Undeva, în Ținutul Ardiaei,
acum peste 2200 de ani.
Aici trebuie să fie taverna.
Aveam motive să fiu sceptic. Mai intrasem în câteva și, de fiecare dată, trebuise să recurg la mijloacele specifice meseriei mele pentru a scăpa cu viață. Acum nu mai puteam să mă înșel, toate reperele se confirmau. Fortificația de pe vârful dealului, cărarea străjuită de măslini, cele două bordeie de pe stânga, casa din lemn de pe dreapta, urmată de un țarc cu oi și, în capăt, taverna.
– Aici trebuie să fie! am zis, de data asta, cu voce tare.
Ușa, din lemn masiv, s-a deschis spre a lăsa să iasă un bărbat ce abia se ținea pe picioare. M-am strecurat pe lângă el, îngustându-mi ochii pentru a mă obișnui cu penumbra din încăpere. Era plin. Cel mai scund dintre iliri era cu un cap mai înalt decât mine.
Bruneți, cu ochii de culoarea castanei coapte, cu bărbile ridicate amenințător, sorbeau bere și mied din pocale uriașe. Am lăsat ușa să se închidă singură, în timp ce căutam cea mai bună cale de a ajunge la masa din spatele unui stâlp de susținere, unde două mogâldețe stăteau aplecate deasupra platoului cu mâncare.
N-am apucat să fac nici măcar un pas, că am și fost remarcat.
– Ia uitați, un roman! Ce te aduce pe aici, veneticule!?
Poate, mi-am spus atunci, a mia oară, nu ar fi trebuit să mă bărbieresc după moda romană.
– Sunt de prin părțile Daciei!
– Ești pe naiba! a urlat o altă voce, la fel de asurzitoare ca prima.
– Mama mea e de pe lângă Pontus Euxinus, iar tata pileat din munți. Nu am niciun pic de sânge roman!
Mi-a fost ciudă de vocea ușor subțiată. Dar, dacă era să fiu cinstit cu mine însumi, o căutasem cu lumânarea. Ilirii urau tot ce era roman, sau grecesc, sau de orice altă nație decât a lor. Și cine putea spune că nu aveau dreptate?
– Să-i arătăm romanului unde-i ieșirea!
Mai mulți bărbați s-au ridicat de pe bănci, fixându-mă cu priviri mânioase. Am oftat și mi-am dezvelit brațele. Nu era ultimul meu scut în fața lor, însă până atunci se dovedise eficient. Încolăcit, începând de la încheietură și terminându-se pe umăr, se vedea un șarpe. Îmi fusese tatuat de șefa unui trib de amazoane. Pe atunci nu aveam știință de iliri sau de pasiunea lor pentru șerpi. Bătrâna vrăjitoare stătuse multe nopți aplecată asupra mea, desenând solzi de diferite culori, ochi ce păreau vii, colți din care țâșnea veninul.
Ilirii s-au dat un pas în spate scuturând din cap neîncrezători.
– Păi de ce nu spui așa, frate?!
Apoi, fiecare s-a așezat la locul lui și gălăgia și-a reintrat în drepturi.
Am mai aruncat o privire în jur, îndreptându-mă spre masa din capătul sălii. Zoria și Firida mă așteptau cu zâmbete largi.
– Am crezut că te vor tăia în două.
De ce să mă ascund? M-am bucurat să le văd, chiar dacă încă simțeam în stomac frica ce mă încercase. Sub veșmintele lor largi, ilirii ascundeau deseori pumnale curbate, ba chiar și sica, săbiile care-i făcuseră celebri.
– Mai bine adu-mi o ulcică de sabaia, că am gâtlejul uscat!
Jupân cârciumarul a apărut repede, îmbogățindu-mi cunoștințele gastronomice cu rețete locale din carne de berbecuț. Fetele rânjeau obraznic, șoptind una la urechea alteia și chicotind. Când le-am cunoscut, credeam că vorbeau de mine, sau măcar de cei din jur. Dar acum știam că felul în care priveau ele lumea ar fi făcut să tremure și cel mai viteaz ilir.
De altfel, pe acest alt fel al lor de a fi, de a discerne magicul de realitate, mă bazam. Trebuia doar să fim cu băgare de seamă, dar și gata oricând să ne luăm tălpășița. Sorții se puteau schimba de la un moment la altul, așa cum deja se dovedise la intrarea în han.
Am terminat primul fel, după care al doilea, și al treilea, și al patrulea. De fiecare dată când refuzam, în sală se așternea liniștea și priviri grele mă fixau. Doar amazoanele se amuzau, golind tavă după tavă cu o voracitate dezmințită de taliile lor subțiri.
Nu știu cât să fi durat ospățul, dar cred că am auzit cântând primul cocoș – când în han și-a făcut apariția mușteriul așteptat.
Așa cum mă temeam, nu venise singur. O gardă formată din trei bărboși înarmați cu sica și sulițe sygia, având scuturi mici din piele și căști din bronz, frumos ornate, îl însoțeau. La vederea lor au tăcut toți și, de parcă erau vorbiți, și-au întors privirile spre mine. Oboseala ce se adunase în timpul drumului dispăruse. M-am ridicat și m-am îndreptat spre ei, ușor împleticit. Le-am citit pe față neîncrederea, apoi disprețul.
– Tu ești Charnabon, trimisul lui Decaeneus?
Am respirat adânc și mi-am ridicat ochii spre ei.
– Chiar el, mărite emisar regal!
Privirile se mutau de la unul la altul, în timp ce individul mă cerceta. Avea ochii umbriți de sprâncene groase și un nas ascuțit, de grec. Pomeții, ușor ridicați, și bărbia rotundă, îi dădeau o ținută aristocrată. Doar cicatricea, ce pornea de la sprânceana dreaptă și se termina în partea stângă, pe gât, mai strica armonia chipului. Ochiul drept îi era sticlos și fix.
– Ești mai mic decât credeam! Mai mic decât orice dac!
– Sunt get, mărite domn, de la malul…
– Pontului Euxinus, știu. Ele cine sunt?
Am ridicat din umeri.
– Femeile mele, mărite nobil.
A mormăit ceva, fără să-și ia privirea de la mine. Amazoanele se puteau înfățișa sub orice formă voiau ele. Poate că eu le văd ca pe două fete subțirele și cu priviri de culoarea norilor de furtună, dar în ochii lui puteau apărea mai degrabă ca două femei trecute cu mult de prima tinerețe, obosite și slugarnice.
– Ai adus ce ai promis?
Nu, am vrut să-i zic, am venit până aici din plăcerea de a purta această discuție.
– Am adus, nobile domn!
– Arată-mi!
– Regina mi-a poruncit să-i arăt doar domniei sale.
Solul a mârâit și unul dintre bărboși a ridicat sica, făcând câțiva pași spre mine. Se putea auzi cum țes păianjenii pânze prin colțurile hanului. Când a ajuns aproape de mine, am murmurat o vrajă cu efect local și m-am reîntrupat în spatele lui. Nu-mi place să vărs sânge, nu-mi place nici să lovesc sau să pricinuiesc rău, dar trebuia să-mi dovedesc talentul. Așa că am ridicat brațele în sus și bietul om s-a trezit lipit de tavanul din stuf. Îi căzuse sabia, sulița, pumnalul și tot ce mai ținea la centură. Încerca să se agațe de ceva, dar nu reușea decât să-i strice hangiului acoperișul.
Cu un mic țipăt, Zoria m-a făcut atent. Al doilea bărbos se pregătea să arunce în mine cu sigyna. Oare de ce nu se potolesc niciodată înainte ca totul să se schimbe iremediabil în rău? Sulița a țâșnit în sus, străpungând acoperișul și întorcându-se pentru a se înfige în sandaua îndrăznețului. Mulțimea a izbucnit în urale. Ca oriunde, oamenii stăpânirii nu erau simpatizați.
Al treilea ilir a sărit spre mine, ca un taur înfuriat. Am dispărut și reapărut la doi pași în stânga lui. A stat o clipă, apoi a atacat iar și iar. Ilirilor le plăcea jocul, așa că se bucurau la fiecare ratare. Poate că am exagerat, nu e bine pentru afaceri să umilești oamenii.
– Bine! Gata!
L-am dat jos pe primul, i-am scos sulița celui de-al doilea, ba chiar i-am vindecat rana, iar ultimului i-am redat postura umană. Apoi mi-am deschis haina, le-am apucat pe amazoane de mâini și ne-am reîntrupat toți șapte la curtea reginei Teuta.
Ne aștepta pe un tron cioplit în cea mai fină marmură de Luna, construit pe un piedestal ornat cu labe de leu și capete de hidră. De-o parte și de alta, doi bărbați cu bustul gol, sprijiniți în sulițe lungi, mă țintuiau cu privirea. Ilirii care mă însoțiseră în această mică vrăjitorie au căzut la pământ, apoi s-au retras fără să scoată un cuvânt. Chiar și solul a îngenuncheat grăbit, nu înainte de a-mi arunca o privire mânioasă.
Regina ne aștepta. Mi-am plecat, politicos, capul. Amazoanele au făcut la fel, cu eleganța specifică neamului lor.
– Așadar, tu ești vrăjitorul!
– Întocmai, Onorată Regină, pe numele meu Charnabon, ucenicul lui Decaeneus.
Regina a ridicat din sprâncene și solul s-a grăbit să dispară.
– Să lăsăm micile scamatorii pentru plebe. Știu cine ești.
Cei doi bărbați și-au îndreptat sulițele spre mine, lăsând vederii adevăratele mecanisme din spatele lor. Arme interzise, ce puteau pulveriza o armată întreagă. Nu fără a lăsa urme. M-am prefăcut că nu le recunosc tehnologia. Regina s-a ridicat, fără să părăsească platoul, pe care își fixase tronul și sistemul de scuturi defensive, făcând câțiva pași dintr-o parte în alta.
– Cine sunt… ele?
Le-am prezentat:
– Asistentele mele: Zoria și Firida.
Regula era clară: se poate traversa timpul, doar într-o unitate de trei. De ce așa și nu altfel, nimeni nu putea susține că avea o explicație rațională, iar eu, simplu utilizator, cu atât mai puțin.
– Nu sunt din timpul nostru!
A trebuit să-mi plec capul. Regina era exact așa cum îmi fusese descrisă: inteligentă și frumoasă.
– Observatoare.
Amazoanele zâmbeau, așa cum doar ele știau, pregătindu-și tacticoase armele.
– Și nici din timpul ăsta! a adăugat regina.
Bărbații de lângă tron s-au încordat, declanșând alarma. Pe uși au început să intre soldați iliri și celți. Regina a țipat spre mine, dar deja eram departe, urmărind cum trioul își pierdea unicitatea. Apoi am revenit, încercând să evit petele de sânge ce se întindeau pe toată podeaua. Teuta era prăbușită pe tron, strângând din buze a neputință.
– De ce, Charnabon, trimisul lui Decaeneus?
Îmi părea rău de toată munca ei. Aproape reușise. Am scos din buzunar legitimația de agent al Muzeului de Istorie al Fluxului Real.
– Imperiul Ilir nu ar fi dăinuit, romanii tot v-ar fi înfrânt, extinzându-și dominația din jurul Mării Mediterane. Doar Evul Întunecat ar fi fost împins mai în viitor cu efecte mult mai rele decât cele din Fluxul Principal al Istoriei. Ar fi murit mult mai mulți oameni, crimele ar fi zguduit universul, Renașterea ar fi fost întârziată cu câteva mii de ani…
Am tăcut. Măreața regină privea undeva pe geam, spre portul în care intrau sute de vase romane. I-am văzut lacrimile și, o clipă, mi-a trecut prin minte că poate mă înșelasem, poate că un Imperiu Ilir ar fi adus acea pace râvnită de toți, cel puțin ar fi făcut ca această parte a Europei să supraviețuiască, iar popoarele trace, ilirice, dacice, getice, și altele, să nu dispară ca și cum nu ar fi fost. Data viitoare, mi-am spus, data viitoare mă voi alătura ei, așa cum își doresc de mult timp și amazoanele.
