Primul val aproape că l-a omorât. Nu l-a durut nimic, dar ce a simțit în clipele de început ale crizei, acel vârtej de ură și de compasiune, de furie și de iubire, de foame și de teamă, l-a izbit cu o violență ieșită din comun, l-a scos la propriu de pe carosabil și l-a proptit într-un coupé roșu, un Fiat sport parcat lângă bordură. Valurile următoare, mult mai mici, ca niște pulsații lente și din ce în ce mai slabe, i-au umplut ochii cu lacrimi. S-a dat jos din mașină și s-a ghemuit lângă portieră. Îl ustura gâtul, probabil că zbierase în primele momente, urlase nestăpânit, dar nu-și aducea aminte acest detaliu.
Apoi, în câteva minute, a apărut un echipaj de poliție, un bărbat și o femeie. Rapid și eficient, oamenii legii au constatat că mașina lui n-avea sistem automat de monitorizare și de oprire, nu avea nici RCA, doar CASCO, așadar era bun de o amendă. Pe care, de altfel, i-au și oferit-o odată cu procesul verbal.
– Puteți contesta amenda pentru accident, dar niciun judecător n-o să ia de bune afirmațiile dumneavoastră în lipsa unui monitor. Cât privește erceaul, aici lucrurile sunt clare. Semnați aici… și aici…
Pe când îi dădea o copie după procesul verbal, polițistul a izbucnit în râs. Nu în hohote prelungi, dar nici potolit. Râdea ca un om care tocmai auzise o glumă bună. Polițista privea în pământ, poate jenată de râsul colegului.
E și ea mică și la început, și-a spus Sebastian împăturind procesul verbal. Nu-i purta ranchiună polițistului, știa că nu-i râsul său. Cineva în cer se distra, asta era tot.
După care echipajul de poliție a plecat în treburile lui, iar Sebastian a rămas lângă mașină, așteptând să vină o platformă și s-o ridice. Alți bani, altă distracție.
Abia după o oră a ajuns la birou. Șeful a fost îngăduitor. În fond, oricui i se putea întâmpla. Poate nu la așa o intensitate, nu la o asemenea amplitudine. Bine că nu pățise mai rău. Unele cazuri se terminaseră prost. Scrisese și prin ziare, se dăduse și la televizor, așa că se putea considera norocos. Și ar cam trebui să-și instaleze la mașină un sistem automat de monitorizare și oprire. Nu doar că evita amenda în caz de accident, dar chiar îi putea salva viața.
– Pentru mine a fost cel mai rău de până acum, încercase apoi Sebastian să explice. S-o spun p-aia dreaptă, m-am cam săturat. Ce naiba să fac?
– Eh, ce să faci… i-a răspuns șeful în doi peri.
Restul zilei la birou a curs în liniște. Mai mult, a reușit chiar să recupereze o întârziere mai veche și să scoată la liman, înainte de termen, o revistă de proză scurtă de care se simțea oarecum legat: el îi concepuse macheta.
Ceva mai târziu, spre după-amiază, a închis calculatorul și a pornit spre casă. Fără mașină, o deplasare de cel puțin o oră, câteva stații cu metroul și apoi cu tramvaiul, zdranga-zdranga, stânga-dreapta. Pe drum s-a gândit la atacul de dimineață, la puterea devastatoare a acestuia, fără nicio alertă care să-l prevină, ca un tsunami iscat în miezul Bărăganului. Cum ar putea fi posibil așa ceva? Cine s-ar fi putut gândi la o asemenea enormitate?
În urmă cu doi ani, nimeni.
Astăzi, toată lumea. În fine, aproape toată lumea.
Fiecare și-o lua, într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu. Brusc, pe negândite. Auzeai în metrou, pe stradă, la serviciu:
– Băi, mi-am furat-o ieri nasol de tot. Am plâns cinci minute cât n-am plâns în zece ani.
Sau:
– V-am urât ieri pe toți. Cinci minute m-a ținut, nici o secundă mai mult, cred că dacă erați lângă mine vă spărgeam capetele. Doamne apără și păzește!
Sau:
– N-o să crezi. M-am întâlnit ieri cu fostul să lichidăm partajul. Eram singuri în apartament și mi-am luat-o dintr-o dată. Auzi? Simțeam că-l iubesc până dincolo de marginea lumii și că fără el n-o să pot nici măcar respira. În doi timpi și trei mișcări mi-am lepădat toate țoalele și l-am violat acolo, pe dușumeaua din sufragerie. Poți să crezi așa ceva? Și el n-a zis nimic, jigodia rânjea.
Sau:
– M-a lovit ieri o foame cumplită. Și o milă nesfârșită pentru amărâtu-ăla care cerșește la gura de metrou. M-am dus la el și am început să-i ling urechile. Puțea îngrozitor, dar mi-era foame și milă, voiam să-i rod urechile pline de jeg. Norocul meu că niște oameni cumsecade m-au tras de acolo. Am zăcut apoi toată ziua și am vărsat până mi-a luat foc beregata. Da, de data asta greața era a mea.
Oricine, mai devreme sau mai târziu, putea trăi altceva. O emoție, un set de afecte, un snop de sentimente sau de senzații. Episoadele se puteau repeta, uneori, după nici un minut. Alteori, unii mai norocoși, aveau parte de atacuri după luni și luni. Cel mai adesea, oamenii se confruntau cu așa ceva cam o dată la două luni. Plus minus niște zile. Dar alții n-aveau parte de asemenea întâmplări.
Sebastian avusese primul episod cu un an și jumătate în urmă. Îl luase pe înserat, în bucătărie, o teamă profundă, un atac de panică, ca atunci când începe un cutremur și te afli la etajul o sută al unei clădiri construite de un afacerist hrăpăreț. Sau ca atunci când ai un puseu de hipertensiune.
Simțise teamă, groază, teroare, frică. Nicio durere, doar sentimentul că sfârșitul e la doi pași. Se agățase de fața de masă, o trăsese jos cu toate farfuriile de pe ea, podeaua bucătăriei s-a umplut de cioburi și de resturi de tocană.
Pe vremea aia era cu fosta care, de altfel, s-a speriat zdravăn, la rându-i, dar sperietura ei, și-a dat seama Sebastian, avea pricini lumești. Poate că-i trecuse prin minte că ar putea rămâne pe drumuri dacă el ar păți un accident definitiv și de viața ei s-ar alege praful. Așa că, după câteva săptămâni și după încă un episod în care el, într-o noapte, dăduse buzna peste ea în baie și, fără un cuvânt, o privise minute bune cu repulsie, cu dispreț, cu o infinită dezamăgire în ochi, ea l-a părăsit.
A plecat luându-și o parte din haine în vreme ce el era la birou și i-a lăsat un bilet pe care scrisese câteva cuvinte: Asta nu-i viață. Apoi, după jumătate de an în care n-a mai dat niciun semn de viață, la ușa apartamentului și-a făcut apariția un individ, nici arătos, dar nici de lepădat, să ia restul catrafuselor.
Cumva jenat, bărbatul i-a dat o listă cu ce considera ea că-i aparține.
– Să știi că nu-ți poartă pică. Adică e fără resentimente, înțelegi?
– Ea e bine? A avut vreun episod? a vrut Sebastian să știe.
Nu, nimic de acest fel. Biata de ea nu căuta decât normalitatea. Liniștea, siguranța, confortul, sentimentul că e în siguranță. Lucruri pe care Sebastian nu i le mai putea oferi. Dar motivele plecării ei ar fi putut fi invocate, la un moment dat, și fără episoadele acelea. La urma urmei, de câte ori oamenii nu se despărțiseră exact din aceleași pricini, fără intervenții din exterior. Pretexte.
Poate că nu-l iubise niciodată. Sau nu atât de mult pe cât crezuse el și pe cât de mult îi spunea ea. Ducă-se.
I-a împachetat lucrurile din listă, niște haine, o trusă de machiaj, un iPod și căștile stereo, câteva cărți, câteva accesorii: inele, brățări, cercei. La sfârșit, după ce înghesuise toate acestea într-o geantă de voiaj, l-a poftit pe omul acela să bea împreună un pahar de vin.
– Ai trecut vreodată printr-un episod?
– Nu, i-a răspuns bărbatul al cărui nume nu-l știa și nici nu dorea să-l afle. Suntem normali și sănătoși.
De parcă ceilalți ar fi fost ciumați, loviți de vreo molimă. Sebastian se considera la rându-i normal, pentru că episoadele nu-i aparțineau. Nu, nicidecum.
Au băut o sticlă de vin împreună și au fumat, mai mult în tăcere, în bucătărie. Ce ar fi putut să-și spună? Să-i dea sfaturi cu ce îi place ei și ce nu? Va descoperi și singur. De ce să-l ajute? Nici celălalt nu se simțise dator să se înșire la povești despre ea, despre noua ei viață. Sebastian ar fi dorit să știe.
În cele din urmă, s-a dus în dormitor și a revenit cu o cutie de carton.
– E vibratorul ei, a uitat să-l treacă pe listă. Poate-i va trebui la un moment dat.
S-a bucurat să vadă perplexitate pe chipul celuilalt.
S-au despărțit fără să se salute. Sebastian a mai desfăcut încă o sticlă de vin, s-a îmbătat și a plâns cu plânsul lui. Și s-a rugat să aibă parte de un episod suprem, dincolo de care să nu mai fie nimic. Dar tot ce a căpătat a fost o durere de cap și o mahmureală, în zori.
La astea se gândea Sebastian în drum spre casă. Trecuse prin Cișmigiu și ieșise în Piața Walter Mărăcineanu, apoi făcuse stânga pe Brezoianu. Lângă intrarea în bloc se afla o bodegă în care trăgea uneori, înainte de a se refugia în casă, o bodegă în care se putea fuma temeinic. Așa era și în ziua aceea, mult fum albăstriu, deși mușterii, nu prea.
S-a înghesuit la o masă minusculă, de lângă geam, și a cerut o jamaică. Apoi și-a aprins o țigaretă.
Gusta, în răstimpuri, din țoiul de o sută, se strâmba vag de la tăria romului, sugea din țigaretă și privea pe geam la oamenii de pe stradă. Trecători întâmplători, multe cucoane care intrau la Mega Image și ieșeau încărcate cu sacoșe de plastic din care se ițeau cozi de praz ori se ghiceau casolete cu mâncare, sticle de vin sau de tărie. Impresia lui era că lumea bea mai mult decât înainte. De aceea și apăruseră sumedenie de bodegi la parterul blocurilor. Poate că d-aia nici nu se prăbușise economia.
După un timp și-a făcut apariția Chiriac, un vecin de palier pe ușa căruia scria cu slove frumoase, aurii Familia Chiriac S.
– Sebastiene! Cu ce te mai lauzi, băbăete?
– Beau o jamaică.
Numitul Chiriac, înalt și filiform, s-a răsucit spre tejgheaua la care dormita stăpânul bodegii.
– Miroane, adă-i lu’ vecinu’ înc-o jamaică și mie o absolută cu-n pic de gheață!
Și s-a așezat lângă Sebastian.
– Fac eu cinste, a spus Chiriac preventiv, cu toate că Sebastian nu dăduse vreun semn că s-ar fi împotrivit la înc-o sută de rom.
– Ai terminat pe ziua de azi? a vrut Chiriac să afle.
– Am.
– Treci mai târziu să facem un renț?
– Nu cred. Am avut un episod nasol de dimineață și mi-au luat talonul mașinii. Am întârziat și la serviciu. Beau jamaica și mă duc să mă culc. Sau să citesc ceva înainte de somn.
– A fost nasol?
Ochii apoși, albaștri ai lui Chiriac oglindeau o undă vagă de compasiune. Nu prea înțelegea el cum era cu episoadele. Se lăuda, de altfel, că niciodată nu avusese parte de așa ceva. Sau nu-și dăduse seama? Deși era greu de crezut că ar fi fost posibil una ca asta, cum adică să nu-ți dai seama?
Pentru că veneau dintr-o dată. Erai liniștit, senin, împăcat cu tine, ca o apă călduță, fără cercuri pe ea, fără pești în adâncuri, de fapt, fără adâncuri. Și brusc, ceva îți rupea sufletul. Un sentiment de rușine. O veselie fără contur și fără motiv. O enervare deplină, un val de mânie în care ai fi dorit să-i lovești pe toți cei din jur, să-i rănești, să-i faci să sufere. Sau primeai tu, la rândul tău, o suferință, o durere, o jale care putea atinge marginea universului și nu-ți mai rămânea nimic de făcut decât să izbucnești în lacrimi. Cinci minute, nu mai mult.
– A fost.
Au băut în tăcere, holbându-se pe geam, căscând gura la lumea de pe stradă și umplând scrumiera cu chiștoace. Apoi, după ce jamaica s-a dus din țoi, Sebastian a mai cerut încă una.
– Uită-te la ei, băbăete, a spus Chiriac.
– La cine?
– Oamenii de pe stradă. Zici că-s normali toți.
Sebastian s-a strâmbat.
– Adică, știi ce vreau să zic. Lume normală, dar habar n-ai cine are și cine n-are.
– Lumea-i normală la cap. Atâta cât poate fi.
– Da, Sebastiene. Așa-i. Dar episoadele astea… Nu știu cum să le apuc. Înțelegi?
– O să-ți vină și ție rândul, a rostit moale Sebastian. Și-ai să vezi atunci cum le apuci.
Romul îi dădea o anume liniște, îi umplea nările cu un parfum din copilărie și trupul cu o căldură calmă, potolită. Și toate astea erau ale lui, pacea, liniștea, amintirile. De fapt, ce mare lucru și episoadele astea. Da, e drept, veneau din senin, valuri de adorație, de uimire sau de amuzament. Valuri de ură sau de angoasă. Descurajare și dorință. Spaime și bucurii. Crude, intense, nerafinate, cu sau fără țintă. Și oamenii loviți de ele asistau ca niște spectatori, le trăiau și se încovrigau de tăria lor, se chirceau sub valuri, se schimonoseau, râdeau, plângeau. Pe stradă, la masă, în pat, la birou, în tramvai. Oriunde, oricând, din nimic. Și, da, uneori se mai și murea din pricina lor. Se petreceau accidente, crime, catastrofe mărunte și personale. Dar astea se petreceau oricum. Și înainte se ciocneau mașini pe șosele, avioane cădeau din cer, trenuri deraiau, rafinării explodau. Așadar? Nimic în plus. Poate doar sentimentul vag de neliniște că nu știai ce va urma să se întâmple cu tine la următorul episod.
– Zic unii că e de la Dumnezeu, și Chiriac a arătat spre tavan cu un deget incredibil de lung și de subțire, aproape străveziu. Dar eu nu cred asta. Ți-am mai zis, e-un virus sau vreun experiment scăpat de sub control. Adică e făcut de oameni, înțelegi? Iar unii, așa ca mine, au imunitate.
– Așa o fi.
Sebastian a dat peste cap ce mai rămăsese din țoi și s-a ridicat.
– Pleci? Mai stai, mai dau eu o jamaică.
– Ai dat destul, mulțumesc. Vreau să dorm.
Niciodată, în somn, nu avusese parte de episoade. În somn avusese doar vise. Și s-a gândit, în vreme ce se îndrepta spre ușa bodegii, că episoadele semănau întrucâtva cu visele cele mai aprinse. O asemănare palidă, totuși. Niciun vis, oricât de intens, nu se apropia de ceea ce se petrecea într-un episod.
Undeva, spre capătul străzii, cineva răcnea un cântec. Sebastian a dat din umeri. Poate că omul ăla era doar beat. Cine putea să facă diferența? Poliția, medicii, firește. Aveau detectori de unde alfa, beta, theta și delta. Oamenii purtau adesea asupra lor mici encefalografe care raportau tot. Avusese și el unul instalat pe mașină, dar se stricase și renunțase să mai cumpere altul. Oricum, legea era confuză, nu te obliga să ai așa ceva, dar dacă se întâmpla un eveniment neplăcut, erai bun de plată.
A intrat la Mega Image de unde și-a cumpără o sticlă de vin, un pachet de țigări și o conservă de pește după care s-a dus acasă.
Ajuns în dreptul ușii apartamentului, a bâjbâit după chei în vreme ce se gândea la astronauții care se învârteau deasupra Pământului. Oare și ei aveau episoade? Habar n-avea, presa nu relatase nimic despre așa ceva. Dar cei de pe submarinele nucleare? Dar cei de la NORAD sau de la PBCH? Ar fi putut declanșa un război termonuclear? Poate că asta era o chestiune de timp. Sau poate că în asemenea posturi erau angajați doar cei asemenea lui Chiriac, adică niște tipi imuni. Ceea ce era o tâmpenie. Se cunoșteau cazuri de oameni care fuseseră neatinși luni sau ani și care primiseră mai apoi vizita episoadelor.
Odată intrat în apartament a constatat, cu o oarecare neplăcere, că era așteptat. Pe canapeaua din sufragerie se afla o femeie între două vârste, îmbrăcată cu o fustă lungă și amplă, de o culoare incertă, și cu o bluză albă, fără decolteu, dar care-i punea cumva în evidență bustul generos.
N-o cunoștea și n-avea nici cea mai mică idee cum ajunsese acolo. A alungat momentele de stupoare, în fond erau ale lui și le putea controla. Măcar atât.
– Cine ești? Și cum ai intrat aici?
– Am intrat pe ușă, cum se intră.
Avea o voce plăcută, bine timbrată, liniștitoare chiar. Ochii ei albaștri, limpezi, l-ar fi determinat, în alte circumstanțe, la o petrecere spre exemplu, s-o curteze în felul său butucănos și direct.
– Dacă e vorba de vreo glumă, nu-s dispus. De unde-ai avut chei?
– Sebastian, n-am venit să fur, am venit să-mi cer iertare pentru episodul de dimineață.
– Doamnă, uite ce-i…
Și s-a oprit, încurcat. Ce naiba să-i spună? Adică, era limpede, cineva găsise de cuviință să-i joace un renghi. O glumă tâmpită, cum altfel. Nu se fac asemenea lucruri, în niciun caz.
– Nu-i nicio glumă, Sebastian. Spun adevărul.
Dar Sebastian se dusese deja în bucătărie. A așezat pe masă sticla de vin și conserva de pește după care și-a aprins o țigaretă și a revenit în sufragerie.
– Uite ce vreau să faci. Să te ridici și să pleci. Și să-mi arăți și un act de identitate. Aș putea chema poliția. Așa ar trebui să fac.
Simțea cum crește o mânie în el, mânia lui, desigur. Ce minte cretină putuse născoci asemenea păcăleală. Trimiseseră o femeie, ca să nu reacționeze prea abrupt. Dacă ar fi găsit un bărbat pe canapea care să-i îndruge aiureli despre episoadele sale, probabil că ar fi sărit la cafteală. În fond, era casa lui. Dar cu o femeie care chiar arăta interesant, cum să procedeze? Să-i dea o palmă? S-o ia de mână și s-o repeadă spre ușă?
Nu părea, totuși, să fie o hoață. N-avea asupra ei nicio geantă în care ar fi putut dosi ceva. Și nici n-ar fi avut ce să șterpelească mai de valoare. Dar poate că ascundea ceva pe sub fusta aceea largă. S-o caute pe dedesubt? A simțit pe lângă mânie și dorința s-o atingă, s-o pipăie, să pretexteze c-o percheziționează. Mânie și excitare simțea în acele momente. Creșteau amândouă în el, creșteau și erau ale lui.
Dar femeia stătea netulburată pe canapea și, a constatat Sebastian, pe măsură ce mânia sporea în el, ochii ei păreau că strălucesc mai tare, ca și cum ar fi fost fosforescenți.
A decis să nu intre în jocul lor, al celor care organizaseră farsa. Probabil că așteptau pe casa scărilor un semnal de la femeie, să dea năvală în casă și să râdă de perplexitatea lui. Poate că era în cârdășie cu Chiriac, în fond de ce-l tot momise acesta mai devreme cu țoiuri de rom? Ca unii să aibă timp să-i spargă ușa și s-o strecoare în casă pe femeia aceea care să-i spună prostii legate de episoade.
– Chiriac te-a trimis? a întrebat el.
– Nu, Sebastian. Nu m-a trimis nimeni. Mi-a părut rău de ce s-a întâmplat azi dimineață. De la mine au venit toate. Ura și compasiunea, furia și iubirea, foamea și teama. Pe toate le-ai trăit din pricina mea.
Sebastian avea gura uscată. S-a chinuit să înghită în gol. Era speriat. Chiar era speriat, își simțea inima cum i se zbate în cușca pieptului. Iar ochii femeii păreau acum că luminează de-a dreptul. Ce ființă umană avea asemenea ochi?
S-a așeză într-un fotoliu, unicul fotoliu, de altfel, aranjat în unghi drept față de canapea.
– Cine ești? a întrebat el și vocea-i era un pic behăită, tremurată și s-a rușinat din pricina asta.
– Nu-s un înger, dacă la asta te gândești. Mă poți atinge să te convingi… Haide, nu te teme. Mai devreme chiar te gândeai să-mi dai o palmă, așa-i?
Și a izbucnit în râs. Râdea melodios, deloc strident, aproape delicat. Apoi a întins mâna dreaptă către el, iar Sebastian i-a atins degetele apoi toată mâna, i-a explorat palma, liniile din palmă, avea pielea caldă, catifelată la atingere, ca și cum și-ar fi îngrijit-o cu creme sofisticate, cum vedea prin reclame. Mâna unei femei de patruzeci și ceva de ani care se respectă, care-și alungă vârsta, dar nu cu disperare, ci cu nonșalanță.
– Nu m-aș fi supărat dacă m-ai fi pleznit. Poate c-aș fi meritat-o.
– Ce ești? a reformulat Sebastian întrebarea. Cum te cheamă?
– Greu de spus, ocoli femeia răspunsul. Am fost chemată în multe chipuri. Sebastian… Chiar îmi pare rău pentru azi-dimineață.
– Îți pare rău? Îți pare rău și pentru restul? Ești o… Ești cauza episoadelor mele? Asta vrei să zici?
Judecând după expresia chipului ei, lui Sebastian îi era greu să-și dea seama dacă-i părea rău sau nu. Dar părea amabilă, într-adevăr. Ceea ce nu însemna nimic, la urma urmei.
L-a cuprins oboseala. Și plictisul, și dezgustul. O lehamite cât cerul. Oare ea cunoscuse vreodată acele revărsări, acele valuri devastatoare de sentimente care pe el îl lăsau pustiit? Probabil că nu. Cât privește ipoteza că de la ea veneau toate, nici pomeneală s-o ia în serios.
– Pleacă, i-a cerut el. Te rog să pleci.
Femeia s-a ridicat și atunci el a observat cât era de înaltă, mai înaltă decât el. Și ce armonie și grație avea în mișcări. O femeie de care s-ar fi putut chiar îndrăgosti dacă s-ar fi întâlnit în alte circumstanțe.
– Îmi pare rău, Sebastian.
– Te rog, încetează și lasă-mă. Spune-le alor tăi că ți-ai făcut numărul și gata. Du-te și râzi cu ei.
– Fie cum dorești.
Și atunci l-a izbit un regret ca o sfâșiere. O părere de rău colosală, anapoda, un val de remușcare, ca atunci când faci un lucru necugetat și știi că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel.
Femeia a trecut în vestibul și apoi s-a auzit ușa de la intrare. Plecase purtând cu sine o pace și o liniște fără seamăn.
Câteva minute a zăcut Sebastian în fotoliu, privind în gol nemișcat și cu ochii plini de lacrimi, traversat de remușcări care-l dureau până în vârful unghiilor, devastat și prăbușit în sine.
Apoi, după ce valul a trecut, s-a ridică în picioare și, clătinându-se, a reușit să iasă pe casa scărilor. Femeia plecase. Probabil că deja era în stradă, îndreptându-se către locurile ei misterioase, către țelurile ei imposibil de descifrat.
A alergat înapoi în apartament, privind de la fereastră în lungul străzii Brezoianu. Nimic ieșit din comun, aceiași oameni mărunți, cu grijile lor, târând după ei povara episoadelor trecute, neliniștiți la ce urma. Altceva, nimic. Nicio siluetă înaltă și elegantă, nicio speranță.
Nu avea să afle niciodată motivele, cauzele pentru care, uneori, trăia emoții și afecte care nu-i aparțineau, dar mai ales nu va afla niciodată de ce venise femeia să-și ceară iertare. Nu urma să afle de ce alții nu pățeau așa ceva. Măcar el știa acum de unde venea tot ceea ce primea, dar atât de puțin doar să știi.
S-a dus în bucătărie, a desfăcut sticla de vin și a băut direct din ea, cu înghițituri mari, lacome, cu o sete care încă era a lui.
povestirea face parte din volumul „Cetatea Morgana și alte povestiri” de Marian Truță
Povestirile din Cetatea Morgana… sunt realiste, fantastice, horror, distopice, science-fiction și iar realiste. Și toate la un loc. O serie Twilight pe hârtie, cu toate ingredientele și condimentele. Pentru că, odată scufundat în lumea lor, mintea creează instantaneu atmosfera în cele mai mici detalii, conturează personajele, trăiește momentele. Atât de bune sunt… Marian Truță le creionează și conduce magistral!
„Dinspre Africa. Spre Africa.
Cetatea Originară este locul esențial.
Călătoriile se pot duce doar între două puncte, succesiv, și nu simultan, înspre o infinitate de puncte.
Egiptenii știau. Vezi piramidele care închideau drumul spre cetatea originară. Sfinxul privește spre est și păzește piramidele.
Călătoria esențială se face spre Locul Primordial din orice punct energetic, dar nu din oricare alt punct. Chakra fundamentală este holografică. Orașele sunt armonicile acesteia. Orașele apar și dispar doar pe chakre geologice.
Ema este oglindirea femeii arhetip.
Orașele sunt puncte energetice!
Bucureștiul este la jumătatea dintre ecuator și polul nord (axis mundi). Cetatea Bucureștilor este punctul de inflexiune. Dacă știi cum să pleci, poți ajunge oriunde, dar mai ales la Cetatea Esențială. Am descoperit Locul Primar!”
