătau vechi și prăfuiți pe lângă ea. Era firesc; ei dormiseră în gheață vreme de sute și mii de ani, pe tot parcursul lungului drum către Proxima Anadeia, pe toată perioada primelor colonizări, cu scurte momente de trezire pentru a verifica progresul călătoriei sau al lucrărilor. Începuseră să semene ei înșiși cu gheața – gheața artificială a aparatului criogenic, gheața polară din jurul Coloniilor Nordice – și chiar urmașii lor născuți pe Darrin păstrau ceva din răceala aceea nefirească, întipărită pe veci în sângele părinților. O răceală care făcea pielea să semene cu marmura, mișcările să fie molatice, greoaie, vorbele să curgă rar, sonor, ușor mecanic.
Pe când ea…
Strămoșii ei veniseră spre Darrin cu Șoimul Alb și se rotiseră pe orbită vreme de mai multe ere, la fel ca toți cetățenii din clasa de mijloc de pe navele de campanie. Lăsaseră în urmă o lume muribundă pentru a se avânta către una nouă, știind că nu aveau să o vadă niciodată; că, poate, doar stră-stră-strănepoții lor erau atât de norocoși încât să viseze să pună piciorul pe pământul roșu al Tărâmului Făgăduinței înainte să moară și ei de bătrânețe. Și poate nici măcar ei, ci abia stră-stră-strănepoții lor. Generații întregi născute pentru a muri între pereții metalici ai unei nave, fără să vadă altceva, fără să cunoască senzația pământului de sub picioare sau a vântului prin păr, fără să-și poată imagina marea sau orizontul nesfârșit în fața ochilor…
Ce e drept, navele de campanie arătau aproape ca niște mici orașe, cu clădiri de locuințe, întreprinderi, sere, simulatoare de zi și de noapte, ecrane uriașe prezentând imagini și filmări de pe Terra cea pierdută pe veci; însă știau cu toții că nimic nu era real. În jurul lor se întindea spațiul, spațiul nesfârșit și negru, de care îi despărțeau doar niște pereți din oțel și niște mecanisme, iar mecanismele se puteau defecta. Își aminteau cu toții de tragedia de pe Atlantis, deși încă nu se știa ce anume o provocase; cadavrul giganticei nave, cu nume parcă predestinat, putea fi văzut uneori, departe, plutind în derivă prin nimicul adânc al oceanului stelar.
Se stabilise încă de la început, din zorii Migrației, că aducerea la sol a navelor de pe orbită urma să se realizeze treptat, în funcție de modul în care ocupanții lor puteau servi colonizării. Mediul se dovedea inospitalier, în ciuda așteptărilor; resursele, limitate. Darrin, deși aflată la o distanță optimă de steaua Zoays pentru a putea întreține viața, era încă foarte tânără, cu scoarța instabilă și condiții meteo extreme. Detectarea zonelor relativ sigure, ridicarea scuturilor, construirea orașelor, toate acestea durau deja de secole și aveau să mai dureze multă vreme.
„Nu putem forța natura”, hotărâse atunci regele Hector, exprimând în cuvinte gândurile tuturor. „Trebuie să așteptăm timpul potrivit.”
Ocupanții Șoimului Alb fuseseră invitați să se alăture coloniilor în urma neobositei activități diplomatice a bătrânului comandant Earl Ormond. Astfel, în urma negocierilor, zece băieți și zece fete cu vârste cuprinse între cincisprezece și douăzeci și cinci de ani au constituit primul transport către Coloniile Verii. Își luaseră cu toții examenele cu calificativ maxim, iar cei mai vârstnici erau experți în inginerie și robotică. Mai presus de orice, analizele lor medicale îi arătau a fi sănătoși la trup; puteau da naștere la urmași zdraveni.
Soraya făcea și ea parte din acest prim lot.
Vorbea fluent limbile coloniilor, avea o bună pregătire în diplomație și științe politice și făcea progrese mari în artele marțiale. Nu era cea mai frumoasă dintre cele zece fete, dar era cea mai strălucitoare datorită veseliei ei contagioase, a naturii ei optimiste. Ceilalți tineri o priveau ca pe liderul lor. Știa să se facă ascultată, atrăgea toate privirile fără nici un efort, primea recunoașterea calităților sale din partea camarazilor ca pe ceva de la sine înțeles. Avea o voce plăcută, melodioasă, mișcări grațioase de dansatoare, un fel anume de a-și ține capul care o scotea în evidență de departe.
Fără să știe, era regină încă de pe-atunci. Sosirea ei a însemnat sfârșitul Kalinei.
Dar ei nu se gândeau la astfel de lucruri în acele momente. El, cel puțin, nu se putea gândi decât la felul în care ea s-a întors râzând către salutul lui stângaci, atunci când a întâlnit-o pentru prima dată în Plazza, printre celelalte domnițe de la Curte. Stătea pe marginile artezienei, aplecată asupra șuvoaielor năvalnice, cu părul indigo despletit și pe jumătate ud, cu ochii schimbându-și mereu culoarea de la sidefiu la violet închis. Și râdea, râdea copilărește, din toată inima, cu lipsa de griji specifică vârstei ei fragede; părea că nimic nu o putea bucura mai mult decât stropii reci de apă ce țâșneau în toate părțile, reflectând luminile colorate ale felinarelor din jur asemeni unor diamante lichide.
Da, își aminti Terrance cu o amară nostalgie; prima dată îi auzise râsul.
Era tânără și încrezătoare pe-atunci, ca și cum întreaga lume îi aparținea; lumea nouă de jos, lumea plutitoare de sus, ambele se întindeau promițătoare la picioarele ei, înaintea ei, oriîncotro ar fi dorit să o apuce…
Cincisprezece ani se scurseseră de la acele clipe fericite. Cincisprezece ani tereștri.
Pe Darrin însă abia dacă trecuse o jumătate de zi. Timpul curgea altfel aici – greu, chinuit; aproape că se auzea geamătul înfundat al uriașei planete, măcinate încontinuu de furtuni violente și erupții vulcanice, la efortul de a se învârti în jurul propriei axe – așa că păstraseră ora terestră, din obișnuință. La urma urmei, asta era tot ce le mai rămăsese din acel trecut tulbure al umanității.
Dar se întâmplaseră atât de multe în acești cincisprezece ani…
Intrarea Sorayei în rândul gărzilor de elită ale reginei Kaline. Misiunile nesfârșite împotriva intrușilor care forțau intrarea în colonii, jefuind, ucigând localnici și distrugând părți însemnate din scut. Ascensiunea ei amețitoare, de la simplu cadet la ofițer de rang superior.
Logodna lor. Legată în secret, descoperită din cauza propriei lor imprudențe, ruptă cu brutalitate din ordinul regelui Hector. Nu se cuvenea, spunea limpede legea, ca fiica unui migrant din clasa de mijloc să ridice ochii asupra unui aristocrat. Se putea considera trădare, atentat la siguranța coloniei, încercare de a răsturna ordinea stabilită de comun acord atunci, la începuturi. Însă știa toată lumea că, în realitate, lui Hector nu-i păsa de reguli; regele doar o dorea pe Soraya. Moartea subită a reginei (un accident, se spunea; transportorul care o purta către nava Esperanza luase foc din cauza unei defecțiuni la motor) și lipsa lui de reacție la tragicul eveniment arătau limpede intențiile sale.
Apoi, Terrance a fost înștiințat de tatăl său, ducele Barrayne, că i se aranjase căsătoria cu domnița Mahaut Allaye, membră a uneia din familiile vechi de dinainte de Migrație. Nu avea dreptul să protesteze; adusese deja destulă rușine asupra Casei sale prin comportamentul scandalos de care dăduse dovadă. Tot ce trebuia să facă era să întrerupă orice legături cu „fata aia nerușinată”.
Ar fi fost de așteptat ca Soraya să se umple de mânie față de această nedreptate. Să țipe, să trântească, să plângă cu disperare. Dar Soraya nu știa să plângă. Ea râdea, ca întotdeauna.
I-a râs în faţă atunci când a anunţat-o, resemnat, că nici familia lui, nici Regele nu doreau căsătoria dintre ei doi.
A râs cu hohote când el i-a explicat de ce trebuia să o primească în casa lui, în patul lui pe domniţa Mahaut Allaye, și de ce ea, Soraya, trebuia să arate, la rândul ei, supunere față de deciziile celor bătrâni și înțelepți și să meargă în patul Regelui.
A râs doar.
A râs tulbure, întunecat, săgetându-l cu privirea ei când sidefie, când purpurie, fără să-i răspundă.
Însă abia după odioasa nuntă regală a început adevărata tortură, mai chinuitoare decât orice zâmbet batjocoritor. Soraya conducea multe din campaniile de vânătoare a intruşilor, la fel ca până atunci, dar acum începea a se lăsa încolțită, prinsă. Ochea de la început situațiile cele mai periculoase și se avânta în ele fără să ezite, aproape invitând focul și lamele inamice asupra ei.
Ca și cum ar fi vrut cu orice preț să se sinucidă.
Uneori, îl izola şi ademenea după ea pe liderul lor. Dădea impresia că juca rolul sirenei; se știa că indivizii își pierdeau complet mințile când vedeau o femeie, orice femeie.
Doar că Soraya nu era orice femeie; Soraya era Regina.
Degeaba o avertiza Terrance de fiecare dată că jocurile astea ale ei erau prea periculoase, că oamenii vedeau și trăgeau propriile concluzii; ea părea să le savureze cu toţi porii. „Îți interzic să te mai expui în felul ăsta, ai înțeles?!… Îți interzic!” i-a strigat Terrance o dată, revoltat; o găsise într-un tunel de la periferie aproape dezbrăcată, cu părul în dezordine, cu buzele însângerate în urma unei lovituri date cu dosul palmei și având urme vinete pe brațe și pe piept. Jos, la picioarele ei, un intrus cu gâtul retezat horcăia, înecându-se în propriul sânge. Soraya a ridicat doar ochii spre el, mirată. „Cu ce drept îmi interzici, domnul meu?” l-a întrebat ea ironic, în vreme ce își aranja ținuta, iar bărbatul a tăcut. Într-adevăr, nu avea nici un drept să îi interzică ceva. Nu mai avea acest drept.
„De ce…?” a întrebat-o mai târziu într-o încercare de împăcare, în numele trecutei lor iubiri. „De ce îți faci asta? Vei sfârși ucisă, dacă insiști să continui așa!” Ea l-a fulgerat cu o privire usturătoare: „Pentru că regele vostru, blestemat să fie, mă dezgustă! De câte ori mă atinge cu degetele alea reci, îmi doresc să mor!… Știai că e steril? Oh, iartă-mă, nu aveai idee; de fapt, nici nu ai voie să știi, va trebui să uiți de îndată această informație, dacă vrei să trăiești… Da, e steril, dar consideră că e de datoria mea să-i dăruiesc moștenitori, deși nu îmi dau seama cum își imaginează că aș putea face asta de una singură! Îți vine să crezi că a fost cândva profesor de genetică la ceva universitate de prestigiu de pe Terra?… Îmi spui că risc să fiu ucisă în vreo misiune?… Ei bine, dragul meu lord Terrance, ar fi de preferat; chiar vreau să mă ucidă unul dintre ei cât mai curând, să facă ce eu nu mă simt în stare să fac, altfel risc să fiu acuzată de trădare, pentru că nu-i nasc fii regelui! Știi ce ar însemna asta, pentru mine și pentru toți ai mei?!… ”
Medicii dăduseră numeroase avertismente în legătură cu expunerea îndelungată la gheața criogeniei; unul din efectele secundare era sterilitatea, însă nimeni n-ar fi îndrăznit să spună cu voce tare o asemenea enormitate despre Hector. Cândva, probabil între două sesiuni de somn înghețat, regele se transformase pe nesimțite dintr-un om genial, dar cu totul obișnuit, într-un soi de entitate intangibilă, asemenea unei zeități. Ofensarea regelui, chiar și prin prezentarea unor fapte reale care îndrăzneau a contrazice crezurile lui personale, era considerată înaltă trădare și atentat la siguranța coloniei.
S-a ajuns oare la cultul personalității? se pomeni Terrance cugetând, cu fruntea încrețită. Cum se face că fiecare regulă nouă, fiecare prostie nouă are ca justificare siguranța coloniei?… Credeam că astfel de lucruri au rămas departe, în trecut…
Însă nu era nimeni acolo care să-i răspundă. Acceptaseră cu toții tacit regulile și legile cele noi, pe rând, considerând în mod ipocrit că o făceau pentru colonie, fără să se obosească a pune întrebări nici măcar atunci când lucrurile degenerau în mod ostentativ. Ca acum, de pildă, când Hector hotărâse că persoana lui se afla mai presus de știință, deși era de așteptat să știe mult mai bine de atât; ceilalți îi cântau în strună, zâmbind mieros, cu capetele plecate. Iar el, Terrance, nu avea timp să caute răspunsuri. El trebuia să apere viața și onoarea reginei lui.
Știa ce însemna acuzația de trădare la adresa unui tânăr colonist, sosit pe Darrin cu înalte recomandări de la comandantul unei nave. Faptul că Soraya era acum regină nu schimba absolut nimic.
Și a venit și momentul acela fatal, care a dus la evenimentele din urmă.
Într-un rând, insistând să o urmeze îndeaproape, Terrance a fost doborât la câţiva paşi de ea; o lovitură în ceafă venită din partea unui găligan uriaş îl pusese la pământ. Barbarul a vrut să îl mai lovească o dată, ca să termine treaba, dar a văzut-o pe Soraya în partea cealaltă, privind încurcată de la el la Terrance, care părea mort, și a rânjit. S-a apropiat de ea încet, sigur pe el, dominând-o prin înălțimea lui; femeia a dat să se strecoare pe lângă el, dar individul a fost mai rapid. A lovit-o cu putere peste față, făcând-o să se clatine și să scape arma din mână, iar apoi a săltat-o pe masa de piatră a templului și a posedat-o acolo, pe loc, ca o supremă blasfemie la adresa coloniei şi preoţilor înfipţi în ţepe, înşiraţi de-a lungul pereţilor.
Terrance fusese conştient în tot acest timp; lovit prea rău, incapabil să se mişte, s-a uitat cu lacrimi în ochi cum barbarul fugit de pe TerraNova 2160 îi pângărea iubita – regina! – în mijlocul acelui carnagiu.
„Soraya!” a șoptit el, încercând în zadar să apuce arma căzută prea departe. Ea părea paralizată de groază. I-a întâlnit privirea la un moment dat – sticloasă, resemnată – și a urlat, furios de propria-i neputinţă. „Iartă-mă!” a murmurat Terrance, după ce matahala terminase cu ea. A auzit-o oftând. Acum e rândul meu, și-a spus, în vreme ce umbra celuilalt se apleca asupra lui și bocancul greu îi strivea mâna întinsă către armă. S-a încordat în așteptarea loviturii, când un șuvoi cald l-a stropit peste față: omul se prăbușea, livid, cu genunchii brusc înmuiați, cu gâtul retezat. În spatele lui, la fel de lividă, Soraya ținea un pumnal pe care, de obicei, îl purta ascuns în cizmă. Deși în stare de șoc, avusese cumva prezența de spirit să își amintească de el.
„Iartă-mă!” a plâns Terrance atunci, privind-o cum stătea acolo pe masă, picior peste picior, purtând doar cizmele înalte până la genunchi, curăţindu-şi cu meticulozitate pumnalul de sânge. „Iartă-mă!” a gemut, făcând eforturi uriaşe pentru a se ridica. „Iartă-mă!”
Soraya nici măcar nu se uita în direcţia lui. „Pentru ce să te iert?” l-a întrebat ea nedumerită, după ce a terminat cu ştersul lamei şi a început să îşi adune hainele de pe jos. „Nu am reuşit… Nu am reuşit să te salvez!” a hohotit el. Ea doar a zâmbit, absentă. Se îmbrăca încet, netezind cu grijă fiecare cută, fiecare volan, acoperind cu măiestrie fiecare ruptură a materialului. Abia atunci, Terrance a observat că nu erau singuri; camarazii lor se aflau lângă ei, măsurând din ochi scena, șoptind. Cineva apucase aparatul de emisie-recepție și raporta către Centru niște detalii foarte îngrijorătoare.
Pumnalul, a gândit și el deodată. A avut pumnalul în tot acest timp, dar nu l-a folosit. Abia după ce…
„Dragul meu”, a vorbit Soraya într-un târziu, ieșind, „tu nu mă vei putea salva niciodată.”
… Niciodată.
Făcu ochii mari. Se afla tot acolo, în sala de judecată a Palatului Regal. Toată lumea aştepta cuvântul lui final cu o încordare dureroasă. Doar ea stătea nepăsătoare, zâmbind, cu mâinile împreunate, într-o atitudine de falsă bunăvoinţă. Îşi pusese o rochie lungă, cenuşie, cu falduri bogate şi ţesută cu perle. Avea perle la gât, în urechi şi în părul indigo ca noaptea de dincolo de scut. Regina. Ea era Regina, îşi aminti, şi aştepta cuvântul lui. Verdictul.
Nu mă vei putea salva niciodată.
Poate că ar fi putut să o salveze, cândva.
Ar fi putut să o lase însărcinată atunci când ea i-o ceruse şi, în acest caz, codul de onoare ar fi fost mai important decât rangul, mai important decât Legea. Însă, exact atunci, el se hotărâse să se comporte ca un adevărat Lord al Vechii Aristocraţii. Refuzase să o mai atingă; era mult prea riscant. Da, probabil că s-ar fi întâmplat cum spera ea; probabil că bătrânul duce Barrayne i-ar fi ordonat lui Terrance să o ia de soţie şi să încheie această poveste, odată pentru totdeauna. Probabil că regele Hector ar fi acceptat situația, și probabil că regina Kaline ar fi fost încă în viață.
Însă la fel de probabil era ca Soraya să fi fost acuzată că l-ar fi sedus pe nepotul regelui din interese politice. Terrance avea șanse mari să moştenească tronul, dacă regele nu urma să aibă copii din sângele său. Ultima femeie care îşi ridicase ochii spre un bărbat din familia regală, domniţa Alanna Kay de pe Sancta Terra, fusese pedepsită cumplit, împreună cu toți cei de pe navă; Terrance încă ţinea minte groaza întipărită pe chipul palid al tinerei, atunci când cei şase gardieni ai morţii, echipaţi în costumele speciale, o escortau dincolo de scut. Câteva ore mai târziu, pe cerul lui Darrin a căzut o stea: Sancta Terra își încheia existența în flăcări, prăbușindu-se în ocean.
Legea nu ierta, chiar dacă devenise ceva mai permisivă din acest punct de vedere. În condițiile acelea atât de grele, fiecare trebuia să îşi cunoască locul, iar domniţa Alanna Kay şi-l uitase pe al ei
Și Soraya la fel, deși în alt fel.
Ea era regina. Trupul ei ar fi trebuit să fie sacru, dar ea nu ținuse seama de asta.
Nu mă vei putea salva niciodată, spunea limpede privirea ei de ametist.
Niciodată. Niciodată. Niciodată.
Oftă din străfunduri; se ridică în picioare încet, gârbovit, ca apăsat de greutatea întregului univers. Ce povară putea fi mai cumplită decât a lui?…
‒‒ Vinovată, vorbi el fără convingere, apoi se prăbuşi înapoi în jilţ, tremurând din toate încheieturile.
‒‒ Vinovată, confirmă Preşedintele Înaltei Curţi, clătinând din cap. Conform dovezilor aduse de martori şi analizate în amănunţime de către Înalta Curte, doamna Soraya Falconwhite, regină a celei de-a Doua Colonii, soţie aleasă a regelui Hector, este găsită vinovată de comportament scandalos, nedemn de o regină; înşelăciune, adulter şi înaltă trădare. Pedeapsa este moartea. Doamnă Soraya Falconwhite, vei fi dezintegrată, împreună cu toți membrii Casei tale. Pregătește-te de plecare.
Le făcu un semn gărzilor. Soraya ezită; avea un zâmbet larg pe buze.
‒‒ Nu se va face prea multă mizerie, nu-i așa?
Vocea ei suna firesc, fără urmă de tremur. Vocea Președintelui Înaltei Curți, în schimb, aproape că se tăie când îi răspunse:
‒‒ Nu, doamnă. Se va termina repede. Repede și… curat.
Nu o privea. Nici unul din ei nu avea curajul să o privească în ochi. Nici măcar eu, deși eu știu cel mai bine cine e adevăratul vinovat, își dădu seama Terrance, simțind că se sufocă, dar rămase pe loc, cu capul plecat, de parcă sentința ar fi fost rostită împotriva lui.
Ea, în schimb, se bucura ca de un triumf. Ca și cum se simțea ușurată. Le întoarse spatele râzând și părăsi sala de judecată în pași de dans. Își smulgea din mers diadema de pe frunte și colierul greu de la gât; în urma ei, perlele se risipeau în salturi mărunte pe marmura rece.
Perlele. Și hohotele ei de râs.
Dincolo de scut, cerul era negru. Stele mărunte luceau în depărtări necunoscute, sori ai altor lumi, și stele mai mari, tremurătoare – luminile navelor de pe orbită. Nu putea distinge Șoimul Alb între ele. Oare mai era acolo? Oare se terminase deja?
Senzația de sufocare de mai devreme se transformase într-o durere ascuțită în mijlocul pieptului. Se prăbușise leșinat, imediat după ieșirea Sorayei, și îl duseseră pe brațe în apartamentele sale.
Respira greu. Trupul îi era scuturat de fiori reci, ca atunci când îl scoseseră din aparatul criogenic.
Cât timp dormise el în gheață? Se consola cu ideea că nu atât de mult ca bătrânul Duce Barrayne, care părea la fel de bătrân ca însuși Universul. El, Terrance, se născuse pe nava Europa și își petrecuse prima parte a copilăriei la bordul ei. Însă tatăl său hotărâse că avea să îi ofere totuși o copilărie adevărată, într-o lume adevărată, atunci când era posibil. Avea cinci ani când îl adormiseră. Se trezise apoi pe Darrin, culcat în iarbă, cu ochii deschiși spre un cer violet; se afla în Coloniile Verii, una din foarte puținele zone stabile ale planetei și unde prezența scutului nu era întotdeauna necesară. Nu întrebase niciodată cât timp îl lăsaseră să doarmă. Nu cu glas tare, oricum. Dar ținea minte cu înfricoșătoare claritate acea răceală a inimii, acea durere înțepătoare când trăgea aer în piept.
Aceeași senzație îl încerca și acum, culcat în patul său și privind cu aviditate prin tavanul deschis către cer.
Unde sunt? Ce se întâmplă acolo, sus?
Se agăța cu disperare de strălucirea puternică a navelor mari. Știa că Șoimul Alb nu putea fi una dintre ele, dar nu conta. Luminile lor aveau ceva liniștitor, etern, ca stelele tinere. Trebuiau să treacă multe, multe miliarde de ani, sute de miliarde de ani până să se stingă…
Și mai era și comandantul Earl Ormond, pe care îl cunoștea prea bine. Ormond era vulpe bătrână, nu avea să-i lase să-i pulverizeze pur și simplu nava. Erau civili valoroși la bord; adulți fertili, copii cu potențial. Toată lumea era de-acord că nefericitul caz Sancta Terra fusese o mare greșeală; omenirea trebuia să evolueze, nu să se întoarcă în acel întunecat Ev Mediu al unei planete moarte cu o eternitate în urmă…
Ormond avea să-i ducă cu vorba, așa cum făcea mereu. Era versat în arta asta.
Sau poate că au plecat, își spuse deodată Terrance, cu o tresărire de speranță. Nu-i împiedica nimeni și nimic să plece pur și simplu, să caute un alt Darrin, în altă galaxie. Departe de aici. Nu erau obligați să depindă de flota Terrei, nici una din nave nu era; navele nu erau țintuite de sol precum coloniile. Și, la urma urmelor, nu așa a fost înțelegerea atunci, la plecare, își aminti el, încercând să vizualizeze cu ochii minții paginile din Istoria Migrației. În nici una dintre discuții nu s-a pus problema pulverizării a nave întregi, de zeci de mii de locuitori, pentru păcatul unui singur om. Cazul Sancta Terra a fost o greșeală.
O convulsie îi scutură cu violență trupul. Pentru o clipă, avu impresia că aude un hohot cristalin de râs; stelele se transformară în perle smulse din șiraguri și prinseră să salte mărunt pe lespezile negre ale cerului.
„Soraya…” șopti, cu o umbră de zâmbet pe buzele vinete.
Soraya a fost un vis frumos. La fel ca mirajul unei lumi în care nu vei trăi niciodată.
Oftă pentru ultima oară.
Spre est, deasupra oceanului, o stea căzătoare brăzdă cerul…
2 comentarii
Excelent!
Mulțumesc frumos! 🙂