A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti, un echipaj de piraţi care călătorea pe nava spaţială Răsăritul. Echipajul era condus de căpitanul Blahveden, un moş ursuz, dar cumva înţelept, care prădase în tinereţe aproape tot colţul acela de univers şi i se dusese faima atât de departe, că încă se afla pe lista cu infractori intergalactici a mişcării L.I.G.A. (Legământul Interstelar al Galaxiilor Aliate). Fiindcă, de la o vreme, simţea că bătrâneţile l-au ajuns în sfârşit şi nu se mai ţinea bine pe cele două picioare, unul de lemn iar celălalt de carne, se gândi şi se răzgândi, iar într-o zi, îi chemă la el pe cei mai tineri membri ai echipajului, trei fraţi, doi băieţi şi o fată, care li se alăturaseră în urma ultimului mare raid pe care-l dăduseră pe convoiul de staţii spaţiale Gigix, de la periferia Roiului, atunci când echipajul îşi refăcuse stocurile de arme şi alimente, însă nu şi de mărci. El le vorbi astfel:
— Simt că mi se apropie sorocul, dar sunt împăcat. Mi-am trăit traiul şi mi-am mâncat mălaiul. E vremea ca trupul meu să plutească în braţele Nebuloasei Vetta, dar îmi doresc să las moştenire Răsăritul cuiva care să fie într-adevăr demn de a-i fi Căpitan. V-am ales pe voi trei pentru că sunteţi cei mai tineri dintre toţi piraţii, vlăstari ai generaţiilor viitoare…
În timp ce-l ascultau pe Căpitan cum îşi spunea discursul cu patos, Elan, Mito şi Echo nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie. De când se alăturaseră grupului de piraţi, fuseseră puşi numai la treburile de jos, cum ar fi curăţatul cartofilor, frecatul celor trei punţi ascendente, alimentarea cu oxigen şi reglarea combustiilor. Acum, că-l auzeau pe Blahveden, erau copleştiţi de emoţie.
— Dar, înainte de a numi următorul Căpitan, trebuie să treceţi un test. În drum spre Roiul Moluştei se află o galaxie mică, ce nu are decât şapte planete. Ea se numeşte Conductul Albastru, iar în centrul ei orbitează Junghiul. Pe a treia planetă de la Junghi spre periferie, se află oraşul Vermol, reşedinţa oligarhului Kalahan. Vreau să vă strecuraţi în oraş, să o răpiţi pe fiica lui şi să mi-o aduceţi, ca să putem cere o recompensă grasă în schimbul ei. Depozitul nostru de mărci e aproape gol, iar pentru că suntem mulţi, mâncarea se termină repede, şi nu vreau ca piraţii mei, alături de care am prădat şi m-am distrat o viaţă întreagă, să sufere după ce nu voi mai fi eu.
Atunci, fratele cel mare, Elan, făcu un pas în faţă şi zise:
— Căpitane Blahveden, aş dori să-mi încerc norocul primul!
— Prea bine, flăcău, dar ia seama! Fiica lui Kalahan e frumoasă şi periculoasă ca o plantă carnivoră, şi e foarte bine păzită. Fii cu băgare de seamă! Să te întorci până la următoarea rotaţie a sferei!
Elan se pregăti vreme de trei zile, alegându-şi costumul, armele şi nava, apoi, în cea de-a patra zi, se îmbarcă şi se lansă în spaţiu direct din burta Răsăritului. Fratele şi sora lui se reîntoarseră la treburi, aşteptând cu sufletul la gură, dar timpul trecu, rotaţia se împlini, şi când văzură că fratele lor nu mai venea, se gândiră cu tristeţe că se prăpădise pe drum. După un timp, Mito îşi făcu şi el curaj şi se înfăţişă înaintea Căpitanului.
— Căpitane Blahveden, aş vrea să-mi încerc şi eu mâna! Promit să mă întorc cu prinţesa! se jură el, dar degeaba, căci, la fel ca fratele lui, plecă şi nu se mai întoarse.
Echo îi plânse o vreme pe fraţii ei, pentru că îi fuseseră dragi, chiar dacă o luau mereu peste picior pentru că era fată, dar se gândi că ceilalţi fraţi ai ei, piraţi, alături de care rămăsese, vor avea nevoie de un Căpitan după moartea lui Blahveden, aşa că îşi luă inima în dinţi şi ceru şi ea să-şi încerce norocul. Conducătorul echipajului se învoi şi îi dădu răgaz trei zile să se pregătească. Pe când se întorcea către bucătărie, temătoare cu gândul la aventura care o aştepta, fu oprită de Hashi, o bătrână cu un ochi de sticlă şi cu degetele noduroase, cocoşată, care mergea sprijinindu-se într-un baston. Hashi o trase deoparte pe Echo şi o povăţui:
— Fata mea, ascultă-mă, căci altfel are să fie vai şi amar de capul tău. Pesemne Căpitanul Blahveden s-a scrântit, de vă trimite pe planeta lui Kalahar. Ia seama de sfatul meu, căci eu am fost mai demult pe planeta aceea. Oraşul Vermol nu seamănă cu nimic din ce ai văzut tu în raidurile noastre. Ca să te strecori acolo, vei avea nevoie de ajutor. Nu intra cu nava în oraş, ci las-o în pădurea de la periferie, apoi mergi pe jos. Undeva în est, imediat ce ai trecut poarta, o să găseşti un magazin cu pereţii din tablă, fără geamuri, iar deasupra uşii o să scrie cu litere de neon Ideea Înjunghiată. Acolo o să-l găseşti pe meşterul Bittor, iar el te va călăuzi mai departe.
Echo îi mulţumi frumos pentru sfaturi şi se întoarse la treburi. După trei zile, se trezi devreme şi se duse în burta Răsăritului, ca să-şi aleagă costumul şi armele. Bătrâna Hashi o aştepta acolo, ghemuită într-un scaun rotativ, iar când o văzu, se ridică şi îi făcu semn s-o urmeze.
— Nu-ţi lua cel mai puternic costum, ia-l pe cel mai uşor, o povăţui ea pe Echo, fiindcă va trebui să alergi mai mult decât va trebui să lupţi. Nu-ţi lua arme de apropiere, ci pistoale cu care să tragi de la distanţă, căci oricum, dacă vei fi atacată, nu vei putea să te baţi singură cu santinelele lui Kalahar. Umple-ţi buzunarele cu gadget-uri, nu cu muniţie. O pereche de ochelari cu infraroşu îţi vor fi mai utili decât crezi.
Echo făcu întocmai cum o învăţa Hashi. Îşi alese cel mai uşor costum, negru, simplu, din latex, cu scut antiglonţ şi senzori motorii încoporaţi. Îşi puse pe deasupra o jachetă neagră, cu o glugă largă, care îi ascundea chipul, apoi băgă într-un rucsac jerpelit două pistoale mici, un cartuş, bile explozive, ochelari cu infraroşu, detectoare de căldură, două lame cu laser şi tot soiul de dispozitive pe care le găsi şi care i se părură utile. Urcă în cea mai mică şi compactă navă care se găsea în burta Răsăritului. Îşi puse masca de oxigen, apăsă cu vână butoanele de lansare, iar burta se deschise şi Echo ieşi în spaţiu.
Călătoriile intergalactice de mare viteză nu-i erau pe plac tinerei pirat, fiindcă din cauza presiunii puternice, urechile i se înfundau şi vomita din jumătate în jumătate de oră. Trupul ei era obişnuit cu Răsăritul, care îşi croia drumul alene, astfel că nici nu simţea deplasarea. Totuşi, determinată din fire, Echo se afundă mai adânc în scaun, trase de manetă, iar nava ţâşni printre nebuloase şi asteroizi, printre găuri negre şi pitice albe, până ce ajunse pe orbita Junghiului, o stea gigantă, de masă intermediară, care împrăştia o lumină la fel de albastră ca un cer de primăvară dintr-o simulare VR.
Viteaza noastră pătrunse în câmpul gravitaţional al planetei, şi merse ce merse, iar după câteva ore bune de pilotat nava pe deasupra solului nefertil şi a mărilor acide, se iviră în depărtare crestele oraşului Vermol, reşedinţa oligarhului Kalahar. Aşa cum o sfătuise Hashi, ateriză în pădurea care înconjura oraşul şi ascunse bine nava printre copaci, apoi porni pe jos, cu rucsacul în spate. Trecu de zidul rotund de marmură, înalt de trei stânjeni şi lat de câteva palme, şi, odată ce intră în oraş, se miră să vadă case pipernicite, depozite de tablă ruginită, parcele de asfalt cu gropi pline cu nămol şi pisici vagaboande. Numaidecât găsi şi magazinul Ideea Înjunghiată, cu literele de neon strălucind stroboscopic deasupra uşii de la intrare, pe care scria închis. Echo verifică bine terenul, se uită pretutindeni, apoi merse până în faţa uşii, iar în dreapta, cam la nivelul clanţei, văzu un ecran digital pe care apăsă fără şovăială. O voce guturală, cu un timbru grav, răsună imediat dinspre difuzor.
— Cine eşti şi ce doreşti?
— Tu eşti meşterul Bittor?
O tăcere deplină îi servi drept răspuns. Echo îşi făcu niţel curaj şi continuă:
— Baba Hashi mi-a spus să te caut. A spus că tu ai putea să mă ajuţi în misiunea mea.
Echo auzi un oftat prelung, apoi un sunet asemănător cu cel pe care-l făcea pompa hidraulică de pe Răsărit atunci când o alimenta cu oxigen şi se repunea în funcţiune. Văzu uşa ridicându-se, trasă înapoi de nişte braţe cu suspensii, şi intră într-o încăpere ai cărei pereţi erau ticsiţi cu rafturi pe care se găseau toate grozăviile lumii, de la arme la jucării de pluş şi de la eprubete cu soluţii la oale şi tigăi de fontă. În capătul sălii, în spatele unui birou masiv de lemn, se găsea cel mai ciudat om pe care-l văzuse, dar cum era încă foarte tânără, era convinsă că avea să mai vadă mulţi oameni ciudaţi la viaţa ei. Meşterul Bittor părea destul de tânăr, cam de seama ei, dar avea părul de un alb imaculat, lung, prins într-o coadă de cal. Ţinea pe frunte o pereche de ochelari de pilot, cu două lentile rotunde încrustate într-o cataramă lată de culoare maro şi avea nişte ochi care cu uşurinţă se puteau întrece cu Junghiul în strălucire.
— Ei bine? se interesă el, supărat că fusese întrerupt din reparaţia unor circuite.
Echo începu să-i povestească de-a fir a păr despre misiunea ei şi despre cât de important era ca piraţii să nu rămână fără Căpitan, iar Bittor o ascultă, încuviinţând din cap la răstimpuri. Când fata termină de vorbit, veni rândul lui să-i explice cum stăteau lucrurile.
— Oligarhul Otto Kalahar controlează oraşul Vermol de mai bine de patruzeci de ani. Nu mişcă nimic fără să ştie el. În Centru, acolo unde se află zgârie-norii de oţel în care trăiesc bogaţii, e plin de santinele şi de radare. Fata lui, Milena, conduce afacerile cu hexafluoroplatin de xenon, pe care îl prelucrează în rafinării şi îl exportă către alte galaxii unde cererea este foarte mare.
Lui Echo i se strepeziră sinapsele când auzi cuvintele acelea neinteligible, dar ascultă cuminte, curioasă să afle unde voia să ajungă meşterul Bittor.
— Xenonul este foarte căutat pe piaţa de arme, fiind principalul gaz folosit în producţia de arme cu laser. Din cauza asta, Kalahar are foarte, foarte mulţi bani. Are atât de multe mărci încât nu-i mai încap în vistierie şi le ţine depozitate pe alte planete. Fata lui este foarte şireată. Ca orice femeie de afaceri, umblă numai la costum şi cravată şi merge peste tot însoţită de şapte gărzi de corp, roboţi mercenari care sunt programaţi să o apere cu orice preţ. N-ai absolut nicio şansă s-o răpeşti, conchise Bittor cu năduf.
Echo nu-i dădu dreptate meşterului, căci după ce auzi ce-i spusese, realiză două lucruri foarte importante. Primul era că probabil aşa se prăpădiseră fraţii ei, pentru că se duseseră direct s-o răpească pe Milena şi fuseseră linşaţi ori de santinele, ori de gărzile ei de corp. Al doilea lucru era că Milena nu era singura fată şireată de pe marginea aceea de Roi.
Pentru planul conceput de Echo era nevoie de trei elemente esenţiale, aşa că ea şi Bittor se ocupară mai întâi să le obţină. Prima dată, aveau nevoie de o situaţie fictivă, aşa că merseră pe furiş într-un gheto vecin, unde Bittor cunoştea un vânzător de situaţii fictive. Nelson, un bătrân tatuat, chel şi cu ochelari, fu de acord să le vândă o situaţie fictivă numai după ce îi vor fi adus un ou de hurcozaur dintr-un cuib de-al acestora din apropierea oraşului Vermol. Hurcozaurii erau o specie extraterestră pe cale de dispariţie, iar ouăle lor erau foarte scumpe pe piaţa neagră, aşa că Echo nu avu încotro decât să se aventureze în afara oraşului, dincolo de pădure, către stânci, să caute peştera în care depuseseră oul şi să-l fure, dar nu înainte de a se lupta cu o hoardă întreagă de hurcozauri supăraţi. Cu chiu, cu vai, reuşi să-i învingă pe toţi, dar nu-i ucise, pentru că i se făcu milă de ei, iar atunci, căpetenia hurcozaurilor îi dădu oul şi o cheie multiplă de 17, care deschidea orice uşă. Echo mulţumi şi plecă mai departe. Duse oul vânzătorului de situaţii fictive, iar el le vându un scenariu plauzibil pentru care s-ar fi putut infiltra în clădirea de birouri în care lucra Milena. Se ocupă să le creeze identităţi false, un istoric, le încărcă datele în server, publică ştiri false şi dădu câteva telefoane, apoi totul fu aranjat.
Însă aveau nevoie şi de logistică. Arme, muniţie şi transport, iar numai bună pentru aceste lucruri era Salamandra, o veche prietenă a lui Bittor şi fost general de brigadă în armata de santinele a lui Kalahar. Salamandra era o P.U.I.A. (Prototip Umanoid de Inteligenţă Artificială), cu înfăţişare umană, plăcută, dar care avea nişte ticuri enervante şi un râs ca grohăitul unui porc. Ea acceptă să-i ajute pentru că îl ura de moarte pe Kalahar pentru felul în care zdrobise clasele de mijloc şi de jos ale societăţii din Vermol şi le împinsese către periferia oraşului, pentru a trăi în sărăcie şi mizerie.
În ultimul rând, Echo şi Bittor aveau nevoie de mărci. Mai concret, de câteva serviete pline cu bani, pe care să le fluture prin faţa Milenei, ca o dovadă că intenţiile lor erau serioase. Cum nici Bittor, şi nici Salamandra nu cunoşteau o persoană care să aibă atâţia bani şi să accepte să-i ajute, Echo se gândi că le-ar fi fost foarte folositoare o imprimantă 3D, ca să facă ei nişte bani falşi. Bittor avea o cunoştinţă în oraş care poseda o imprimantă 3D, dar, în schimbul ajutorului, cerea un lucru rar şi foarte greu de găsit: un card de acces în sectorul fabricilor de xenon.
Aşa se face că într-o dimineaţă, pe când treceau prin Centru, Echo, Bittor şi Salamandra, îmbrăcaţi din creştet până-n tălpi şi cu feţele ascunse sub glugi, se împiedicară de noroc chiar în faţa unui chioşc de substanţe psihedelice. Un supervizor al uneia dintre fabricile de xenon, pe numele său Loop Pilili, se oprise să-şi ia doza zilnică de nicotină în drum spre serviciu. Echo se strecură abil în spatele lui, tăie şnurul de care cardul de acces era prins la curea şi-l fură. Bucuroşi nevoie mare, îl duseră femeii minione care îl ceruse, iar ea le împrumută imprimanta pentru o noapte.
Făcură stive întregi de bani falşi până dimineaţa, apoi hotărâră că era timpul să pună lucrurile în mişcare.
Luni dimineaţa, la prima oră, domnul Zian, împreună cu asociata sa şi însoţit de câteva gărzi de corp cu trupurile masive şi chipurile ascunse, intrară în clădirea de birouri, luară liftul până la etajul al treilea, unde Milena îi întâmpină cu maniere de afaceri impecabile, dând mâna cu fiecare, şi apoi fură conduşi în sala de conferinţe. Discutară preţ de o oră câteva detalii legate de un business ce privea una dintre fabricile de xenon, în timp ce servietele cu mărci stăteau pe podea, la picioarele lor, apoi se ridicară, se salutară şi ieşiră din clădire, urcând într-un automobil de ultimă generaţie.
Milena sesiză privirile insistente aruncate de domnul Zian în timpul discuţiilor, însă nu fu cu adevărat intrigată până ce nu rămase singură, în biroul ei, unde avu prilejul să citească bileţelul strecurat abil în palmă de omul de afaceri când se salutaseră de rămas bun. Erau două rânduri scrise tremurat, cu mare emoţie, care o invitau să vină vineri seara la restaurantul O’Hark, cel mai scump local din Centru, amplasat pe acoperişul celei mai înalte clădiri din oraş. Felul în care primise invitaţia şi privirile insistente ale domnului Zian o puseră pe jar pe fiica lui Kalahar, însă ce i-a pus capac a fost buchetul imens de flori pe care l-a găsit a doua zi de dimineaţă în faţa uşii de la reşedinţa ei exclusivistă din cartierul mogulilor.
În seara cu pricina, Echo, Bittor şi Salamandra se bazau pe noroc, sperând ca Milena să nu vină însoţită de gărzile ei de corp şi, preţ de câteva clipe, chiar au crezut că-l prinseseră pe Junghi de o rază. Milena îşi făcu apariţia pe acoperişul clădirii într-o rochie roşie, ravisantă şi purtând conduri argintii. Domnul Zian o aştepta la masă, de altfel singura masă de pe terasă, căci rezervase tot localul special pentru ei doi. Ba chiar aranjase şi o alee mărginită de lumânărele care să-i lumineze paşii Milenei. Zian se ridică de pe scaun, păşi în întâmpinarea ei, îi sărută mâna cu un gest languros, însă când Milena vru să vorbească, se trezi cu un pistol cu laser îndreptat spre nasul ei.
— Ce înseamnă asta? întrebă ea, nedumerită, cu expresia descompusă.
— Dacă ţii la viaţa ta, ai să faci exact ce îţi spun eu să faci.
Bittor îşi scoase masca şi peruca neagră şi le aruncă pe jos. Un automobil neînregistrat apăru de nicăieri şi ateriză pe acoperiş, iar meşterul o forţă pe Milena să urce, apoi urcă şi el şi dispărură în noapte.
Tocmai când Echo, care se afla şi ea în maşină, pe locul din dreapta, crezu că treaba fusese săvârşită şi că nu mai trebuia să-şi facă griji, se pomeniră cu câteva vehicule zburătoare armate pe urmele lor. Maşinile aparţineau santinelelor care supravegheau oraşul şi care se sesizaseră imediat ce Milena apăsase butonul transmiţătorului montat în pandantivul lănţişorului. Vehiculele zburătoare începură o cursă nebună, urmărind îndeaproape şi împuşcând cu lasere mobilul la volanul căruia se afla Salamandra. Prototipul umanoid încercă să evite şi laserele, şi clădirile înalte, dar într-o secundă de neatenţie, numai cât aruncă o ocheadă către ecranul holografic, botul maşinii de formă conică se ciocni de colţul unui zgârie-nori, astfel că mobilul se învârti în aer, propulsat de inerţie, şi se ciocni de o staţie GPS. Pentru că nu avură altă soluţie la îndemână, Salamandra o luă pe Echo, iar Bittor pe Milena, care ţipa şi se văicărea în continuu, şi săriră din mobil înainte să se facă praf şi pulbere. Îşi deschiseră paraşutele şi planară pe o stradă din Centru, dar nu mai avură timp să facă vreo mişare, căci fură imediat înconjuraţi din toate părţile de soldaţi robotizaţi.
Santinelele îi prinseră pe fata pirat, prototipul umanoid şi pe meşter, îi încătuşară şi îi azvârliră într-un mobil armat, care se ridică apoi de la sol şi porni spre lagărele de tortură. Şocată până în măduva oaselor, dar şi furioasă că Milena îi alunecase printre degete, Echo căzu pe gânduri. Îşi aminti, dintr-odată, de cheia pe care i-o dăduse căpetenia hurcozaurilor, pe care o scoase cu greu din buzunarul de la spare al pantalonilor de latex şi reuşi să-şi desfacă încuietorile. Îşi eliberă apoi partenerii, iar după aceea, având grijă să nu fie văzuţi, scoaseră bateriile santinelei care conducea vehiculul, iar Salamandra preluă volanul. Dădură un ocol larg, ca să pară că mobilul cu deţinuţii se dusese glonţ spre destinaţia lui, apoi făcură cale întoarsă către zona unde încă mai erau adunaţi o parte din roboţi. Aterizară în mijlocul lor, dar rămaseră în mobil şi o urmăriră cu privirea pe Milena, în rochia roşie, discutând cu gărzile ei de corp, îmbrăcaţi complet în uniforme gri şi cu căşti performante care le acopereau în întregime căpăţânile.
Toate trei minţile, dintre care două umane şi una robotică, se gândeau intens la o modalitate de a rezolva situaţia, însă, din fericire, lui Echo îi veni o idee. Rămaseră pe loc până ce santinelele se împrăştiară, iar Milena se urcă alături de gărzile ei într-un mobil armat. Salamandra urmări îndeaproape mobilul, care ateriză în faţa reşedinţei sale exclusiviste. Gărzile o conduseră înăuntru, apoi ieşiră în curte şi se puseră de pază. Echo, Bittor şi Salamandra se înţeleseră din priviri, îşi scoaseră pistoalele cu lasere şi armele şi ieşiră din mobil, apoi se strecurară pe parcelele de ciment până în faţa casei Milenei şi începură atacul. Roboţii deschiseră focul, ţintind intruşii, dar Echo, cea cu un iris verde şi unul maro, care trăise pe un convoi de staţii, iar mai apoi devenise pirat din proprie voinţă, gândi cu o viteză mai mare decât a laserului.
Cei trei tovarăşi de ilegalităţi răpuseră gărzile de corp, iar după ce Bittor reuşi să spargă codul de la alarmă, se strecurară în casă, o prinseră şi o adormiră pe Milena cu puţin cloroform, apoi o urcară în mobil şi zburară în baia de raze a Junghiului către pădurea unde Echo îşi lăsase nava.
După ce se asigură că o legase bine pe Milena şi că era adormită, coborî să le mulţumească tovarăşilor ei pentru ajutor.
— Sunteţi bine veniţi oricând pe Răsărit, chiar dacă voi ajunge eu Căpitan sau nu. Le voi povesti piraţilor despre tot ajutorul pe care mi l-aţi oferit şi vă vor trata ca pe nişte fraţi.
— Mă îndoiesc că se va întâmpla acest lucru, se auzi vocea Căpitanului Blahdeven.
Echo tresări atunci când recunoscu vocea şi se întoarse. Căpitanul înainta şontâc-şontâc spre ea, urmat îndeaproape de câţiva piraţi credincioşi. O navă spaţială ceva mai mare se găsea la câţiva stânjeni distanţă de locul unde se aflau Echo şi tovarăşii ei. Salamandra se dădu câţiva paşi înapoi, ducând instinctiv mâna la armă, iar Bittor îl întâmpină pe Blahveden cu o privire de gheaţă.
— N-am să-i dau niciodată voie acestui trădător să mai calce pe Răsărit! Prindeţi-l, băieţi! le ordonă el piraţilor, iar aceştia executară numaidecât.
— Dar ce se întâmplă? întrebă fata, disperată, supărată că nu înţelegea cum putea numi Căpitanul trădător, un om atât de săritor ca meşterul Bittor.
Echo o văzu în treacăt pe baba Hashi, ascunsă în buza navei mari, cum privea neputincioasă spre ea, cu ochii moi, plini de milă.
— Ce mai face Lodi, apropo? întrebă Căpitanul, sarcastic.
Bittor scrâşni din dinţi, zbătându-se în strânsoarea piraţilor.
— E mort! îi răspunse el, scuipând cuvintele cu furie.
— Omul acesta şi fratele lui mi-au întins o cursă, acum mulţi, mulţi ani, începu Blahveden să-i povestească lui Echo. Pe vremea aceea, Kalahar nu era încă atât de bogat, dar limba tot lungă o avea. Aterizaserăm aici împreună cu un grup de şase piraţi şi ne furişaserăm cu toţii în oraş ca să jefuim, să furăm ce putem ca să ne umplem stomacurile, căci asta fac piraţii! Dar Bittor şi fratele lui, Lodi, s-au lăsat cumpăraţi şi ne-au dezvăluit locaţia, după ce le ceruserăm ajutorul, aşa că nemernicul de Kalahan, care pe atunci nu avea roboţii şi tehnologia din ziua de azi, şi-a trimis oamenii după noi. Am fost singurul care a scăpat cu viaţă, conchise Blahveden, amar.
Căpitanul se apropie de Bittor, care se zbătea şi mai tare. Dinţii perfecţi ai Salamandrei scârşneau a necaz şi nu ştia ce să facă, astfel că se uita când la Căpitan, când la Echo.
— E un trădător! conchise Blahveden. Ucideţi-l, băieţi!
— Nu sunt un trădător şi nu am fost niciodată! protestă Bittor, gemând şi zbătându-se în strânsoare. Eram un copil! Fratele meu avea grijă de mine, trebuia să-l ascult! N-am avut de ales!
— Băieţi, se adresă Căpitanul piraţilor care-l ţineau imobilizat, aşteptaţi să vă mai zic o dată?
— Nu! protestă Echo, alergând cu lacrimi în ochi şi aşezându-se în faţa lui Bittor, cu mâinile întinse în lateral. Chiar dacă a fost un trădător, şi-a spălat păcatele. Nu ne-ai învăţat tu, Căpitane, că oricine merită o a doua şansă? Nu ne povăţuieşti tu mereu să ne preţuim aproapele, ca pe fratele nostru? Bittor chiar m-a ajutat în misiunea mea. N-aş fi reuşit s-o aduc aici pe Milena dacă n-ar fi fost el. Îi datorez onoarea mea de viitor Căpitan, şi trebuie să mi-o dai, căci ai promis.
Blahveden, Hashi, care se apropiase şi ea, şi ceilalţi piraţi, rămaseră încremeniţi într-o linişte deplină, dar apoi chipul Căpitanului se lumină într-un zâmbet larg. Piraţii îl eliberară pe Bittor şi se dădură în lături.
— Scopul acestei misiuni n-a fost niciodată fiica lui Kalahar. A fost să văd dacă într-adevăr unul dintre voi trei are calităţile necesare să devină Căpitanul echipajului de piraţi, iar tu, Echo, fata cu ochii de culori diferite, mi-ai demonstrat că, pentru tine, cuvântul, onoarea şi dreptatea sunt cele mai importante.
Bătrânul îşi scoase pălăria neagră de căpitan şi se apropie, şchiopătând, de Echo. Îi aşeză pălăria pe cap, o ciupi afectuos de obraz, apoi se adresă piraţilor:
— Salutaţi-vă noul Căpitan!
— Aye! Aye! Aye! făcură piraţii, şi îşi bătură piepturile cu palmele.
Echo îşi aplecă privirea, îmnujorată, căci i se făcea o mare onoare. Acum conducea Răsăritul şi multe alte aventuri o aşteptau înainte, însă ceva o neliniştea. Îl petrecu pe Bittor cu privirea, pe când acesta se apropia de Salamandra, şi deşi picioarele o conduceau spre navă, inima o conducea înapoi, iar în final, cedă glasului inimii, fugi către el şi îi sări în braţe, sărutându-l.
După aceste peripeţii, Bittor şi Salamandra s-au alăturat şi ei, temporar, echipajului de pe Răsăritul, condus de Căpitanul Echo. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu Milena, dar zvonurile spun că s-ar fi trezit într-o dimineaţă în faţa uneia dintre porţile zidului ce înconjura oraşul Vermol, fără să ştie cum ajunsese acolo. Aceste zvonuri începură să circule mai ales printre moguli, iar în curând toată clasa superioară începu s-o ia peste picior, numind-o somnambulă şi nebună. În ciuda eforturilor lui Kalahan de a stinge bârfa şi de a opri răutatea celor din jur, n-a reuşit nici până în ziua de azi. Din cauza asta, Milena şi-a pierdut minţile, iar tatăl ei s-a văzut nevoit s-o închidă într-un sanatoriu.
Bittor şi Echo au început o frumoasă relaţie, care a durat mulţi ani, dar nu s-au căsătorit niciodată, pentru că viteaza noastră şi-a dedicat viaţa primei sale iubiri: meseria de pirat. Se spune că, uneori, încă se mai vede o scânteie albastră traversând marginea aceasta de Roi, iar oamenii şi roboţii deopotrivă cred că e de fapt Răsăritul, care ţâşneşte în goana lui după locuri noi de prădat.
Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus o poveste nu foarte adevărată, dar măcar una foarte frumoasă.