Camionagiul(timp de citire: 36 minute)

Truckman

Desigur, condusul unui camion nu se compara cu a-i urmări drumul prin camera lui frontală, pe un ecran, aflat la sute, sau chiar mii de kilometri, ca într-un banal joc video. Truckman căscă plictisit. Se afla la jumătatea schimbului de patru ore, moment după care atenția scade exponențial. Se întrebase, nu o dată, de ce nu se renunță de tot la șoferii virtuali, asemenea lui, care doar urmăreau ce fac sistemele automate ale camionului, având sarcina să intervină doar atunci când era nevoie. Însă de cinci ani, de când lucra în acest mod, nu fusese cazul. Inteligența artificială care conducea camionul învăța cu repeziciune și, la fel ca toate celelalte vehicule fără șofer, transmitea datele prompt în rețea. Puteau funcționa și autonom, dacă pierdeau, prin absurd, conexiunea la internet, ceea ce nu se întâmplase vreodată.

Condusul virtual nu avea nimic în comun cu șofatul de odinioară, Truckman se convinsese de mult de asta. Pe vremea când se numea Matei Avădanei și nu avea acest stupid pseudonim cu care se înscrisese pe saiturile care recrutau șoferi virtuali, condusese camioane de-a lungul și de-a latul Europei. Desigur, până și faptul că găsise liber acest alias modest însemna că ieșise dintr-o comunitate de oameni aspri și care nu știa de calculator sau console și intrase în lumea celor pentru care jocurile reprezentau un mod de viață, care aveau pseudonime complicate, asemănătoare sau la fel ca numele personajelor digitale în vogă, pe care le schimbau mereu. Fusese tehnician într-o întreprindere privată modestă din estul României, însă plecase, la fel ca mulți alții, să se facă șofer de nevoie, împins de cheltuielile mai mari decât salariul. Totuși se despărțise cu regret de firma la care lucrase aproape douăzeci de ani.

Mai aruncă un ochi spre ecran. Camera frontală a vehiculului trimitea aceleași imagini ale autostrăzii și a camionului din față. Mergeau, asemenea elefanților, perfect aliniate unul în spatele celuilalt, păstrând distanța de siguranță de cincizeci de metri, într-un nesfârșit zid de fier mișcător, prezent pe prima bandă a fiecărei autostrăzi, care aproviziona cu marfă fabricile și hipermarketurile Uniunii Europene: imagini banale și plictisitoare. Însă, cu timpul, devenise expert în a păcăli aplicația care-i urmărea reacțiile. Învățase și să viseze cu ochii larg deschiși, mimând atenția încordată, cu toate că mintea era în cu totul altă parte, iar amintirile, de pe vremea când era șofer adevărat, țâșneau invariabil din memorie, cu viteza unui dop de plută dintr-o sticlă de șampanie desfăcută la o petrecere.

Pe atunci lucra câte două luni, după care avea liber o lună întreagă, când venea acasă să se odihnească. Avea și un coechipier, după regulile vremii, și conduceau cu schimbul, câte patru ore jumătate fiecare. După care, speriați de amenzile uriașe, făceau pauzele impuse de tahograf, trăgând în parcările camionagiilor unde se spălau așa cum puteau, își găteau de mâncare la aragaz-uri alimentate cu butelii de voiaj, sporovăiau cu alții, asemenea lor, și dormeau, sforăind sonor, cu schimbul, în patul îngust din spatele cabinei sau se întindeau pe scaunele din față. Tot în parcările de camioane se făcea un soi special de comerț: cei care cărau carne congelată, schimbau câte o bucată zdravănă de but de porc cu transportatorii de legume sau fructe, sau obțineau o ladă de carton plină cu sticle cu vin de la cei ce cărau așa ceva. Trocul era obișnuit, și nimeni nu ținea seama de echivalentul în bani al mărfii. Aceasta era luată gratuit din transcontainer – numai dacă nu era sigilat – iar de furat, practic nu se fura și nici nu era nimeni furat. Era admisă o foarte mică toleranță a masei transporturilor, pentru că oricât ar fi fost de precise cântarele electronice, dispariția a o sută de kilograme din marfă reprezenta cam două miimi din masa unui camion încărcat, mult sub limita considerată acceptabilă, de un procent.

Nu aflase dacă transportul cu camioane automatizate economisise procentul. Personal, se îndoia. Însă trocul din parcări dispăruse, așa că prea puțin îl interesa ce fel de marfă transporta, deși putea afla foarte ușor din scrisoarea de trăsură ce însoțea camionul: fișierul era disponibil. La fel, dispăruseră și amenzile, de orice fel: cele pentru depășirea timpilor de condus ( pe vremuri mai erau și din cei care umblau la tahografe, deoarece modelele mai vechi puteau fi lesne păcălite cu un magnet puternic), sau penalizările ce sancționau depășirea masei maxime admise, deoarece noile camioane pur și simplu refuzau să pornească în asemenea situații. Nici amenzi pentru depășirea vitezei sau nerespectarea semnelor de circulație nu mai existau, fiindcă inteligența artificială ce substituia șoferul avea grijă ca totul să fie perfect legal.

În parcări, când era șofer adevărat, se găseau curve. Unele păreau că-și fac veacul pe acolo. Cele precum Lola Cur de Fier, sau Maria cea Sfrijită, intraseră în legendele camionagiilor, iar păsăricile lor se bucurau de prestigiu internațional. Într-o companie rezervată aproape exclusiv masculilor, era obișnuit ca în parcări să se discute mult despre sex. De fapt, în afara schimburilor firești de informații, despre controalele poliției rutiere sau amenzi, se ajungea invariabil la sex. Truckman, pe vremea când colegii de echipaj îi spuneau Matei, și-a dorit nu o dată să încerce. Multă vreme și-a spus că fetele nu sunt curate și riscă să ia fel de fel de boli venerice și nu numai. Însă după ce s-a convins că nici unul dintre colegii săi nu a pățit nimic, asta pentru că fetele ce se culcau cu camionagiii, chiar dacă foarte dispuse la fel de fel de experiențe, nici nu voiau să audă de sex neprotejat, sau de săruturi prelungi, ca o respirație gură la gură, în care se împleteau limbile și saliva era schimbată între parteneri, și-a dorit și mai mult. S-a abținut doar pentru că fetele cereau bani, nu mulți, dar suficienți totuși ca să-l oprească. Cu prețul câtorva minute de plăcere, putea plăti întreținerea apartamentului modest, în care îi locuia familia, vreme de o lună. Și tot așa. Se consola însă când venea acasă și se culca cu nevasta. Atunci închidea ochii și pe sub pleoape vedea una dintre fetele care-i plăcuse mai mult, o ucraineancă zdravănă, cu buci mari și țâțe proeminente și, zice-se, tari ca piatra, ce se strecurase cine știe cum în raiul Uniunii Europene, Dominika, zisă Nika Păsărica. Dar de când cu automatizarea transporturilor, cine știe ce se întâmplase cu ea și cu suratele ei?

Aia era viață adevărată, chiar dacă, mai ales vara, cabina mirosea crâncen a transpirație sau a bășini și urină, pentru că era aproape imposibil să speli și mai ales să usuci hainele sau cearceafurile, dar și să te ții vreme de patru ceasuri jumătate fără să te piși într-o sticlă de plastic, până venea rândul unei noi pauze.

Este adevărat că, o dată cu supravegherea camioanelor pe internet, toate acestea dispăruseră. Serviciul se făcea de acasă, din fața calculatorului. Nu era nici o problemă dacă apărea vreo nevoie fiziologică sau ceva neprevăzut: anunța și sistemul îl înlocuia cu altcineva din coada foarte lungă a șoferilor de rezervă ce așteptau să le vină rândul. Însă astfel de pauze contau în clasamentul general, deci în atribuirea următorului job. La fel, contau și alte detalii, de care nu se sinchisise nimeni atunci când șofa pe autostrăzi: se depuncta fumatul, ascultatul muzicii sau chiar dacă băutul apei. Însă Truckman nu avea nici cea mai mică intenție să piardă din scorul cu greu câștigat ca fost șofer de camion. Așa că, pe durata schimbului său, nu bea, nu se ducea la toaletă, indiferent cât de presantă ar fi fost nevoia, nu asculta muzică și nici nu fuma, asta pentru că se lăsase cu mulți ani în urmă. Punctele erau afișate în partea din stânga sus a ecranului și reprezentau nivelul de încredere pe care aplicația îl avea în el; îi dădeau dreptul să facă în principiu cam ce dorea cu camionul. Desigur, orice greșeală se penaliza și punctele îi erau retrase. În teorie, putea să depășească viteza legală de deplasare, dacă așa considera necesar, plătind, firește, amenda, dacă gestul se justifica – și nu era deloc clar ce anume ar fi putut justifica o asemenea nerozie. Evident, ca fost șofer de camion adevărat, respectase cu sfințenie regulile și nu avea nici cea mai mică intenție să le încalce vreodată.

De mai multe ori se gândise – niciodată la modul serios – cum ar fi fost să plece din fața biroului fără să anunțe. Ar fi trebuit să-și ia mâinile de pe touchscreen-ul  care-i citea de o sută de ori pe secundă amprentele, pulsul, tensiunea arterială și gradul de oxigenare al sângelui. Ar fi trebuit să dispară din fața camerei video care-i urmărea expresia feței și sesiza imediat dacă era în formă bună, sau era obosit, sau, mai rău, dacă băuse chiar și numai o bere în ultimele douăzeci și patru de ore. În astfel de cazuri era înlocuit automat și depunctat pe măsură. Însă el nu făcea așa ceva, cu sau fără aplicație. Niciodată.

Nici pe vremuri nu era prea dificil să devii șofer profesionist. Se cereau 21 de ani împliniți și ceva știință de carte, măcar cât să poată candidatul să-și scrie numele. Se făceau cursuri, cu ore de practică alături de instructor și se dădea un examen. Unii nu treceau examenul și mai încercau o dată și încă o dată, de oricâte ori, până reușeau. Sau până se lăsau păgubași, dar aceștia erau foarte puțini.

În prezent era mult mai simplu. Cei mai mulți aplicau pe internet și, dacă aveau un pic de minte, izbuteau să obțină licența doar parcurgând tutorialele interactive. Dacă izbuteau să învețe regulile de circulație și să dovedească faptul că au înțeles câteva articole din legislația Uniunii Europene, restul era o formalitate: dădeau un soi de examen de la ei de acasă, din fața calculatorului:  semăna izbitor cu un joc video oarecare, domeniu la care toți candidații erau experți încă din copilărie. Șoferii prezentului nu aveau nici o legătură cu vechea gardă. Cei mai mulți erau tineri care nu fuseseră niciodată în interiorul unei cabine de camion. Și nici nu mai aveau să ajungă decât doar în realitatea virtuală, dacă aveau chef să încerce, pentru că se renunțase la cabină, iar relicve cu volan, conduse de șoferi adevărați, mai puteau fi găsite doar în țările din lumea a treia.

Totuși tinerii nu erau preferați de programele de selecție. Lui Truckman îi plăcea să creadă că acestea fuseseră scrise de programatori de-o vârstă cu el, care nu aveau încredere în generația care venea din urmă. Vechii șoferi reprezentau o minoritate ce condusese camioane pe autostrăzi și din acest motiv erau punctați pe măsură și preferați tinerilor zurbagii, care se plictiseau repede, sau încercau să fenteze, conversând la telefon, urmărind în paralel, pe un alt monitor, ascuns camerei video, jocuri de rețea, sau dându-se pur și simplu pe internet, pendulând între rețelele sociale și saiturile porno sau cele de pariuri online.

Nu mai rămăseseră mulți din vechii șoferi. Unii, în special cei care se apucaseră de asta în tinerețe, reușiseră să-și refacă familiile. Regimul cu două luni lipsă și una liberă nu ajutase deloc. Soțiile rămase singure își găseau invariabil pe cineva, iar printre camionagii circulau nenumărate povestiri amare, aproape identice, în care soții înșelați făcuseră cam de toate, de la părăsirea îmbufnată sau calmă a domiciliului conjugal ocupat între timp de altcineva, cu înțelegerea celui care acceptă că relația s-a sfârșit, până la violențe ce degenerau în adevărate tragedii. Unele cupluri formaseră împreună echipaje, dar erau doar excepții.

Truckman nu fusese nici el prea tânăr când se apucase de șoferie. Avea copii mari, iar nevasta nu mai era de mult o frumusețe după care să întoarcă bărbații capul pe stradă. Cu toate acestea, rămăsese singur în modestul lor apartament. Datorită banilor pe care îi câștigase ca șofer, cei doi copii plecaseră pe rând, mai întâi la studii, iar mai apoi prin Europa, la muncă, iar soția pendula când la unul când la celălalt și-i ajuta să-și crească proprii copii.

Știa, din declarațiile pompoase ale politicienilor locali, că județul în care trăia, dăduse țării sute de personalități, în toate domeniile științei și artei, plus vreo doi sfinți. Printre alții, aici se născuseră și Eminescu, Iorga, Enescu, Luchian. Dar ei, la fel ca și ceilalți, plecaseră și nu se mai întorseseră decât cel mult în vizită. Și el plecase, chiar destul de departe, dacă ar fi fost să socotească cei minim cincisprezece mii de kilometri parcurși în fiecare lună, cu camionul, vreme de ani buni. Numai că se întorsese. Cine știe, dacă nu s-ar fi întors, poate ar fi devenit și el personalitate. Sau sfânt.

Așa ajunsese să-și ducă traiul în măruntul apartament de la ultimul etaj al unui bloc muncitoresc, vechi de peste trei sferturi de secol, de pe vremea comuniștilor, care ar fi trebuit dărâmat de mult, pentru că îi expirase durata de viață, gâfâind greoi într-un scaun electric cu rotile, fără de care îi era greu să se deplaseze.

Apăsă în partea de stânga sus pe touchscreen, pe simbolul în formă de ochi stilizat. Pentru câteva secunde, o fereastră ocupă un sfert din ecran cu capturile video primite de la o dronă de supravegherea traficului. Imaginile erau la fel de monotone: șirurile de mastodonți din fier, aliniate în stânga șoselei, mergeau molcom, cu viteza constantă de nouăzeci de kilometri pe oră (asta nu se schimbase, indiferent cât de mult se automatizase conducerea autovehiculelor). Din când în când, asemenea unor fulgere argintii, țâșneau automobilele, mergând cu peste trei sute de kilometri la oră. Pe acestea nu le supraveghea nimeni, în afara inteligenței artificiale proprii și a controlorului de la traficul autostrăzii. De regulă nu erau conduse de oameni, iar dacă totuși existau amatori ce se prefăceau șoferi, erau în mod obligatoriu asistați de I.A. Automobilele și autocamioanele erau dovada ipocriziei legiuitorilor Uniunii Europene care, din motive numai de ei știute, reglementaseră ca vehiculele grele, de transport marfă și persoane, să fie permanent supervizate și de un inutil operator uman.

Desigur, Truckman nu avea nevoie de camerele video ale dronei să știe că totul era perfect normal. Controlul traficului colabora permanent cu inteligența artificială a camionului. Parametrii autovehiculului erau în limitele admise, foarte aproape de mijloc, adică optimi. Celulele cu combustibil indicau o autonomie de încă o mie de kilometri, mult peste distanța rămasă până la destinație. Turația și temperatura motorului erau în limitele normale și nici unul dintre senzorii de la frâne sau roți nu trimitea către el decât o listă scurtă de parametri, simbolizate pe monitor prin mici cercuri verzi, care imitau vechile indicatoare de bord. Până și aceste reprezentări se puteau personaliza sau se putea renunța de tot la ele. Doar șoferii de modă veche, cu nostalgia cadranelor rotunde, le mai păstrau, încărcând, în mod inutil, partea de jos a ecranului. Inutil, la fel ca și restul, gândi cu năduf Truckman. Nu se întâmpla nimic, niciodată. Totul era analizat și planificat. Existau și o mulțime de strategii pentru situații neprevăzute. Auzise că acesta era unul dintre motivele pentru care încă mai erau păstrați oameni: ca inteligențele artificiale să învețe de la ei. O fi fost, poate, valabil pe la începuturi, dar acum oamenii erau cei care aveau de învățat, dacă mai erau în stare, lucru de care Truckman se îndoia serios.

Reluă joaca de-a analizatul parametrilor camionului sau de-a privitul imaginilor dronei de supraveghere a traficului doar pentru a mai marca niște puncte în aplicație. Mai mult mima că este un șofer responsabil, care supraveghea instrumentele de bord, chiar dacă acestea arătau de fiecare dată același lucru, anume că totul funcționa fără cusur.

Acumulase multe puncte. Scria pe undeva în contractul cu compania de transporturi că, după un anumit nivel, putea aplica pentru postul de supervizor, desigur, dacă un astfel de post devenea vacant. Atunci ar fi supravegheat o întreagă flotilă de camioane, urmărite, la rândul lor, de șoferi, așa cum era el în prezent. Supervizorul era mult mai bine plătit, primea o locuință de serviciu de la companie, autoturism personal, asigurare medicală completă, vacanțe plătite și cine știe câte altele. Era un vis frumos. Poate ar fi reușit să mai slăbească și să se bucure și el puțin de viața care fusese mai mult gri, cu prea puține nuanțe roz. Fără îndoială că erau și alte posturi, mai sus puse, dar chiar nu jinduia la ele.

Ieșea foarte rar din casă. Devenise mult prea gras chiar și numai pentru a coborî și apoi ridica scările, până la etajul patru, unde locuia. Problemele cu greutatea începuseră, la fel ca la toți șoferii profesioniști, imediat ce se apucase de această meserie. Lipsa de mișcare și mâncarea proastă, bazată pe conserve ieftine, își făcuseră imediat efectele, adăugându-i pe trup chiar și câte zece kilograme de grăsime în plus pentru fiecare an de șofat, aproape cincizeci în cei cinci ani, la care se adăugau alte douăsprezece, de când păzea camioanele de acasă.

Până la urmă era de mirare că le luase atât de mult ca să rezolve problema transportului rutier. Tehnologia dronelor de luptă se dezvoltase cu mult timp înainte, iar dacă militarii aveau încredere să dea unei aplicații controlul asupra celor șase rachete, transportate de aparatul automat de zbor, ce puteau lejer transforma tot atâtea clădiri în ruine, era evident că progresul nu avea să se oprească acolo. Ce-i drept, și dronele erau asistate de câte un operator ce putea apăsa butonul roșu, de autodistrugere, ca un fel de măsură supremă de siguranță.

În transportul de mărfuri fusese și o chestiune de costuri. Era ridicol să ții un camion plin cu marfă prin cine știe ce parcare, numai pentru că regulamentele Uniunii Europene spuneau că șoferii trebuie să se odihnească. Nici măcar automatizarea nu modificase regulamentele: timpii de odihnă rămăseseră aceiași, la fel ca și cei de condus. Se schimbase însă situația de pe drum: camioanele mergeau continuu. Șoferii erau înlocuiți automat cu alții, aflați pe lista de așteptare. Truckman, la fel ca toți ceilalți, putea urmări camionul numai două cicluri de câte patru ore, cu o pauză de aceeași durată, la fiecare douăzeci și patru de ore. Din șapte zile, avea dreptul să lucreze doar cinci.

Căscă discret. Din actualul schimb mai rămăseseră treizeci și cinci de minute. Afară se întunecase și camera comutase automat pe infraroșu. Camionul din față, autostrada, turismele ce țâșneau pe banda de viteză, se coloraseră într-un verde palid, spart de luminile de poziție ale celorlalți participanți la drum.

După doi kilometri, așa cum anunțau în mod inutil și indicatoarele rutiere, camionul ieși de pe autostradă și se încadră pe un drum național cu doar două benzi, ce traversa câteva localități adormite. Truckman se relaxă, pregătindu-se să iasă din schimb. La cinci minute după ce termina, îl aștepta o pizza fierbinte, comandată din vreme, și patru beri reci, în frigider. Urmau cele două zile de pauză, așa încât își putea permite. Plănuia să-și facă un lighean cu floricele de porumb bine sărate și să revadă Nașul, cu Marlon Brando și Al Pacino, un serial vechi, de pe vremea când el încă nu se născuse. Nerăbdător, ca să treacă vremea mai ușor, atinse iar simbolul în formă de ochi stilizat, iar drona îi livră prompt imagini de la înălțime, în sfârșit altele decât eterna autostradă. Camionul tocmai traversa un orășel, mai scurt de doi kilometri. În drumul principal se înțepau câteva artere mai mici, asemenea unor pâraie care se varsă într-un râu. Imaginea nocturnă, privită de sus, nu semăna deloc cu ceea ce se putea vedea ziua. Puncte strălucitoare marcau stâlpii sistemului public de iluminat. Dreptunghiuri verzui, de intensități diferite, reprezentau casele. Mări imaginea, astfel încât să cuprindă o rază de două sute de metri în jurul camionului. Un punctișor se deplasa încet, între două case. După mărime, putea fi o pisică hotărâtă să traverseze pe un gard. Un alt punct se deplasa în zigzaguri neregulate către primul: putea fi un câine, stârnit de pisică. În case se aflau oameni care luau cina, sorbeau din pahare cu vin, urmăreau filme sau jucau jocuri; cei mai în vârstă, poate citeau vreo carte. Adică făceau tot ceea ce obișnuiau oamenii să facă la ei acasă.

Mai zăbovi puțin asupra imaginilor aeriene. Camionul se apropia de intersecția principală a orășelului. O clădire mai mare, primăria – așa cum apăru markerul pe imagine, veghea pe partea stângă. Din sens opus se apropia un alt camion, supravegheat de un șofer cu pseudonimul Miroslav, probabil la fel de plictisit ca el. Mai aveau câteva zeci de metri până să se întâlnească. Desigur, era un mod de a spune. Celălalt șofer se putea la fel de bine afla la antipozi, chiar dacă Uniunea Europeană angaja șoferi doar din proprii cetățeni.

Din primărie se dezlipi o umbră care pur și simplu țâșni în stradă, cu intenția de a o traversa. După ce încremeni, doar pentru o frântură de secundă, în Truckman se treziră reflexele. Anii de lâncezeală dispărură ca și cum n-ar fi fost. Moleșeala și burta uriașă încetară să mai existe, iar degetele, groase cât niște cârnăciori, dansară pe touchscreen. Preluă controlul manual: era echivalentul butonului roșu de care dispuneau militarii ce pilotau drone. Împinse tare, ca și cum ar fi apăsat până la fund pedala de accelerație, de parcă ar fi vrut să treacă prin panoul senzitiv. Camionul țâșni ca din pușcă, propulsat de motorul puternic. Viteza crescu aproape imediat la peste o sută de kilometri pe oră. Ecranul se umplu cu luminițe roșii, clipitoare. În difuzoarele sistemului audio, vâjâitul molcom al vehiculului fu înlocuit cu claxoanele alarmelor. Anulă imediat protocoalele, pe măsură ce încercau să intervină. Prețioasele puncte personale, din colțul din stânga sus al ecranului, scădeau cu repeziciune, la fel ca și speranța lui pentru un viitor mai bun. Reuși să ignore informația. Trecu milimetric pe lângă pietonul care înmărmurise de frică la jumătatea benzii stângi a șoselei, îndreptă camionul spre celălalt camion și-l ciocni chiar înainte ca acesta să-l strivească pe pietonul imprudent. Miroslav, sau inteligența artificială care îi conducea vehiculul, nu făcuse nici cea mai mică tentativă de a frâna. Atunci când un impact cu un om sau animal era iminent, era preferată soluția rațională: dacă omul sau animalul tot urma să fie ucis, măcar se salva încărcătura iar camionul suferea avarii minimale. Nu era nimic cinic în asta, ci doar eficiență: cu sau fără frână, făptura tot ar fi fost ucisă.

Numai că, de această dată, Truckman se aflase acolo. Cele două camioane se opriră în scrâșnet de fiare strivite. Miroslav, care circula cu viteza regulamentară, fu proiectat înapoi zece metri, în trotuar și apoi în primărie. Microfoanele de pe camionul său redară scrâșnetele fiarelor ce se contorsionau, pocnetele ferestrelor clădirii ce se spărgeau și a motoarelor care încă mai funcționau. Transcontainerele ambelor camioane se rostogoliră pe stradă, ușile săriră în lături iar conținuturile se răspândiră și se amestecară. În haos, pietonul o rupse la fugă îngrozit, urcă înapoi străduța de pe care venise și dispăru într-o casă.

Contorul ce îi marca sfârșitul schimbului ajunse la zero. Pe ecran apăru sigla companiei de transport și un alt contor, al timpului obligatoriu de repaos de patruzeci și opt de ore. Truckman rămase înmărmurit în fața monitorului, în vreme ce devenea încet Matei, peste care se prăbușea înțelegerea evenimentelor din ultimul minut: nu va mai putea atinge controalele vreunui camion niciodată. Provocase în mod voluntar un accident. Nici o companie de asigurări nu avea să acorde despăgubiri pentru așa ceva. Era ca și cum și-ar fi incendiat de bună voie apartamentul și ar fi cerut apoi daune! Fără îndoială, urma să plătească prețul celor două vehicule distruse, plus conținutul, care însemna probabil o sumă de bani pe care n-ar fi putut s-o strângă nici în câteva generații. Era foarte probabil să fie aruncat în închisoare pentru asta. Îl năpădi o transpirație rece. Tresări puternic când auzi soneria de la intrare, iar inima aproape că i se opri. Deja veniseră să-i ceară socoteală. Porni spășit scaunul cu rotile și deschise. Era doar băiatul care adusese pizza. În zona lui nu se livra cu drone, deoarece mulți refuzau să și plătească. Îi întinse două bancnote mototolite, lăsate din vreme pe pantofarul de la intrare, își luă cutia și-i făcu semn băiatului să plece. Acesta scormoni în buzunar după rest, însă el trântise deja ușa. Lăsă cutia caldă, de carton, pe masa de la bucătărie. Îi pierise pofta de mâncare. Se răzgândi repede: la închisoare n-o să primească așa ceva. Înfulecă lacom, desfăcu și berile și le dădu pe gâtlej, ca să lunece feliile mai ușor. O vreme își goli mintea; de fapt o umplu cu senzația de sațietate dată de feliile călduțe de pizza, cu aroma cașcavalului topit și gustul dulceag al bucățelelor de șuncă amestecate cu sos de roșii, cu savoarea rece și amăruie a berii.

Apoi evenimentele de la finalul schimbului năvăliră iar. Râgâi prelung, simțind că i se face rău. Se ridică greoi din scaunul cu rotile și căută în cămară până găsi o sticlă aproape plină cu whisky single malt, o marcă  scumpă, primită cadou la o aniversare, cândva, demult, adusă de copiii care deja câștigau lefuri mari.  Nu gustase licoarea pentru că nu-i plăceau băuturile tari, dar îi turnase un păhărel sau două nevestei, când se întâmplase să fie pe acasă și se plângea că o doare stomacul.

De această dată duse sticla la gură și bău cu sete. Alcoolul tare îi arse papilele gustative și esofagul. Îl simți coborând spre stomac ca un râu de foc. Însă senzația îi făcu bine, așa că gâlgâi și restul în mai puțin de cincisprezece minute. Reuși cumva să-și ducă în sufragerie scaunul cu rotile și să se reverse pe canapea. Nu mai stinse lumina, era prea complicat. Nici nu mai era nevoie: se prăbuși cu fața în sus într-un somn adânc, fără vise, sforăind foarte tare, cu dese episoade de apnee în care respirația pur și simplu i se oprea, ca și cum ar fi murit. În subconștient, imediat ce plecase din fața monitorului, chiar și-ar fi dorit ca viața să i se termine brusc și fără durere, ca să nu mai fie nevoit să dea ochii a doua zi cu semenii ce urmau să-l pedepsească pentru ceea ce făcuse.

Dimineața (dacă ora unsprezece jumătate mai putea fi considerată matinală), se trezi cu mare greutate, mahmur și cu o durere cruntă de cap. În rest, nu se schimbase nimic. Soarele continua să strălucească afară, pe cer, păsărelele să ciripească și vecinii să facă zarva obișnuită în week-end, adică să dea muzica la maxim, să scoată grătarele în balcoane sau în spatele blocului și să rumenească mititei și fleici de carne. Mirosul de prăjeală urca invariabil spre cer, ca o ofrandă adusă zeilor, strecurându-se insidios printre garniturile roase ale geamurilor, defilând pe sub nasul lui, făcându-l să saliveze.

Aruncă două aspirine în gură și le înghiți fără apă. Se strâmbă de la amărăciunea pastilelor, fiind cât pe ce să vomite. După câteva minute, cum durerea de cap nu se lăsa biruită, mai luă alte două, sorbind cu nesaț apă, direct de la robinet, din palma făcută căuș.

În baie se spălă așa cum putu, săpunind părțile trupului la care ajungea, folosind peria cu coadă pentru celelalte, se clăti și îmbrăcă schimburi și haine noi, abandonând în coșul de rufe, ce dădea pe dinafară de plin ce era, tricoul pătat cu sos, bere, whisky și cine știe ce altceva, în care stătuse toată săptămâna, împreună cu șortul mototolit și transpirat. Își trase cu mare greutate o pereche de blugi care încă îi venea și o cămașă de bumbac, lălâie. Ieși din apartament, pentru prima oară în anul în curs, coborând cu dificultate scările. Îi luă un sfert de oră să ajungă la parter, cu hainele leoarcă de sudoare. Își șterse fruntea cu dosul palmei și scutură pe jos transpirația. Își aminti că era un parc în apropiere, care păstrase denumirea de pe vremuri, „al Tineretului”  (cu toate că fusese făcut când el încă nu se născuse) și porni într-acolo. O dată ajuns, se lăsă greoi pe o bancă liberă și cam murdară, de la tălpile tinerilor care stătuseră cocoțați pe spătar, cu stinghiile acoperite cu scrijelituri. Ieșit din mediul său, evenimentul din seara precedentă parcă se întâmplase undeva, departe, în altă țară, poate chiar în alt timp și în altă lume. Îl analiză aproape degajat: un camion intrase în alt camion ca să scape viața unui tip. Sau al unei tipe, imaginile în infraroșu nu fuseseră suficient de clare. Era ceva ce nu se mai făcuse, iar dacă se făcuse, el nu aflase despre asta. Nu exista nimic asemănător în simulările din bateriile periodice de teste obligatorii. Salvase viața unui om. Cu toate acestea, nu putea scăpa de sentimentul că făcuse ceva profund greșit distrugând cele două camioane și încărcătura lor. Desigur, supraveghetorul avea dreptul să intervină, mai ales dacă acumula multe puncte însă, fără îndoială, exista o limită pe care, în mod sigur, o încălcase grosolan. Firma de transport înregistrase o pagubă uriașă și se îndoia că asigurările aveau să plătească pentru reflexul necontrolat și nebunesc al unui șofer care intervenise atât peste inteligența artificială a camionului cât și peste cea a controlului de trafic. Dezvoltarea și testarea acestor aplicații costase mai mulți bani decât putea să-și închipuie, iar acum sofisticatul software, scris cu mare trudă de armate de programatori bine plătiți, urma să ajungă la gunoi doar pentru că el intervenise acolo unde n-ar fi trebuit să o facă. Poate compania ce-l crease angajase deja asasini care să-i vină de hac singurului martor, adică lui, pentru mușamalizare; văzuse o grămadă de filme despre ceea ce fac cei puternici și plini de bani când trebuie să ascundă ceva.

Mai era și anonimul care se aruncase în stradă fără să se asigure, și care poate că și-ar fi meritat soarta, dar el habar n-avea ce i se întâmplase. Nu, Truckman n-ar fi trebuit să intervină. Nu îl cunoștea pe individ și n-ar fi trebuit să-i pese de el. Ar fi trebuit să rămână șoferul disciplinat, să adune puncte și să devină supervizor într-o bună zi. Praful se alesese atât din puncte cât și din visul său! Era mare minune dacă reușea să supraviețuiască zilei.

Dădu, cam fără vlagă și fără să-l nimerească, un șut unui câine vagabond care se apropiase prea mult de banca lui. Animalele fără stăpân începuseră iar să umble libere pe străzi. Costul tot mai ridicat al vieții făcea ca mulți proprietari să-și abandoneze pet-urile pe care nu le mai puteau întreține, după ce le scoteau brutal, cu un cuter, cipul de identificare plasat sub pielea de pe ceafă.

Porni înapoi, gânditor, după vreo două ore. Privi des peste umăr, dar nu remarcă nimic neobișnuit, în afară de câțiva copii ce se strâmbară la el. Intră în alimentara de la parterul unui bloc vecin și-și umplu coșul cu mâncare semipreparată. După o scurtă ezitare, înșfăcă dintr-un frigider cu vitrină și un carton cu șase beri, deși în acel moment n-ar mai fi putut să pună băutură în gură. Dădu să plătească, chiar scosese cardul, dar îl retrase imediat îndărăt. Măruntul dreptunghi de plastic putea fi lesne urmărit: firma de transport acolo îi plătea leafa și nu avea de gând să le facă mai ușoară misiunea de a-l elimina. Așa că trase din portofel câteva bancnote și achită cumpărăturile pe care le îndesă în două sacoșe făcute din hârtie reciclată.

Îi luă jumătate de oră să urce cele patru etaje. Se opri la fiecare palier să-și tragă sufletul, regretând că locatarilor nu le-a dat prin cap să pună scaune pe care să se odihnească cei ce locuiau mai sus. Desigur, de lift nici nu putea fi vorba. Vecinii se împotriveau cu furie chiar și când trebuiau adunate sume mărunte pentru mici reparații. Ezită câteva minute în fața ușii. Era posibil ca, imediat ce o deschidea, să declanșeze un dispozitiv exploziv și sară în aer. Transnaționala care vânduse inteligența artificială avusese suficient timp ca să pregătească tot felul de capcane mortale. Poate clanța era otrăvită sau poate imediat ce deschidea ușa, un individ înarmat cu pistol cu amortizor apăsa pe trăgaci. Sau poate deschisese robinetul cu gaz metan și urma să sară în aer tot apartamentul de îndată ce încerca să aprindă lumina, ipoteză la care renunță cu regret, întrucât era aproape amiază. Descuie și intră totuși. Cum nu se întâmplă nimic, se foi mult prin apartamentul lui mărunt, la început fără să recurgă la scaunul cu rotile. Își încălzi câte ceva, mâncă și bău bere. Însă noaptea se dovedi un coșmar căruia nu-i putu face față. Pe sub pleoapele strânse se perindau scenarii înfiorătoare, pe care i se răsuceau de mai multe ori în minte, până ajungea să le creadă. Peste toate, vecinii de la etajul al doilea aveau o petrecere și deschiseseră larg geamurile, lăsând să se reverse de-a valma manele și fum de țigară. În mod obișnuit, ar fi protestat, de câteva ori le scosese și siguranțele electrice din panoul aflat pe casa scărilor, dar de această dată gălăgia era binevenită pentru că îi mai abătea gândurile sumbre.

Cu ochii împăienjeniți de nesomn, se ridică greoi la sosirea zorilor din patul cu cearceafurile mototolite și transpirate și se târâi până la bucătărie să-și facă prima cafea a zilei. Așteptă până fierse apa, o luă de pe aragaz și mai adăugă încă două lingurițe cu pulberea neagră peste doza obișnuită. Suflă greu după ce-și fripse limba și cerul gurii cu lichidul opărit.

Nu mai rezistă și se așeză în fața monitorului. Contemplă îndelung ecranul, care parcă absorbea lumina și așa firavă a dimineții. Porni dispozitivul și intră pe saitul lui favorit, de unde își lua știrile. Inima aproape că i se opri de tot: isprava lui era la mare cinste, ca articol de deschidere, însoțit de capturi spectaculoase cu cele două camioane făcute bucăți și încărcătura împrăștiată pe șosea. Cu acest prilej, află că transportase componente auto pentru o rețea de service-uri din nordul Germaniei în vreme ce camionul cu care se ciocnise era plin cu console video 3D, ultimul model. Simți iar rece pe șira spinării când află că paguba depășea lejer cinci milioane de euro, asta din primele estimări. Pe sait se găsea și o animație care reda foarte de exact ceea ce se petrecuse.

Însă ceea ce îi sări în ochi – ar fi fost culmea să nu vadă cifrele roșii, clipitoare, din partea de jos a mijlocului ecranului! – era numărul de accese. Saitul cumula toate accesele făcute și prin intermediul altor saituri care preluaseră știrea. Redeveni Truckman pe măsură ce Matei dispărea încet în fața noutății: clipul depășise un miliard de vizualizări iar cifra creștea continuu. Deschise pe ecran mai multe ferestre din cele promovate. Toate canalele principale de știri comentau isprava. Vocile prezentatorilor se contopiră într-o cacofonie de neînțeles, însă reuși să afle din rezumatele scrise că inteligența artificială a camionului său reușise să salveze viața unui om într-o situație critică. Toți lăudau decizia, categorisită ca o mare reușită.

Își deschise cu emoție contul de la firma de transport pentru care lucra. Spre deosebire de alte dăți, când era bombardat cu informații despre traseele disponibile, găsi doar un singur mesaj. Își trecu mâna prin păr, trase aer adânc în piept, ca să prindă curaj, și-l citi fără să-i înțeleagă conținutul, ca și cum cuvintele i-ar fi trecut prin minte. Nu-l dădeau afară. Dimpotrivă. Conducerea companiei îi informa că i se aprobase cererea de a deveni supraveghetor. Urma să înceapă imediat ce se terminau zilele libere. Scris cu litere mărunte, pe undeva, prin josul ecranului, era și un soi de acord pe care trebuia să-l accepte. Desigur, nu citi nici un cuvânt și bifă „DA” înainte ca măcar să se fi gândit. Visase la acest moment ani de zile. Un șir de caractere se mări treptat până aproape umplu ecranul: „Acordul de confidențialitate intră în vigoare imediat”. Abia apoi înțelese că firma la care lucra nu pomenise nimic de spectaculoasa sa ispravă. Răsuflă ușurat: pe lanțul deducerilor logice, compania își asumase isprava: fusese salvat un om, chiar dacă prețul fusese mare, adică două camioane și cu încărcătura lor. Însă viața unui om era de nerecuperat. Firmele de asigurări urmau să plătească bucuroase pagubele iar compania de transport marca în fața competitorilor, susținând că este în fruntea utilizării inteligenței artificiale pentru camioane. Mai mult, ciudata manevră se propagase imediat prin internet către toate inteligențele artificiale, aflate în uz, din lume. De altfel, de când el salvase acea persoană, încă alte zeci de vehicule interveniseră salvator în evenimente potențial periculoase pentru oameni.

Răsfoi distrat printre canalele de știri: un tren cu trei sute de pasageri fusese în mod intenționat ghidat să se ciocnească un alt tren, ce transporta nitrat de azot, după ce sistemul automat de la bordul acestuia din urmă indicase o defecțiune la sistemul de frânare și o probabilitate crescută ca, în cazul în care avaria s-ar fi agravat iar trenul de marfă nu ar mai fi reușit să oprească, s-ar fi răsturnat într-un orășel cu cincisprezece mii de oameni, unde ar fi deversat încărcătura cu efecte catastrofale pentru locuitori. Însă intervenția salutară se soldase doar cu câteva zeci de morți și ceva mai mult de o sută de răniți, un preț mic pentru evitarea unui dezastru. Un avion cu opt sute de pasageri la bord fusese ghidat și prăbușit intenționat în ocean, după ce se semnalase posibilitatea să fie deturnat de un atac terorist care să-l înfigă într-un zgârie nori din Shenzen. Inteligențele artificiale judecau logic, salvând sau eliminând riscuri fatale pentru cât mai mulți oameni, sacrificând la nevoie alți oameni. Un comentator trâmbița nervos era doar o chestiune de timp până când inteligențele artificiale urmau să ajungă la concluzia că primejdia cea mai mare pentru oameni o reprezentau oamenii însăși.

Truckman zâmbi larg și se lăsă, visător, pe spate. Supraveghetor. Merita postul și o dovedise cu prisosință în urmă cu nici două zile, atunci când luase decizia corectă. Totuși marile companii puteau fi și rezonabile.