Cântecul sirenei(timp de citire: 26 minute)

După ce urcase pe scări ultimele două etaje ale clădirii Shepard, Theodore Wonsky ajunse pe acoperiș și vântul năprasnic îl luă în primire, lăsându-l aproape fără suflare. Înjură printre dinți și-și trase mai bine pe cap bereta scămoșată, lăsând la picioare trusa de scule. Omenirea intrase în anul 1990 și în jur puteai vedea doar urme vagi ale modernizării la care visau oamenii de cincizeci de ani încoace. Theo își amintea cum făcuse el un desen despre anul 2000, pe când era într-a șasea, iar doamna profesoară Denise Ashcroft, le ceruse să-și imagineze viața în acel an de căpătâi. Desenase o aiureală de oraș, cu multe vehicule aeriene, strecurându-se printre zgârie-nori, și, nu se știe de ce, peste tot erau antene parabolice imense, cât niște radiotelescoape. Aruncă o privire în jur, spre clădirile înalte și lucitoare. Nimic din ce-și imaginase el. Pe cer evolua un elicopter al poliției, iar în zece ani, câți mai rămăseseră până în anul 2000, nu se aștepta să se întâmple cine știe ce minuni. Era adevărat, acum era plătit cu 11 dolari și 50 de cenți pe oră, dar cu cinci dolari nu cumpărai ce reușeai în anii ’60. Se uită spre trusa de scule de la picioarele sale. Tot de vechile șurubelnițe aveai nevoie ca să-ți faci treaba. E adevărat, erau electrice, pe acumulatori, avea o lampă de lucru ca a speologilor, niște căști radio, pe care recepționa muzică.

– Starul muzicii rap, Ice Cube, a fost condamnat, joi, pentru omucidere și atac cu mână armată. Pentru fanii lui este o veste foaaaarte triiiistă, o lălăi, pițigăiat, batjocoritor și agresiv DJ-ul de la Music Box KBJT W6, postul de radio favorit al lui Wonsky. Dar să trecem peste amănunte, altfel lăsăm tabloidele fără pâinea zilnică, și ascultăm piesa Guerilla in the Mist. Atenție, CD playerul de aici n-a luat-o razna! Ice Cube e supraturat. Cauțiunea i-a fost fixată la 1,5 milioane de dolari și cântă și el cât poate!

– Bang! făcu Wonsky, zgribulindu-se sub o rafală înghețată.

Onomatopeea răsunase în deplină sincronizare cu bufnitura ușii metalice din spatele lui, intrarea pe acoperiș. Cu căștile pe urechi, n-o auzise și o luă întins spre platforma de aterizare pentru elicoptere, amenajată pe zgârie-norul dezafectat, părăsit ca o navă pe cale să se scufunde sub rafalele furioase ale furtunii. Compania care deținea clădirea dăduse faliment și un alt dezvoltator voia s-o refacă și s-o vândă mai departe. Voiau să modifice acoperișul și renunțaseră la platforma de aterizare, marcată cu un H imens, desenat noaptea de o instalație de iluminare pe care Wonsky venise s-o demonteze. Ajunse lângă platformă și decuplă instalația din rețeaua electrică. Până la amiază mai avea cam cinci ore. Era senin și se vedea până departe, spre estuar. Putea vedea farul Granville și navele adunate în port. N-avea timp de admirat priveliștea.

Deschise cutia nichelată și sertarele cu scule culisară de-o parte și de alta, dezvăluind setul complet de chei tubulare și șurubelnițe, clești de tăiat izolațiile și sârmele, care luceau în soare ca un arsenal desfășurat la târgurile neguțătorilor de armament. Ridică brusc privirile când începu piesa Don’t Cry, Guns N’ Roses, întorcându-și încet capul. Talk to me softly/There’s something in your eyes/Don’t hang your head in sorrow/And please don’t cry…

Abia atunci văzu ușa închisă. Își pipăi automat buzunarele, în căutarea cheilor.

– Să-mi fut una, mormăi el.

Le uitase în ușă. Știa că se încuia automat. O rafală de vânt îi ridică gulerul salopetei, gâdilându-l la urechi. Își trase fermoarul cu un zvâcnet scurt, ridicându-l până sus. Rămăsese blocat pe acoperiș. Realiză că în întreaga clădire nu mai era decât paznicul de la intrare și că n-avea cum să comunice cu el. Își lăsase walkie-talkie-ul în mașină. Din căști izbucni cortina sonoră a unui spot publicitar. Dădu din umeri și extrase o șurubelniță din sertarul de jos, pregătindu-se să înceapă lucrul. Va găsi el o soluție, până la urmă.

Reuși să demonteze instalația de iluminat în trei ore, muncind fără oprire, și duse toate piesele componente lângă ușa închisă. Aduse trusa de scule și se apucă să examineze încuietoarea, mușcând dintr-un sandviș. Tot ce era șurub se afla pe partea cealaltă, iar ușa se deschidea în afară. I-ar fi trebuit o bazooka să reușească să forțeze ușa metalică, sau o încărcătură explozivă. Un pachet unsuros de C4. Unul mic.

– Ce dobitoc sunt, zise îndreptându-și privirile spre suportul gol al camerei de luat vederi la intrare.

Asta însemna că paznicul de jos n-avea nici o posibilitate să vadă ce se întâmpla pe acoperiș. Își scoase pachetul de țigări din buzunar și bricheta Zippo. Se încruntă privind flacăra tremurând sub apărătoarea de vânt. „Da, am să dau foc la ceva”, își zise, zgribulindu-se și ridicându-se ca să arunce o privire în jur. Barele de fixare ale covorului, pe care-l întindeau între platforma de aterizare și ușa de acces, luceau ascuțit și parcă în bătaie de joc. Blocul Shepard era cea mai înaltă clădire din oraș, iar un foc zdravăn acolo ar fi atras atenția, însă în condițiile date, Wonsky n-ar fi putut aprinde decât șervețele din cutia cu sandvișuri. Privi cutia din tablă, examinându-și mutra reflectată în interiorul capacului deschis.

Sigur că da! Asta era. Răsturnă sanvișurile peste trusa de scule și fugi cu cutia la marginea terasei, înconjurată de o balustradă de siguranță de vreo doi metri înălțime. Wonsky își amintise că încă mai știa alfabetul Morse, învățat pe când era cercetaș. Se orientă spre Glendale Center, de vizavi, începând să semnalizeze spre ferestrele birourilor de la ultimul etaj: „SOS”, reflectând lumina soarelui. O făcu până începură să-l doară mâinile, trimițându-și semnalele disperate și spre alte clădiri. Se întoarse după soare, schimbându-și poziția în jurul clădirii, până când soarele se ascunse după norii adunați, între timp, pe cer. Încercase să atragă și atenția unui elicopter care se îndrepta spre centru, însă acesta-și continuase neabătut zborul. Obosit și demoralizat, se așeză pe treptele din fața ușii de acces, aprinzându-și iar o țigară. Se lăsase frigul, și dacă va rămâne aici peste noapte, existau șanse mari să înghețe bocnă. Era vineri și nu-l va mai căuta nimeni de la atelier, fiind de presupus că după ce-și termina treaba pe Blocul Shepard nu mai dădea pe-acolo. Mai ales că nu trebuia să predea instalația de iluminat cuiva de acolo, nici trusa de scule. Trebuia să lase totul într-o magazie de-aici. Paznicul! Bulangiul ăla îi va spune colegului venit să-l schimbe că este un cretin care lucrează sus și n-a mai coborât de acolo. Vor veni să verifice dacă nu cumva-și dăduse duhul în urma unui atac de cord.

Wonsky n-avea de unde să știe că paznicul din tura de amiază plecase fără să-i spună nimic schimbului. Acesta, la rândul său, nu consultase registrul de intrări pentru că în Blocul Shepard nu mai exista personal. Așa că, după alte trei ore și jumătate de pachet de țigări fumate în draci, se hotărî să-i atragă atenția celui de la intrare și azvârli peste balustradă cutia pentru sendvișuri. Trusa cu scule ar fi făcut o zarvă și mai mare pe trotuar, însă, cu gândul că ar fi putut nimeri pe cineva, Wonsky nu îndrăzni să arunce nici măcar un șurub. N-avea nici un chef să fie recuperat de aici doar ca să fie băgat la zdup. Privi încrâncenat cum cutia de tablă, deschisă pentru efect, zbură aiurea, rostogolindu-se sub curenții de altitudine. În niciun caz nu avea să cadă în fața blocului Shepard.

– Și nu uitați, zbieră DJ-ul de la Music Box, băgându-se peste vocea suavă a lui Whitney Houston, rămâneți pe recepție și petreceți-vă week-end-ul cu noi. Nu ieșiți din casă! Vă așteaptă concursuri surpriză, în care puteți câștiga o grămadă de lovele. Nu trebuie decât să puneți mâna pe telefon și să răspundeți la întrebări simple, legate de ceea ce ascultați aici.

– Vreau și eu un telefon… mârâi Wonsky, cu gândul la un aparat văzut într-o vitrină.

Îl puteai lua cu tine pe stradă și vorbi din mers. Nu mai trebuia să cauți vreun telefon public. Ce bine i-ar fi prins acum. Dar și mai bine-ar fi fost dacă n-ar fi lăsat walkie-talkie-ul în mașină. Nu mai suporta frigul și vântul, care-i pipăia salopeta cu degetele sale insistente, ca și cum ar fi căutat un loc prin care să se strecoare în interior, nu mai îndura pustietatea din jur, cerul cuprins de amalgamul de culori roșiatice și galbene al asfințitului.

Îl apucă noaptea, făcând ture de dezmorțire în jurul platformei, sau ghemuit pe trepte, cu ochii pe cer. Urmărea luminile de poziție ale avioanelor aflate pe panta de aterizare spre aeroport. Între timp, renunțase la Music Box și căută alte posturi de radio. De sus, de-aici, prindea o mulțime. Le schimba imediat ce intervenea spotul publicitar. Descoperise că-l deranjau cele pentru mâncare și bere, mai ales că nu se afla la el acasă, întins pe sofa, râgâind zgomotos, ca un guițat, după a opta cutie de Budweiser. Duse degetele înghețase spre selectorul de scală pe casca stângă, plimbându-se de la un post la altul.

– … și ca de obicei, celor care ne ascultă și au nevoie de ajutorul meu, le reamintesc să nu ne sune. Repet, nu puneți mâna pe telefon. Mă voi concentra asupra gândurilor voastre disperate și vă voi vorbi din acest studio. Lăsați-vă deznădejdea să plutească spre mine și eu vă voi înțelege, nu am nevoie de cuvinte, ci doar de semnalul vostru SOS, erupt dintr-o disperare autentică, continuă glasul din urechile lui Wonsky.

Părea să aparțină unei divinități care-l aștepta pe cel mai năpăstuit dintre sutele de mii de nenorociți care respirau numai în acest oraș. Nu părea vreunul dintre obișnuiții evangheliști de pe unde, interesat să te vadă adus în biserica lui. Nu-i păsa cine se află în cabina de emisie. Rămase pe post.

– Da, vreau să mă ajuți, futu-i! Pe mine! se răsti Wonsky la salvatorul nevăzut, apoi dinții începură să-i clănțănească de frig.

Ascultă mai departe, fără să aibă habar că unui asemenea tip i se spunea medium. Ar fi acceptat să fie coborât de pe Blocul Shepard și cu covorul fermecat numai să scape de-aici. Se concentră cu fruntea lipită de genunchi, ca un cerșetor adormit pe pragul casei de bogătani, încercând să transmită gândul disperat: „Salvează-mă de pe Blocul Shepard!”

Cortina de muzică minimală, transmisă de postul de radio pentru a-i îndemna la meditație pe cei disperați, se întrerupse brusc.

– Am recepționat semnalul disperat al cuiva care-mi cere ajutor chiar acum, anunță mediumul, pe un ton vag triumfător.

Wonsky repetă în gând, cu încăpățânare: „Salvează-mă de pe Blocul Shepard! Salvează-mă de pe Blocul Shepard! Salvează-mă de pe Blocul Shepard!”

– Este vorba de…de cineva… continuă vocea cu o lentoare studiată parcă.

– Eu sunt! țipă Wonsky, ridicându-se în picioare, cu spatele sprijinit de ușă. Eu sunt, futu-i mama mă-sii! adăugă apăsându-și căștile pe urechi.

– … cineva care se află în acest moment pe una din clădirile înalte din oraș, urmă vocea, de parcă ar fi descifrat cu greu literele de pe un panou aflat la mare depărtare.

Wonsky icni.

– Da! răcni el.

– Este înfricoșat și singur, disperat, continuă glasul din studio.

– Da, futu-i! Da! Da! Da! săltă el de pe loc, unde se pitulase din calea vântului.

– Nu mai ești singur, omule! continuă mediumul de pe unde.

Wonsky avu, brusc, senzația că era privit drept în ochi. Îl trecură fiorii, însă, de astă dată, frigul n-a avut nicio contribuție.

– Bărbat alb, cel mult 40 de ani, începu mediumul descrierea.

– Da, eu sunt ăla… sigur! sări Wonsky. Veteran din Vietnam, completă el. Doar nu-i concurs, cine-i mai în nevoie! Eu sunt ăla.

– Avem mai multe posibilități să te salvăm din această capcană de beton. O vom alege pe cea mai rapidă, îți promit.

Wonsky auzi cum se apelează poliția, din studio, cum de la dispecerat se promite trimiterea unui elicopter care să survoleze zona centrală. Asculta fascinat și uitase cu totul de frig. Ba chiar simți un firișor de transpirație scurgându-i-se în jos, pe șira spinării.

– Oh, Doamne, făcu el plin de recunoștință, ridicându-și fața spre cer.

Tremurând de emoție, se duse spre platformă și se puse chiar în mijloc, pentru a fi văzut mai ușor. Regreta că demontase instalația de iluminat, dar era sigur că, după ce fuseseră avertizați ce să caute, polițiștii îl vor vedea imediat. Își aprinse în grabă o țigară. Citise undeva că aviatorii distingeau lumina unei țigări și de la 2000 de metri altitudine. Se aștepta să fie apoi copleșit de lumina orbitoare a spotului de urmărire de pe elicopter. „Sigur apar și-n ziare”, își spuse, fără a se hotărî dacă era de bine sau de rău. „Or să mă beștelească domnu’ Heiden, la atelier”, cugetă el cu gândul la șeful său de echipă.

Din studio transmiteau acum muzică de Ravi Shankar, iar Wonsky găsi enervant sitarul indian.

– Hai odată, gemu nerăbdător.

Se uită în sus, gata să înceapă să-și agite brațele. Muzica indiană se întrerupse.

– Da, stimați ascultători, avem legătura cu echipa noastră de pe Raymond Hood’s Tower, unde un echipaj al poliției l-a găsit pe Mark Daley, tremurând de frig și speriat, având o parașută la picioare.

– Să-mi bag picioarele… scrâșni Wonsky agitând pumnul spre cer.

– Mark, de fapt ce-ai vrut să faci aici? interveni o altă voce, care încerca să acopere zgomotul elicelor elicopterului care decola.

Wonsky privi în depărtare, spre Hood Tower, și văzu luminile de poziție ale aparatului de zbor. Începu să sară în sus și să se agite, dar o lăsă baltă când realiză că elicopterul zbura într-o direcție opusă.

– Păi, am vrut să sar, glăsui Mark Daley. Au mai făcut-o și alții prin țară, însă nu aici, în oraș.

– De ce n-ai ales Blocul Shepard? E cea mai înaltă clădire din oraș.

– Am încercat, dar nu poți să treci de paznicul de la intrare. Fiind clădire pustie, în vederea reamenajării, nu poți să te dai drept curier ca să intri, cum am făcut aici.

Se auziră niște hohote.

– Dar se pare că te-ai răzgândit. Ți s-a făcut frică? Erai disperat când a venit elicopterul poliției?

– Nu, nu-mi era frică, dar tre’ să recunosc că mi s-a făcut frică atunci când a apărut elicopterul poliției.

– Au să te amendeze, Mark. Spune-mi, ai ascultat vreodată emisiunea noastră?

– Nu… niciodată. Nu prea ascult radioul. N-am niciunul cu mine.

– Este extraordinar! reveni în emisie vocea din studio. A fost o comunicare directă, nici măcar intermediată prin undele radio, de la o minte la alta. Am perceput teama lui Mark, inevitabilă înaintea unui asemenea salt în gol…

– Eu eram, eu eram, eu eram ăla! urlă Wonsky smulgându-și căștile de la urechi.

Poate că n-ar fi trebuit să se gândească la domnul Heiden și la toate prostiile acelea. A fost ca și cum cineva ar fi stins luminile de pe o pistă de zbor, tocmai când un avion s-ar fi pregătit să aterizeze. Piloții ar fi ales atunci un alt aeroport.

***

Peter Lowry ieși din cabina de emisie și se duse spre recepție, dar fu oprit pe drum de redactorul șef, Benjamin Jacob.

– Era cât pe ce s-o dai în bară, îl dojeni acesta. După cât se pare, Mark Daley nu era nici disperat, nici gata să se arunce în gol, nimic din toate astea. De fapt, îi explică Jacob, a fost ca și cum ai fi ajutat o bătrână să treacă strada, deși ea nu dorea acest lucru.

Lowry dădu din cap.

– Ben, oricât ai fi tu de sceptic, am dat de un om disperat, aflat la înălțime. Dar s-a întâmplat ceva, am pierdut contactul. Ca un far care se stinge brusc, în noapte și nu mai știi unde să acostezi.

– Poate au greșit polițaii clădirea, râse Jacob, bătându-l pe umeri.

Mediumul dădu din cap și se îndreptă spre ieșire. Îi făcu un semn cu mâna din pragul ușii.

– Am să verific, promise el.

Afară, reuși să oprească un taxi.

– La Blocul Shepard, îi spuse șoferului.

– Păi, ce naiba mai este acolo, că nu mai e nimic, zise taximetristul. Cică vor să-l demoleze. De-abia aștept să văd explozia, cum se surpă turnul și se face una cu pământul.

Lowry clătină din cap, dar nu zise nimic. Șoferul îl urmări cu privirea prin retrovizor, însă văzându-l că tace, nu mai continuă nici el discuția. Când clienții n-au chef de vorbă, îi lași într-ale lor. Așa, te mai alegi cu un mic bacșiș, pentru că nu i-ai mai deranjat cu vorbăria. Dacă-i bați la cap, nu-ți mai lasă nimic, cugetă șoferul oprind la stop. Clientul său se uita pe geam, îngândurat. Probleme? Divorț? Faliment? Banca i-a luat casa?

Demară fără să smucească mașina, când se făcu verde, avântându-se pe Pliskin Avenue și manevrând cu abilitate prin traficul aglomerat de seară. Începuse să-i dea de prin ceruri o lapoviță slabă și era clar că se va face și mai frig. Să nu scoți nici un câine pe vremea asta, își zise, pornind ștergătorul de parbriz.

Mediumul închise ochii gândindu-se la reluarea contactului simțit în timpul emisiunii. Da, salvaseră pe un zăpăcit, pentru că-l simțise și pe el, nehotărât pe acoperișul lui Hood’s Tower, dar avusese și un contact mult mai puternic înainte de asta. Cum trebuia să iasă basma curată din emisiunea în direct, dirijase poliția spre imbecilul cu parașută de pe turn. Acum se străduia să refacă legătura cu celălalt nenorocit. Când ajunseră înaintea Blocului Shepard, văzu că înăuntru era lumină, la recepție și iluminația avarie pe fiecare nivel. Semn bun. Clădirea nu era hărăzită demolării. Îi dădu șoferului cu 2 dolari mai mult decât costa cursa. Îl citise. Știa că-și dorea un mic bacșiș de la el. I l-a lăsat pentru că nu l-a tocat la cap cu ponturi de hipodrom, comentarii despre vreme și viața grea.

Ajunse la intrarea în clădire. Bătu în ușa de sticlă. De la recepție, primi în plin privirea sictirită a paznicului. Bătu încă o dată, folosindu-se de o legătură de chei.

– Haide odată, cretinule, mârâi Lowry nerăbdător, uitându-se spre paznic.

Individul, un băiat de vreo douăzeci și ceva de ani, se ridică greoi, făcând o mutră posacă. Sperase să fie lăsat în pace și să nu-l deranjeze nimeni. Tocmai cumpărase ultimul număr din revista Hustler și voia să le facă „rodajul” fetelor de acolo.

– Ce-i? se zborși el prin crăpătura ușii întredeschise.

Sistemul de deschidere automată fusese decuplat.

– Hai, dă-mi drumul să intru, am o treabă de rezolvat, făcu Lowry.

– Nu mai e nimeni aici de câteva luni, i-o întoarse paznicul, aruncându-i o privire bănuitoare și posacă.

Avea la șold un Glock de 9 mm și mâna-i poposi, ca din întâmplare, chiar pe tocul armei.

– Pe bune? îl luă Lowry în tărbacă. Auzi, n-o mai fute pe verișoară-ta, că-i minoră și o să-i spună lui maică-sa ce-i faci de două ori pe săptămână. Iar asta se duce la poliție și depune plângere. O să te alegi cu pai’șpe de ani pușcărie și după o vreme, or să te găsească spânzurat în celulă, Game Over, îi recită paznicului.

Băiatul se făcuse roșu la față și nu mai zise nici pâs când Lowry trecu pe lângă el, intră în hol și se duse direct la lift. Îl citise din scoarță-n scoarță. Tipul de sus, de pe acoperiș, era îngrozit, disperat și înghețat. Apropiindu-se tot mai mult, pe măsură ce urca liftul, percepu și alte detalii despre el: îl chema Theodore Wonsky, petrecuse trei tururi în Vietnam, în timpul războiului, fusese rănit în luptele de la Pheng-Lon Tang. Trăia singur. Le trăgea la măsea în fața televizorului în timpul weekendului. Lowry rânji înaintea oglinzii din lift. Acum Wonsky era într-o stare pe care ar fi identificat-o drept „fezandat” binișor : teama și disperarea contribuiau din plin la asta. Nici că s-ar fi putut mai bine. De-aia îi și alegea pe acești oameni, indiferent unde se aflau în raza lui de acțiune. Dar mereu îl alegea pe cel de-al doilea. Primul era salvat în emisiunea lui în direct, pentru că-i trebuia un spectacol bine mediatizat ca lucrurile să meargă mai departe, să-și poată păstra showul și sponsorii să-și plaseze reclamele în emisiunile postului de radio. Să poată adulmeca prada în direct. Desigur, putea face asta și de-acasă, în tihnă, însă așa totul era mult mai interesant, dintr-un studio al unui post de radio. Îi plăcea ambianța, să vorbească în fața microfonului din fața lui, să deruleze o emisiune cu mii de ascultători, iar în tot acest timp să nu facă altceva decât să adulmece prada, de la mare distanță. Nu-l trăda nicio inflexiune a vocii. I se spusese chiar că avea „o voce radiofonică”. Concepuse singur genericul emisiunii, incluzând aici scurte comenzi subliminale. În plus, spaima autentică, disperarea îl ajutau să-și selecționze cu mare atenție exemplarul care-i intra în cătare, alegând astfel cea mai suculentă și gustoasă „îmbucătură”.

Își aranjă cravata în oglindă. Etajul 82. Încă două și ajungea sus. Numai că liftul se opri acolo, refuzând să urce mai mult, așa că Lowry oftă și o luă pe scări. În vremurile lui bune, ar fi urcat lejer pe pereții din sticlă și aluminiu ai blocului, într-un contra-rapel de toată frumusețea. Ar fi alergat, nu glumă, sfidând gravitația și înălțimea, ajungând până sus fără ca măcar să gâfâie.

* * *

Dacă n-ar fi avut încrâncenarea dobândită în cele „Două Săptămâni în Iad”, stagiul de pregătire pentru forțele speciale, în armată, Wonsky ar fi început să plângă. Își auzea dinții clănțănind de frig. Era un act incontrolabil. Se gândea la jacheta lui îmblănită, lăsată în mașină.

– Să-mi fut una de idiot, mormăi el înfofolindu-se cât putea.

Cu degetele tremurând deschise Zippo-ul nichelat și-și aprinse o țigară. Fumul se împrăștie imediat, luat de vânt. Sau cum ar fi spus sergentul Gorman, din compania E: „Ca o bășină într-o fabrică de ventilatoare.” Se ridică în picioare și începu să bată pasul pe loc, ca să se mai dezmorțească. I-ar fi prins bine acum un gât de Jack Daniels, dar cel mai bine i-ar fi mers în lift, coborând nepăsător 84 de etaje și trecând fluierând pe lângă paznicul de la intrare, căruia i-ar fi pus pe masă cheia de la ușa spre acoperiș, înfiptă acum în broască, pe dinăuntru, of course.

– Să-mi fut una, mormăi Wonsky încă o dată. Or să mă dezghețe la primăvară, cu aruncătorul de flăcări.

Și, spre marea lui surprindere, auzi cheia răsucindu-se în încuietoarea ușii. Se dădu la o parte, nevenindu-i să creadă. Clănțănitul dinților și-l distingea peste zgomotul metalic care răzbătea de la ușă. Își amintise paznicul de el? Sau veniseră ăia de la radio?

Indiferent despre ce era vorba, Theodore Wonsky pricepu că weekendul său pe Blocul Shepard lua sfârșit. Ușa se deschise. Personajul din fața lui era un tip înalt, masiv, îmbrăcat în negru.

Peter Lowry îi zâmbi larg.

– Iată-te, făcu el și zâmbetul se transformă într-un rânjet când se lăți puțin mai mult decât ar fi îngăduit o expresie de bucurie autentică sau bunăvoință.

În câteva secunde, rânjetul deveni ceva amenințător. Lowry ieși din incintă, dând ușa la o parte. Se aplecă puțin să poată trece pragul. Își scoase mâinile din buzunare. Mănuși din piele neagră. Cusăturile începură să crape sub ochii lui Wonsky. Lui Lowry îi creșteau palmele și fâșiile din piele neagră ale mănușilor căzură pe ciment.

– Încă un rând de haine de firmă se duce dracului pentru că eu mă așez la cină, hohoti el. Spune-mi te rog, dragul meu Wonsky. Ești cumva vreo rubedenie îndepărtată de-a lui Jozéf Hoëné Wronski¹? L-am cunoscut pe băiatul ăsta și ne-am făcut unele mici confidențe. Pe el nu l-am mâncat, adăugă Lowry cu un hohot de râs.

Își linse buzele. Crescuse enorm, ieșind cu totul din haine, iar botul alungit și șiragul de colți imenși și tăioși îl împiedicau acum să mai vorbească. I se făcuse foame. Theodore Wonsky, clătină din cap.

– Nu, nu sunt, dar l-am cunoscut pe când eram în armata țaristă. Aveam grad de general și lumea mă știa sub numele de Bagration. Piotr Ivanovici Bagration, preciză el cu un zâmbet, de parcă tocmai schimbaseră câteva amabilități la masă, înainte de cină și acum toastau pentru sănătatea lor.

– Vorigan, îngăimă Lowry, ridicând privirile tot mai sus, pe măsură ce Wonsky ieșea la rându-i din salopeta lui de lucru și creștea în înălțime, întinzându-și aripile puternice și membranate, lucind stins în luminile de poziție de pe acoperișul Blocului Shepard.

– Ywain, lupușorule, comentă Vorigan zâmbind amuzat. Sau preferi să-ți spun werewolf, vârcolac, poate? Dar să știi că în meniul meu de cină așa scrie: Vârcolac la cuptor, cu sos de vin de Burgundia. Deși îmi pari cam ațos, deci s-ar putea să mă opresc la o tocană fiartă pe îndelete, dimpreună cu o seamă de condimente și ierburi înmiresmate, cum se gătea pe vremuri într-un sat de pe lângă Eylau. Ai fost pe acolo? Am câștigat o frumoasă bătălie acolo, împotriva lui Napoleon, continuă Vorigan. Sub straiele lui Bagration.

Scoase un hohot scurt.

– Am și mâncat ca lumea în seara aceea.

Ywain se întoarse s-o șteargă pe ușa din spatele lui, însă crescuse mult prea mare ca să mai poată încăpea prin canatul ușii. Ar fi putut dărâma structura cu o lovitură de labă și să se avânte apoi pe casa scării, sau s-o șteargă mâncând pământul pe latul clădirii, gonind spre sol, dar Vorigan puse laba pe el, cuprinzându-i mijlocul în pumnul strâns, imens, terminat cu gheare ascuțite. Cu un fâlfâit greu de aripi, vâjâind ca palele unui elicopter, se ridicară de pe Blocul Shepard îndepărtându-se rapid.

Poliția va găsi pe acoperișul zgârie-norului hainele sfâșiate ale lui Peter Lowry, un medium cunoscut, cu propria lui clientelă, atrasă de emisiunile lui de depistare și ajutorare a celor aflați în situații disperate, și salopeta ruptă a electricianului Theodore Wonsky, veteran al războiului din Vietnam. Ambii fiind dispăruți de mai multe zile. Ce se întâmplase acolo, pe Blocul Shepard, nimeni nu știa. Existau însă unele ipoteze, cu toate prea aiurea ca să poată să fie menționate într-un raport al poliției.

© Silviu Genescu