Capra Dracului(timp de citire: 30 minute)

Cum ar fi dacă moroii, strigoii și toate acele ființe monstruoase născocite de mințile oamenilor din vechime ar exista cu adevărat undeva, ascunse sub o crustă subțire de civilizație, gata să iasă la suprafață cu prima ocazie? 

Soarele se apropia de asfințit în acea zi neobișnuit de caldă, la sfârșit de noiembrie. Nu mă gândisem niciodată că de onomastica mea o să mor de sete și de oboseală pe coclaurile Olteniei. Avusesem noroc o bucată de drum cu Chioru’, așa mi se prezentase bărbatul cu un ochi acoperit de un bandaj murdar, care binevoise să mă transporte vreo zece kilometri cu căruța sa jegoasă, cu scânduri mirosind a bălegar. Aceeași miasmă venea dinspre hainele și mâinile proprietarului. Căruțașul se închinase și-și scuipase în sân când mă văzuse mergând agale pe marginea drumului de țară, către satul V.

Îmi spuseseră două-trei persoane întâlnite în cale că singurul loc unde aș fi putut găsi cazare și o cale de a ajunge înapoi în lumea civilizată era acea localitate. Geografia nu fusese niciodată punctul meu forte, nu am știut niciodată unde naiba e nordul și cum să mă descurc urmărind soarele sau privind mușchiul de pe copaci. Decisesem că cea mai bună soluție era să ajung într-o zonă locuită și să improvizez mai departe. Așa-mi trebuise dacă avusesem prea mulți fluturi în stomac și nimic în cap, cum îmi zicea mai mereu tata, să mă aventurez acolo unde asfaltul încă era un subiect de discuții și de speranță, ca revenirea lui Mesia.

Oricum, la 22 de ani, mi se părea normal să fac alegeri pe care aș fi putut să le regret mai târziu. După logica de atunci, era de așteptat ca până la 25-26 de ani să iau o sumedenie de decizii cel mult  discutabile, pe care să le povestesc nepoților când voi fi ieșit la pensie.

Îi dădusem căruțașului una dintre cele două țigări rămase și se simțise dator să-mi spună să mă îndepărtez cât mai repede de acele meleaguri. Aflasem că în satul V. nu exista televiziune prin cablu, curentul electric era ceva relativ nou, iar cele câteva zeci de familii își câștigau existența muncind pământul și sperând la vremuri mai bune. Cică nimerisem în cea mai proastă zi cu putință. Și îmi turuise o oră întreagă despre nu știu ce dușmănii din trecut dintre Gladoveni și Smărăndachi, un fel de Romeo și Julieta de la țară, apoi niște bălării despre strigoi și moroi care chinuiau oamenii și le omorau animalele. Mai lipseau poveștile cu zmei, inorogi și balauri. Probabil avea creierul prăjit de soare și de  băutură, așa că sărisem din atelajul tras de mârțoaga Stela, salutându-l din mers, fără să mai întorc capul.

În sat, am întrebat o babă răsărită în cale unde aș putea să găsesc cazare și ceva de mâncare pentru noapte. Femeia m-a privit de parcă aș fi fost o fantomă.

— Da’ ce treabă ai dumneata la noi în sat?

Am avut senzația că voia să-mi spună ceva, însă îi era teamă. Nu mă considerasem niciodată prea fioros, chiar dacă eram înalt și bine făcut, chiar și așa îmbrăcat în negru, cu hanoracul meu cu Master of Puppets, luat de la un concert Metallica. Bătrâna păruse să privească prin mine ca printr-o sticlă goală și fixase un punct din spatele meu. Am văzut cu coada ochiului mișcare, mă așteptam să fie un câine gata de atac și am încercat să-mi păstrez cumpătul. La nici doi metri de mine se oprise o capră bătrână, cu blană neagră spălăcită.

— Păi, mamaie, am fost în vizită la cineva din alt sat și am pierdut mașina cu pâine care m-ar fi dus la oraș. N-aș avea curaj să mă aventurez singur peste dealurile împădurite, mai ales că vine noaptea.

— Da, io zâc că era mai bine să nu fi plecat la drum în ziua asta. Doamne ferește!

Privirile noastre rămăseseră pironite la animalul cu ditamai talanga, care ne fixa ca un filozof grec adâncit în contemplarea nemuririi sufletului. Am încercat să-mi dau seama ce era în neregulă la ființa dinaintea mea; era ceva în ochii ei ce-mi trezise un sentiment de neliniște. Și cum naiba ajunsese în spatele meu fără să scoată niciun zgomot, cu clopotul ăla la gât?

Aproape că-mi pierdusem răbdarea, baba parcă aștepta aprobarea de la capra aia râioasă. În cele din urmă am trecut testul, iar arătarea s-a întors indiferentă, mergând agale spre o potecă abia vizibilă. Așa am aflat de cula Gladovenilor, unde se mai ofereau camere drumeților la prețuri pe care până și un student pârlit ca mine și le-ar fi permis. Numele din povestea Chiorului îmi stârnise curiozitatea, așa că luasem hotărârea să merg să le cer cazare peste noapte.

Am ajuns la poarta familiei Gladoveanu  exact în momentul în care soarele, devenit o pată de sânge aprins, a alunecat după deal. Un bărbat între două vârste a ieșit din casă, uitându-se la mine ca la o ființă venită din spațiu. Mi s-a părut stupid, eu ar fi trebuit să am acea privire după ce ascultasem poveștile căruțașului. M-a dojenit că sunt un inconștient că am ales să umblu pe afară de Sfântul Andrei după lăsarea întunericului și abia atunci am realizat că pe ulițe nu mai era nici țipenie de om, exact ca în filmele post-apocaliptice. În cele din urmă, m-a invitat în casă.

Toată familia era la masă când intrasem eu, așa că mai făcuseră un loc pe bancă, și au început să rostească „Tatăl Nostru” cu privirile-n pământ. De plictiseală, mi-am aruncat ochii în jurul meu. Încăperea servea atât ca loc de luat masa, cât și pentru odihna de peste zi. Un televizor mare, probabil unul dintre primele modele apărute după Revoluție, cu o vază kitschoasă cu trei fire de trandafiri artificiali, vechi de când lumea. Pe pereții care păreau văruiți cu multe anotimpuri în urmă tronau două icoane decolorate, nelipsita fotografie-tablou de nuntă cu cei doi stăpâni ai casei, încadrată de fire de busuioc, iar deasupra televizorului, un calendar creștin ortodox. Singurul element cu aspect modern al încăperii, culmea, îl reprezenta soba de teracotă, recent rostuită, pe care fuseseră puse cu grijă o lampă pe gaz cum nu mai văzusem decât la bunica și la târgurile de vechituri, câteva lumânări și o cutie de chibrituri. Dar cel mai mult mi-au atras atenția ușile baricadate zdravăn, draperiile trase, cățeii de usturoi, funiile de ceapă și grămăjoarele de tămâie și sare pe lângă ferestre, prin colțurile camerei, pe la grinzi. Unde mama dracului ajunsesem, în Evul Mediu?

Capul familiei a terminat rugăciunea, iar cei doi copii, un băiat și o fată, care păreau să fie gemeni, s-au apucat să înfulece ca și cum n-ar mai fi văzut mâncare de o săptămână. Soția gazdei mi-a pus în față o porție de tocăniță, în timp ce buzele i se mișcau ca unui om ce încerca să inițieze o discuție, însă nu găsea cuvintele potrivite.

— Și de unde ești dumneata? Cum ai ajuns pe la noi?

Femeia avea batic prins la spate. Pe fața ei se citea puțină educație și multă, poate prea multă curiozitate.

Nu aveam nici un chef de socializare, tot ce îmi doream era să mă întind într-un pat și să dorm ca un lemn până a doua zi. Însă cei șapte ani de acasă și-au cerut dreptul.

— De la Craiova, sunt student acolo. Am făcut o vizită unei fete dintr-un sat vecin. Am stat cu ea de vorbă și am pierdut autobuzul. Nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. Am venit cu cineva cu căruța, apoi o bătrână cu capra mi-a spus că aici aș putea găsi găzduire.

I-am văzut cum și-au făcut cruce când le-am zis de babă, dar și privirea compătimitoare a bărbatului când le-am povestit că sunt acolo din cauza unei fete. Probabil trecuse și el prin asta, în tinerețe. M-am străduit să-mi aleg vorbele cât mai bine, păreau oameni simpli și nu voiam să-i ofensez cumva. După încă o rundă de interogatoriu întreruptă de vaietele unei bătrâne, despre care am aflat ulterior că era mama stăpânului casei, dintr-o încăpere de alături, m-am scuzat că sunt foarte obosit și i-am rugat să-mi arate drumul spre camera mea. Bărbatul a încuviințat din cap cerându-mi insistent să nu deranjez nimic și să nu bag în seamă zgomotele de afară. Cred că s-a citit uimirea pe fața mea, am încercat să deschid gura, dar toți își ațintiseră privirile spre fundul farfuriilor, de parcă se temeau sau aveau ceva de ascuns. Băietanul, despre care aflasem că era deja în clasa a X-a la liceul de la oraș, mândria familiei, m-a condus către una din camerele de oaspeți. M-a rugat, cu o voce în care se ghicea neliniștea, să nu ating nimic din cameră și mi-a urat noapte bună.

Am aprins lumina în încăpere și am dat cu ochii de același feng-shui țărănesc cu căpățâni de usturoi, ceapă, tămâie și sare. O icoană cu Sfântul Gheorghe omorând balaurul și un crucifix de metal înnegrit, probabil transmis din generație în generație, completau decorul „odăii de oaspeți”, cum se exprimase Lenuța, soția lui Gladoveanu. Aproape la fel de mare ca și camera mea din complexul studențesc. Doar că la cămin, în loc de icoană aveam un poster cu Cori Nadine ieșind aproape goală din piscină și, în loc de ornamentele de la fereastră, aveam borcanele de dulceață și zacuscă de la ai mei. Mă descălțasem de bocanci și mă aruncasem în pat îmbrăcat, însă un sentiment de neliniște nu-mi dădea pace. De ce îmi tot spuneau oamenii ăștia să nu ating nimic? Că doar nu văzusem nimic de valoare. Ce îi speriase în halul ăla? Să fi fost baba cu capra sau se temeau de altceva mult mai fioros? Nu păreau ei prea educați, dar nici atât de înapoiați încât să creadă tot felul de povești nu îi consideram. Aproape că o uitasem pe fata pe care o vizitasem pe coclaurile astea, căci fiica Gladovenilor îmi atrăsese atenția. În timpul mesei, în timp ce toți stătuseră cu ochii închiși la rugăciune, eu o privisem în voie. Drăguță, blondină, cu sânii măricei ghicindu-se prin puloverul care probabil fusese al fratelui. Am ajuns la concluzia că, dacă ar fi avut norocul să se nască undeva la oraș, nu mi-ar fi fost rușine să ies cu ea la o cafea.

Gândurile mi-au fost întrerupte de sunetul cadențat al unei tălăngi spărgând liniștea nopții. Totul încremenise, inclusiv zgomotul de la televizorul la care gazdele ascultaseră până în urmă cu câteva secunde ultimul jurnal de știri. Mi-a trecut prin cap că acum s-a întors baba cu capra de la plimbare și am rememorat cum acel animal ciudat mă studiase de sus până jos. Să fi fost și de la vinul cu care mă cinstiseră oamenii aceia, dar, ca într-un scenariu hollywoodian, mintea mea a făcut un prim-plan cu ochii rumegătoarei, ce își schimbaseră culoarea de la roșiatic-închis la culoarea chihlimbarului, apoi se modificaseră, ca într-o heterocromie. Și căpătaseră formă umană. Oricât m-am străduit, nu m-am lămurit dacă ceea ce văzusem fusese real, sau doar se petrecuse în capul meu.

O voce guturală, parcă venind din lumea de apoi, începuse să strige afară întâi pe Vasilică, apoi pe Lenuța, urmată de alte trei-patru nume, dar liniștea de priveghi mi-a sugerat că nimeni nu îl voia acolo pe acel musafir nepoftit.

— Vasilică, bagă-mă, bă, ’n casă, tu n-auzi? Așa te porți tu cu mine? ’tu-ți ceapa mă-tii de nenorocit, neam de pramatii! Hai, deschide ușa, că mi-e foame! Mă, n-auzi? Vrei să-ți sparg țiglele de pe casă? Io am luat-o, io o fac praf. V-o fărâm în cap, veneticilor!

Lovituri furioase se opriseră în poarta metalică și pe acoperișul Gladovenilor. Mă gândisem că era vreo rudă beată și pusă pe scandal, după tiparul știrilor de la ora 5. Un geam spart zdrăngănise a suferință și pericol. O cărămidă mi-a trecut ca o ghiulea pe lângă urechi și s-a făcut bucăți cu întrerupător cu tot. M-am apropiat de ceea ce mai rămăsese din fereastră, încercând să-l zăresc pe scandalagiu. Un reflex de ultim moment m-a salvat de o piatră care se îndrepta năprasnic spre mine și-am alunecat pe spate, cu mâinile bălăbănind în gol. Am apucat în cădere câteva funii de ceapă și căpățâni de usturoi, care s-au împrăștiat prin întuneric. Un râs batjocoritor, o bufnitură surdă, apoi s-a făcut liniște.

Podeaua a tresărit la atingerea unor pași târșâiți. O miasmă de putrefacție a pus stăpânire pe încăpere, de parcă cineva ar fi aruncat sub pat un sac cu mortăciuni. Am scos bricheta și am aprins-o.

Am înlemnit, simțind cum un firicel cald se scurgea pe piciorul meu stâng, când am văzut acea creatură hâdă ce stătea nemișcată, cu bale la gură, întinzându-se spre mine. Rămăsesem cu privirea pironită în ochii bulbucați ai ființei dinaintea mea, cu pupilele mult mărite și sângerii. O claie de păr atârna de țeasta intrată parțial în putrefacție, scurgându-se peste vesta de lână roșie, pe jumătate deșirată, purtată peste un rest de cămașă țărănească, modelul parcă luat din filmele lui Sergiu Nicolaescu. În gură îi atârnau câteva rămășițe murdare de dinți, ca niște cuie ruginite, și de ele se agățase un zâmbet știrb, ce păruse încremenit acolo de zeci de ani. În mlaștina în care se oprise creierul meu, am încercat să-mi dau seama ce-mi spusese căruțașul. Era oare strigoiul Smărandachilor sau moroiul Gladovenilor? Lucrurile astea ar fi trebuit să rămână doar povești spuse de țărani ignoranți și beți, nu să stea la doi pași de mine.

M-am străduit să mă mișc, dar tot ce vedeam erau ochii înecați în sânge. Arătarea  îmi împunse unul dintre obraji cu o unghie pământie și lungă, crescută în voie câteva zeci de ani și linse sângele de pe obrazul meu. Mirosul de moarte, descompunere și lumânări arse pe care îl emana pielea sa verzuie și cadaverică, devenită ca o scoarță de copac și atingerea acelei limbi, o bucată râncedă de carne, impregnată cu miros de pământ răvășit, m-au adus în pragul leșinului.

— Nu ești Gladovean, a scuipat monstrul și m-a trântit la pământ.

Auzeam ca prin vis lucruri zdrobindu-se de pereți. Bătrâna pe care o auzisem văitându-se în timpul cinei a țipat după ajutor, părând rănită de moarte.

— Ieși afară-n crucea mă-tii! ‘mnezeii mă-tii de strigoi! Lenuțo, trezește-l, fă! Până nu ne omoară, hai femeie!

Atât a apucat să strige stăpânul casei înainte să țâșnească prin aer peste mine, cu o rană mare în piept. Sângele lui Vasilică Gladoveanu începuse să mi se prelingă peste picioare. O toacă de lemn a scos niște zgomote înfundate. Un alt urlet, și mai înfricoșător, a izbucnit din podul casei, iar un câine negru cu ochii roșii s-a transformat în fața mea într-un curcan, apoi într-un copil și în cele din urmă, într-o pâclă densă. Moroiul. S-a năpustit spre strigoiul care o trântise la pământ pe Lenuța. A fost prea târziu pentru ea, femeia zăcea fără suflare, cu gâtul sfârtecat de ghearele și dinții celui căruia îi deschisesem calea atunci când agățasem în cădere legăturile de la fereastră. Arătarea chemată în apărarea Gladovenilor îl izbise pe strigoi și apoi îl târâse înspre tavan, iar de acolo în pod, unde cei doi se luptau năprasnic. Pereții se cutremurau, m-am gândit că o să cadă casa pe noi. Copiii se ghemuiseră unul în altul, lângă mama lor care zăcea plină de sânge, cu o cruce de lemn în mână și câțiva căței de usturoi împrăștiați lângă ea. Am început să spunem toți „Tatăl nostru” cu o fervoare de care nu mă crezusem vreodată în stare. Cântatul cocoșilor a adus răspunsul rugăciunilor noastre.

Au trecut patru ani de la acea noapte de pomină. Timp în care m-am străduit să uit imaginile de coșmar trăite, faptul că din vina mea adusesem moartea celor două femei din casa unde fusesem găzduit, dar și ultimele cuvinte ale lui Vasile Gladoveanu, spuse cu glasul înecat în lacrimi. Plecasem, fiind sigur că acele amintiri vor fi rămas într-un colț al memoriei, peste care s-ar fi depus stresul examenelor și al vieții de după facultate. Aproape că reușisem să mă conving că acele evenimente nu s-au întâmplat.

Toate speranțele și amăgirile mele s-au spulberat la fix patru ani de la aventura mea din satul V. Logodnica îmi pregătise un tort de ziua onomastică. Se dusese în bucătărie și după câteva minute am auzit o bufnitură, iar ea a năvălit peste noi în sufragerie. Nu a fost nici ea prea convinsă cum era posibil, dar a jurat că din afara apartamentului nostru de la parter, pe fereastră, o urmărise o capră răpciugoasă. Ceilalți au râs. Cum naiba, în mijlocul orașului? Am ieșit în fugă în fața blocului, împreună cu un amic. Animalul nu mai era acolo, dar se vedeau urmele lăsate pe pământul moale. Și apoi auzisem cum se estompa în depărtare sunetul pe care nu l-aș fi putut uita vreodată, acel ritm cadențat de talangă ce mi-a adus cu el tot ce încercasem să neg. Întorși în apartament, am avut alt șoc. Toți cei rămași aveau fețele de parcă ar fi fost o încercare nereușită a unei picturi a lui Caravaggio. Cu jumătate de gură, cineva a spus că văzuse cum un pahar gol, ajuns din greșeală pe jos, se așezase singur pe masă. Am încercat să facem haz de necaz, spunând că era de la băutură, dar îndoiala și teama se cuibăriseră în sufletele tuturor. Nici unul nu m-a mai vizitat acasă din acel moment, mereu au inventat tot felul de scuze.

În naivitatea mea, am crezut că miturile, legendele și creaturile blestemate care bântuiau ruralul românesc se izbeau de bariera invizibilă a civilizației moderne. Întrebări și gânduri, unele mai înfiorătoare decât altele, se cuibăriseră în sufletul meu. Fusese doar o coincidență, un animal rătăcit și speriat, sau venise special după mine?  Dacă ați ști de câte ori îmi pusesem întrebarea aceasta, sperând zadarnic la un altfel de răspuns… Vocea plânsă a lui Vasile Gladoveanu, pe care mi se părea că o mai aud uneori în nopțile cu vreme zbuciumată, căpătase ecouri în fiecare celulă a ființei mele, făcând inteligibil avertismentul de neînțeles atunci. Pe care nu voisem să-l înțeleg. Șapte ani. Așa mi-a zis acel om. Multă vreme mintea mea percepuse buzele lui deschizându-se, dar fără să spună nimic, ca într-un film mut. În ultimul timp, căpătase sonor, căpătase un timbru vibrant și, mai rău, căpătase și un ecou, fiecare neuron se încăpățâna să-mi repete de zeci de ori, în fiecare zi acele două cuvinte. Șapte ani.

N-am putut să povestesc nimănui acel episod, mai ales că mă știam vinovat de moartea a doi oameni inocenți. Am avut noroc cu un preot, părintele Dogaru, la care mă spovedisem, era tânăr și cu suflet bun. Voise să mă ajute, când a înțeles cât de disperat eram. Îmi sfințise casa și reușise să-mi găsească numărul de telefon al părintelui Guțuman, din satul V. Ba chiar îmi pusese și o vorbă bună. Așa am reușit să aflu întreaga poveste a urei dintre Gladoveni și Smărăndachi, purtată și dincolo de mormânt.

Grozăvia începuse cu zeci de ani în urmă, chiar după război, când Magdalena Gladoveanu rămăsese văduvă tânără, iar unuia dintre activiștii de partid i se aprinseseră călcâiele după ea. Un om de nimic, de o cruzime fără margini, cel de-al șaptelea copil al unor venetici pripășiți în sat de undeva din Moldova, ținuse să precizeze popa Guțuman, intrat în grațiile comuniștilor tocmai prin teama inspirată celorlalți. Nae al lui Smărandache o siluise în mod repetat pe femeie, tot satul știuse, dar oamenii aleseseră să închidă ochii. Cumva, tipic în mentalitatea oamenilor de la țară, o învinovățiseră tot pe victimă, de teama de a nu avea vreun conflict cu securistul. Singura mână de ajutor îi fusese întinsă de o babă, despre care gurile rele spuneau că umbla cu tot felul de farmece și lucruri necurate. Atunci când o vizitase miliția, oamenii legii o consideraseră nebună pentru că susținuse că ea nu știa nimic, capra ei îi spunea ce să facă. La puțin timp, Nae Smărandache fusese găsit spânzurat în pădure, iar în jurul său o grămadă de urme de copite.

De atunci, continuase preotul, apăruseră primele semne. Pământul nu voise să-i primească sicriul care s-a spart înainte să atingă fundul mormântului, iar oamenii și-au scuipat în sân de frică. Groparii povestiseră cât s-au chinuit să-l închidă înapoi între cele patru scânduri, juraseră chiar că mortul opusese rezistență. Nevastă-sa, pentru că ticălosul fusese căsătorit, se plânsese că mortul venea în unele nopți și golea damigenele cu vin. Paznicii satului povestiseră că uneori îl întâlneau rătăcind abătut pe ulițe, după miezul nopții, și le spunea că avea de gând să se răzbune pe tot neamul Gladovenilor. Bineînțeles că nimeni nu-i crezuse la început pe paznici, toată lumea știa că erau prieteni cu băutura, dar, la îndemnul primarului, hotărâseră să facă o încercare. Așa că unul dintre săteni a încălecat pe un armăsar negru și a început să treacă peste morminte. Animalul n-a vrut cu niciun chip să treacă peste al lui Smărăndache. Îl dezgropaseră și-l găsiseră neputrezit, întors într-o dungă, cu un braț sub cap, parcă dormind. Îi bătuseră un țăruș în inimă și, după cum se exprimase preotul, „îi tăiaseră socoteala și i-o îndesaseră în gură”. Așa auziseră ei că ar fi scăpat de un strigoi. Însă nu rezolvaseră nimic. Când s-au dus să-l dezgroape a doua oară, pe mormântul lui dormea capra răpciugoasă a vrăjitoarei, iar sicriul era gol. Magdalena Gladoveanu rămăsese însărcinată în urma violului, dar copilul murise la naștere. Cel puțin așa declarase, milițienii nu s-au deranjat prea mult să cerceteze, iar singura martoră fusese chiar baba cu capra.

Totul se învârtea în jurul acelei bătrâne, mă întrebam dacă era aceeași pe care o întâlnisem eu, deși rațional nu era posibil. Și nici aceeași capră nu avea cum să fie… Cred. Sper… Preotul fusese de părere că acel copil nebotezat fusese ucis de mama lui și, după șapte ani, se transformase în moroi. Din nou, acel număr fatidic, care părea că aduce cu el moartea. Ce a urmat, nu mai avea nicio noimă: Magdalena slăbise de parcă o boală neștiută o rodea rapid, avea vederea tulbure, spunea că uneori îl zărea de pe fereastră, noaptea, după primul cântat al cocoșului, pe fiul său mort, plimbând capra de funie. Într-o zi au găsit-o spânzurată, ținând în mână o jucărie de lemn cu trei fire de busuioc legate cu o ață roșie.  Lumea începuse să spună că moroiul o ucisese pe femeia care îi dăduse viața, dar vrăjitoarea îl obligase să-i apere pe Gladoveni sau să se răzbune pe cei care le făcuseră rău. Cred că aici mă încadrasem și eu.

Toate planurile de viitor începuseră să se năruiască din acel moment, ca un turn de nisip erodat de valuri furioase. Am încercat să-i explic iubitei mele, iar ea mi-a zis că am văzut prea multe filme de groază. La început m-a privit cu amuzament, o luase ca pe-o glumă, însă în cele din urmă și-a pierdut răbdarea. Devenisem obsedat de tot ce însemna mitologie românească, de știrile sau zvonurile legate de fantome, de spirite răzbunătoare, de vrăjitoare și descântece, de talismane și amulete de protecție. Țineam sub pat funii de ceapă împletită și căței de ustoroi sub pernă, în buzunarele hainelor, spre disperarea femeii de lângă mine. Începusem să fiu impregnat de acel miros. Ea m-a trimis la psiholog, a zis că mă părăsește dacă n-o fac, cică n-are de gând să-și ruineze viața lângă un nebun. M-a durut când a ieșit pe ușă pentru ultima oară, însă am simțit și o ușurare. Puteam să mă aplec în liniște asupra cercetărilor mele.

Cineva, nu mai țin minte bine, cred că un profesor de antropologie, mi-a facilitat accesul la câteva antologii de folclor și mitologie. M-am afundat în ele ca un însetat care găsește o oază în mijlocul deșertului.Habar nu am avut că atâtea orori ale Diavolului  bântuiau spațiul dintre Carpați și Dunăre. Strigoi, moroi, vârcolaci, pricolici, tricolici, vidme, iele se învârteau în capul meu, ca la o ruletă, iar de manetă trăgea nenorocita aia de capră, cu ochi ca de om. Capra dracului, că nu puteam să-i spun altfel. Era una și aceeași, cea care mă studiase din cap până în picioare, cea din povestea preotului și cea de la fereastra mea? Cât dracului trăia arătarea aia? Trimițându-mă la Gladoveni, îmi pecetluise soarta și mie și lor. Și ochii ei… Peste tot găseam cum să omori un strigoi, am înțeles unde au greșit țăranii din V., dar nimic care să mă ajute să scap de răzbunarea moroiului. Am înțeles că era spiritul copilului născut din viol și ucis înainte de botez, am înțeles că umbla mare parte din an cu o traistă și un toiag să se apere de alți copii-moroi, că se putea transforma în animale necurate, dar cum dracu’ mă ajutau astea pe mine? Cum oare a putut să rabde Dumnezeu asemenea creaturi pe fața pământului? Doamne, dacă exiști, apără-mă!

În cele din urmă am renunțat și la serviciu, trăind din economii și din vânzarea unei locuințe moștenite de la bunici. Oricum, timpul mi se apropia de sfârșit, nu aveam de gând să-mi petrec ultimele zile din viață între cei patru pereți ai biroului. Dacă scap cu viață, o să găsesc cu siguranță puterea de a o lua de la capăt. Dacă reușesc să trec de această cumpănă.

Asta nu e viață. Nu poți să stai în fiecare seară cu teamă. Nu poți să stai cu urechile ciulite când auzi un clopoțel, sau o femeie cu tocurile bocănind pe asfalt. Uneori, când plouă, mi se pare că simt miros de lână udă și năclăită. Alteori, mi se pare că vântul îmi aduce sunetul prevestitor de moarte al unei talange. Cântă sumbru, prelung, ca o tânguire fără sfârșit. Am întrebat un vecin cu care mă intersectasem într-o seară. Cică nu aude nimic. Poate sună doar pentru mine. Câteodată, mi se pare că mai este cineva în casă. A început să-mi fie frică de întuneric, stau cu ochii închiși, nu-i deschid nici dacă vine cutremurul. Dacă mi-ar apărea în față irisurile acelei bestii? Nici ziua nu mi-e mai bine. Tot mi se pare că obiectele își schimbă poziția. Am verificat asta, am început să fac semne cu creionul acolo unde le pun. Nu știu dacă am și probleme de memorie sau concentrare, am găsit acum câteva zile ciocanul în frigider, o pereche de șosete băgată într-o sticlă de ulei, altădată văd că uit aragazul deschis, fără nicio oală pe el. Sau nu eu fac asta? Când dorm? Dacă nu iau somnifere, mă visez mereu la fereastră, iar de pe trotuarul celălalt, din penumbră, ghicesc un copil mic, căruia niciodată nu-i văd chipul, cu o traistă mare pe umăr și un baston în mână, care ține de funie capra aia blestemată. Întotdeauna în vis cântă cocoșul, iar copilul și capra încep să cânte amândoi, cu o voce groasă, îmi strigă numele și-mi spun că mai am puțin până mă alătur lor. Pastilele încep să nu mai aibă efect.

Evident că m-am gândit să mă mut, cum să nu-mi treacă asta prin cap? Am plecat anul trecut câteva zile la o mânăstire. Primele două nopți a fost bine, am dormit adânc și liniștitor, ceea ce mi-a dat o speranță. În plus, eram pe loc sfânt, nu avea ce să mi se întâmple. Așa credeam sau speram, însă în a treia zi mi-am dat seama că totul era o iluzie. Urme de capră înconjurau zidul mănăstirii, oprindu-se la fereastra închisă cu obloane a chiliei mele. Iar behăitul și talanga ei au auzit-o și călugării. Unul dintre ei chiar a zis că a văzut lighioana ascunzându-se după o grămadă de lemne, dar când a ajuns acolo, dispăruse. Starețul spunea că era un animal rătăcit, însă eu știam mai bine. Am înțeles că nu am cum să mă ascund.

M-am săturat! Gata! Să le ia dracu de cărți, rugăciuni și speranțe deșarte! Nu mai suport! Știu atâta mitologie cât un antropolog, rugăciuni câte știe un popă, am atâta ceapă, usturoi, busuioc și alte plante încât aș putea să aprovizionez un bloc întreg. Și nimic care să mă ajute să scap de amenințarea moroiului. Știați că multă lume, în mai toate zonele țării, îi confundă cu strigoii? Mare greșeală fac, dar măcar ei stau liniștiți. Nu au unul pe urmele lor. Poate că sunt într-un vis și urmează să mă trezesc… Sunt într-un coșmar în care iubita și prietenii m-au părăsit, sunt vânat de o creatură venită de dincolo de moarte și sunt paranoic…

Mai am doar o săptămână până la Sfântul Andrei. Al șaptelea an. Liniște, mult prea multă liniște și încep să mă tem de ea. Nu am mai visat nici capra, nici copilul și nimic nu mi-a dat de înțeles că vreo ființă demonică intrase în apartament. L-am sfințit încă o dată. Am cu mine câteva amulete și talismane făcute după indicațiile găsite în cărți. Mă simt mai în siguranță. Am discutat cu alți antropologi și experți în folclor, dar mi-au citat din aceleași cărți pe care le studiasem deja. L-am sunat pe părintele Guțuman, însă am aflat că murise în urmă cu un an, într-un accident casnic, orice ar fi însemnat asta. Ca o coincidență, murise și baba care mă îndrumase spre locul de găzduire. În aceeași noapte, într-un incendiu. Chiar în noaptea de Sfântul Andrei. Dar capra scăpase nevătămată, simțise nevoia să precizeze interlocutorul de la celălalt capăt al firului. Cred că îmi citise gândurile.

Știu că e greu de crezut ce am înșirat aici. Nu am pretenția să mă creadă cineva, nici eu n-aș face-o. Aș fi vrut să nu fi fost acolo. Aș vrea să pot da timpul cu vreo șapte ani în urmă. Aș încerca să evit pe cât posibil orice interacțiune cu forțe pe care nu le înțeleg. Dar e peste putință. Mi-am dorit moartea și încă mi-o doresc. Ca pe o consolare, sau resemnare. Doar că mi-e teamă.  Aș vrea să mor de moarte bună, nu ucis de o…

Trimit această confesiune singurei persoane în care am avut încredere, preotul Dogaru, cu rugămintea să o facă publică dacă eu nu voi supraviețui nopții de 30 noiembrie. Așa că, dacă ai apucat s-o citești, învață din greșelile mele. Dacă nu crezi, nu înseamnă că acel ceva nu există și că nu te va trage la răspundere pentru ignoranța ta. Dacă cineva te avertizează, alege să-i dai crezare. Poate să-ți strice socotelile pe moment, dar măcar o să trăiești o viață normală. Ceea ce se pare că eu nu am reușit. Părintele o să-mi înfigă un țăruș de salcâm în inimă, când voi fi îngropat. Eu i-am cerut-o, preventiv. Și fie ca Dumnezeu să aibă milă de sufletul meu.

Andrei Paraschiv,
24 noiembrie 2006