VARA LUI 1984
UN SAT DIN SUDUL-VESTUL OLTENIEI
Copilul deschise poarta și o zbughi ca din pușcă, sărind peste podețul vechi de lemn fără să-l atingă, după care o luă la dreapta pe drumul principal, reușind să-l evite în ultima clipă pe nea Matei, care venea de la câmp cu o spinare de costreie verde pentru gâște.
În urma lui, Maria ieșise cu un retevei făcut dintr-o creangă uscată luată de la mărul din grădină și pe care îl ținea tot timpul în bucătăria de vară, deasupra corlatei, priponit între două cuie ruginite pe care iarna le folosea ca să agațe șunca la afumat.
− Vino înapoi, nu auzi! Vino înapoi, împielițatule că îți tăbăcesc pielea de nu mai ieși trei zile din curte. Auzi tu?!
− Nu mai vin mamaie. Nu mai vin că mă duc la Bia, că am treabă, răspunse copilul oprindu-se pentru o clipă și uitându-se cu teamă în urmă.
− Ce treabă ai, mă tu, cu Bianca lui Vintilă? Vino acasă, tu n-auzi?
− Nu vin, nu…! Că am treabă. Și-apoi, dacă mă întorc acum, mă bați. Mai bine vin diseară.
− Nu te bat „mă”, tu nu auzi! Vino încoa’ că trebuie fiert la porci și eu nu pot să stau pe lângă foc că pusăi copaia în mijlocul curții să spăl. Sau nu-ți mai aduci aminte ce ai făcut ieri când ai plecat tot așa haihui și ai picat în balta de la poarta lui Ilie Avram?
− N-am uitat, nu, răspunse copilul în timp ce făcea dreapta pe ulița ce urca până sus, la casa lui nea Ion Vintilă. Viu diseară, mai spuse el și dispăru vederii.
− Ptiu, drace! Să vină ai tăi să te ia că nimic nu faci. Mă gândeam și eu la un ajutor din partea ta în vacanța asta și tu… Nimic. Nu faci nimic. Cât e ziulica de lungă alergi pe toate câmpurile și pe toate dealurile, te cațeri prin toți pomii și mergi pe toate gardurile parcă ai fi maimuță. Ei, lasă… Lasă că vii tu acasă. Vorbim noi diseară, când te-o răzbi foamea. Auzi tu! mai spuse femeia și întră în curte trăgând după ea poarta veche de lemn.
Nepoata lui nea Ion Vintilă stătea într-o casă mititică, chiar în capătul uliței, la vreo două sute de metri de strada principală. Drumul până la ea era anevoios, drum de țară, plin de pietre amestecate cu țărână și care, la orice bură de ploaie, se transforma într-o veritabilă mocirlă așa că, băiețelul începu să gâfâie serios pe la jumătatea distanței, cărarea nezvântându-se suficient de mult după ploaia din ziua precedentă. Din loc în loc, picioarele desculțe i se afundau până dincolo de glezne în mocirlă, fapt ce pe el îl bucura enorm, nămolul cleios gâdilându-l teribil atunci când i se strecura nestingherit printre degete. Începuse deja să chicotească și când ajunse în fața porții, intră într-o baltă din mijlocul drumului unde își curăță cât de cât picioarele frecându-le unul de altul. După ce termină, își îndreptă întreaga atenția asupra căsuței din chirpici, privind cu jind printre ulucile date cu var, căutând-o din ochi pe fată. Cum nu reușea să distingă mare lucru, se apropie de gard și dădu într-o parte una dintre uluci, zgâindu-se în curtea omului, în timp ce își ștergea mâinile de turul pantalonașilor scurți de culoarea cerului. Cum nu observă nicio mișcare, dădu să intre dar se răzgândi în secunda următoare, atunci când își aminti de țapul lui nea Vitilă. Căci nea Vintilă avea vreo cinci sau șase capre de care avea grijă cel mai fioros țap pe care îl văzuse el în viața lui și cu care, gândea el, ar fi păcat să se pună, ținând cont de cât de firav îi era trupul chiar dacă, în imaginația lui, în urmă cu nici o săptămână, îl învinsese în luptă dreaptă pe însuși Winetou, vestita căpetenie a apașilor din nemuritoarele romane ale lui Karl May, atât de dragi lui.
Așa că, neștiind cu siguranță unde se află respectivul, se hotârî să nu mai intre neinvitat în curtea omului și să strige pur și simplu la poartă. O luă la stânga pe lângă gard, plimbându-și cu grijă degetele de la mâna dreaptă pe fiecare ulucă în parte. Așchii mărunte de var începură să se desprindă de pe scândurile uscate lăsând în urma sa o dâră albă pe iarba măruntă. Când ajunse în dreptul porții mici, se sprijini de stâlp și sări peste un snop de romaniță ce binevoise să răsară chiar acolo, în drum, fără să-i pese de gura lumii. Se agăță cu mâna stângă de stâlpul din mijloc în timp ce cu dreapta începu să zdrăngăne clanța de la poartă făcând un tărăboi de nedescris.
− Nea Ioane! Nea Ioaneee! strigă el din toți boșogii. Măi, nea Ioane…
− Care ești, mă, acolo!? auzi el într-un târziu după tot vacarmul pe care îl făcuse.
− Io sunt nea Ioane, Mihai!
− Care Mihai, mă?
− Mihăiță, al lu’ Marioara lu’ Traian.
− Al cui, mă?
− Al lu’ Marioara lui Traian, nu-ți zisăi!
− Aaaa! Iar ai venit mă, țâcă? întrebă bătrânul în timp ce deschidea poarta de lemn.
− Aha! răspunse băiețelul privind lung la bătrânelul din fața sa. Uite-mă!
− Păi, te văd, cum să nu. Că doar ești aici! Și, ce vrei?!
− Ăăăă…
− Așa, spune! Ori ți-a pierit dintr-o dată glasul?
− Aaaaa, nuuu! răspunse copilul mutându-și fâstâcit greutatea de pe un picior pe altul. Că de vorbit, vorbesc…
− E, și… Ce vrei?
− Auzi, nea Ioane… Dar mata, așa… Ce mai faci?
− Mă, tu auziși cumva că umblai în stupină de dimineață…
− A, nuuu. Întrebai și eu așa, să văd cum o mai duci. Ești bine, sânătos?
− Sunt bine, răspunse bătrânelul privind lung peste dealuri. Mulțămesc lui Dumnezeu! În fine, lasă asta acum. Haide, zi… Intri să-ți dau un fagure?
− Aaa, nu trebuie… Că eu, mă cam grăbesc…
− Ei! Atunci, dacă te grăbești… Eu nu te rețin. Du-te într-ale tale, măi băiete.
Mihai privi lung la bătrânelul care se pregătea să închidă poarta și, înghițind în sec, reuși să rostească cu jumătate de gură:
− Știi, dacă e, aș putea să mai stau așa, puțin. Asta, dacă nu e cu supărare… Și parcă, aș gusta puțin și din fagurele ăla despre care spui, mai continuă copilul. Dacă nu deranjez…
− Nu deranjezi măi, puță. Haide, intră, că e și nepoată-mea acasă. E pe undeva prin livadă, adună la niște mere de vară. Hai!
− Eu… Eu aș intra dar…
− Dar ce?
− Vasilică, e acasă? întrebă copilul vârându-și capul prin poarta deschisă pe jumătate pentru a putea arunca o privire scurtă în curte.
− Aaaa! De-asta nu intrași tu. Ți-e frică de Vasilică… Haide, nu ai teamă. E plecat cu ciurda.
− Tare nărăvaș țapul ăsta al lu’ matale, mai spuse băiețelul în timp ce intra în curte. Nărăvaș rău! Acu vreo două zile, m-a alergat o jumătate de poiană. Dacă nu era Bia să îl stăpânească, praf mă făcea.
− He, răspunse bătrânelul în timp ce închidea poarta. Îl știu. E cam boțogaș cu strinii. Dar nu e acasă acuma, stai liniștit! Haide, du-te și stai colo la masă, în pridvor până o chem eu pe nepoată-mea din grădină!
− Aha, că bine zici. Că e cam zăpușeală, răspunse copilul în timp ce urca în fugă cele cinci trepte de lemn pentru a ajunge în tindă.
Casa lui nea Ion Vintilă era una obișnuită, cum se purta în vremea aceea prin nordul Olteniei, ținând cont de situația în care se afla țara și de necesitățile fiecăruia. Nea Ion era om gospodar. Nu avea mult pământ, doar o bucățică cu pomi fructiferi în spatele casei unde era stupina care se continua mai spre deal cu vreo zece rânduri de vie producătoare din care toamna obținea cel mai parfumat must de pe toată zona, must care se transforma mai apoi într-un vin rozaliu după care tânjeau atât bărbații cât și femeile deopotrivă. La toate astea, se mai adăuga bătătura ce era împărțită în două bucăți, partea din fața casei care nu era foarte mare ca dimensiune și o altă bucată aflată în dreapta, unde nea Ion ținea orătăniile, inclusiv pe năzdrăvanul de Vasilică cu cele cinci (sau șase) soțioare ale lui.
Odată ajuns în pridvor, copilul se așeză pe un scaun de lemn cu spătar pe care îl găsi lângă masă după care, sprijinându-și cotul drept pe aceasta, trase adânc aer în piept bucurându-se pe deplin de mireasma ierbii. Stătu așa, preț de câteva clipe, cu ochii închiși, în timp ce razele soarelui îi mângăiau obrajii rumeni, bucurându-se de copilăria sa fără griji și mulțumindu-i din toată inimioara lui, Bunului Dumnezeu că i-a dat bunicii și în același timp și lunga vacanță de vară pe care să o petreacă la țară, departe de asfaltul încins al orașului. Când deschise ochii, zări un fluture în toate culorile pământului ce se așeză ușor pe unul dintre stâlpii de lemn ai casei ce susținea acoperișul și își apropie nevinovat degetul arătător de el, fiind foarte atent să nu-i culeagă polenul.
Fluturele se sperie și-și luă zborul în scurta lui călătorie prin lume.
− Asta viață, se trezi el vorbind singur dintr-o dată. Mda…
Pe Bia o auzi ca prin vis în momentul în care urca în fugă scările, tropăind cu papucii de cauciuc de parcă ar fi venit oastea întreagă a lui Suleiman Pașa să cucerească toată Oltenia. Fetița se opri brusc în capul scărilor și îl privi fâstâcită, înnodându-și degețelele micuțe în poală.
− Ai venit! spuse ea.
Mihai o privi lung și se îmbujoră pe loc, fără să vrea. Purta o rochiță cu buline roșii ce se oprea brusc deasupra genunchilor și care îi scotea în evidență ochii de un verde pal. Avea părul întunecat ca cerul nopții, tuns bros, după ultima modă de la oraș, în care se rătăciseră cumva două frunze de măr. După urechea dreaptă, se odihnea timid un fir de busuioc care, atunci când se apropie de el, îl îmbătă cu mireasma lui.
− Ce te uiți așa la mine? îl trezi fetița din visare.
− Cum mă uit?
− Așa! îi răspunse ea fluturându-și mâinile prin aer în timp ce se așeza pe pridvor.
− Nu mă uit nicicum. Ți se pare…
− A, da! Bine… Dacă zici tu… Credeam că nu mai vii, continuă ea bâțâindu-și iritată picioarele. Dacă mă uit mai bine la tine, te-ai roșit tot!
− Cred că de la soare…
− Aha! De la soare… Ce facem, mergem la heleșteu?
− Nu plecați nicăieri, se auzi vocea bătrânului în timp ce urca scările ducând în mâini o farfurie plină de faguri mustoși. Nu plecați nicăieri până nu gustați din minunăția asta. Acușica vă aduc și o carafă cu apă rece de la fântână. Că merge de minune cu miere.
− Mulțumesc mult, nea Ioane, răspunse băiețelul trăgându-și scaunul mai aproape de masă. Mulțumesc mult de tot!
− Să vă fie de bine, mai spuse bătrânelul îndreptându-se spre fântâna cu cumpănă din fundul curții.
Cei doi copii se așezară la masă și începură să înfulece de zor, râzând cu gura până la urechi, în timp ce licoarea aurie li se scurgea nestingherită pe degete.
− Mă gândeam ca după heleșteu să urcăm și până la mănăstire, ce zici? întrebă fetița.
− Aha! Mergem, de ce nu. Poate s-o fi copt și cireșul ăla bătrân, din curte. Aruncăm o privire…
− Chiar așa!
− Chiar așa, ce? întrebă bunicul fetei în timp ce așeza pe masă carafa cu apa rece ca gheața.
− Nimica, nea Ioane! Nimica. Vorbeam și noi, așa! răspunse băiețelul.
− Să nu faceți cumva iarăși vreo prostie, că doar știți bine cam cum sunteți voi doi.
− A, nu tataie, stai liniștit, replică fetița în timp ce-și ștergea gura cu podul palmei pentru a lua o gură de apă. Ne ducem pe la heleșteu. Ne uităm și de gâște să vedem dacă sunt bine și… stăm pe acolo.
− Păi așa să faceți, și nimic altceva! Și să puneți mâna să vă spălați înainte de a pleca! Amândoi! Parcă ați fi doi purcei. Mai rămâne să se pună muștele pe voi și gata, ați rezolvat problema.
− Ne spălăm, ne spălăm! răspunse băiețelul.
− Ia spuneți, voi doi… sunteți de-o vârstă, nu-i așa?
− Aha! răspunse copilul. Amândoi la fel, într-a patra…
− Și cartea, vă place?
− Nu prea, se auzi vocea lui Mihăiță în timp ce se înfrupta dintr-un fagure mare. Adică… așa și-așa!
− Păi ar trebui să vă placă, așa ar trebui. Să ajungeți și voi oameni mari în viață. Nu să dați toată ziua cu sapa, ca mine. Așa gândesc eu că ar fi bine… În fine, să închideți poarta când plecați. Eu mă duc să văd ce face mă-ta mare în livadă că o lăsai să întoarcă niște fân.
− La revedere, nea Ioane!
− Mda… La revedere!
Bătrânul coborî scările și, după ce își luă bastonul care îl aștepta rezemat de un păr timpuriu, cam de aceeași vârstă cu el, de lângă șopru, făcu stânga și dispăru în spatele casei.
Cei doi copii mai băură amândoi câte o cană cu apă, după care o zbughiră împreună pe poartă afară, uitând să o închidă.
Pe cer, soarele strălucea din toate puterile săgetând satul cu razele lui incandescente ce făceau ca aburi mari să se ridice din pământul încă umed pe alocuri.
Se grăbiseră atât de tare să ajungă la heleșteu încât uitaseră să se și spele așa că, primul lucru pe care îl făcură când ajunseră pe malul apei, fu să scape de mierea lipicioasă care începuse de acum să se usuce pe obraji și pe mâini dându-le o senzație extrem de neplăcută.
La baltă, erau o sumedenie de copii, cum se aflau pe vremea aceea, care mai de care mai îmbujorați în obraz, cu părul ud sau unii murdari din cap până în picioare de mâl, alergând prin apă alături de gâște și rațe, speriind teribil bietele păsări care gâgâiau și măcăneau în cor făcând un tărăboi fantastic. Pe mal, doi câini jigăriți lătrau fugind de colo-colo, temându-se să se arunce în apă, speriați de gălăgia infernală care se auzea.
Căci așa era copilăria vremurilor acelora, lipsită de griji și liberă ca pasărea văzduhului.
Petrecură restul zilei pe malul apei, îmbrâncindu-se unul pe altul sau aruncându-se în baltă de pe o piatră veche de moară uitată din cine știe ce timpuri lângă un smoc de trestie verde. Seara târziu, când soarele începuse deja să apună în spatele zăvoiului, se pregătiră cu toții să plece spre casele lor, mai obosiți decât după o zi de muncă, pe ogor. Cârdurile de rațe și gâște luaseră de mult drumul spre casă, plecând singure fiecare pe la ograda lor, lăsând în urmă o droaie de copii care, dezmeticindu-se într-un final, își făceau acum griji pentru jordeaua care îi aștepta, cu siguranță, în spatele porții. Dar foamea era mai puternică decât frica de bătaie așa că, desculți și murdari din cap până în picioare, plecaseră toți pe la casele lor promițându-și ca mâine să fie cuminți și să facă multă treabă în bătătură, așa cum le sta bine unor copii harnici și cu iubire de Dumnezeu.
Când ieșiră la strada principală, cei doi copii se opriră pentru moment uitându-se unul la altul și plesnind cu palmele țânțarii care începuseră deja să-și facă simțită prezența.
− Ce zici, mai mergem în deal la mănăstire? întrebă Mihăiță privind-o rugător în ochi pe fetiță.
− Știu și eu… Văd că luna abia acum mijește dinspre culme. Ai chef să mergi acasă așa devreme?
− Nu prea. Că o să iau sigur bătaie.
− Și pe mine cred că o să mă certe.
− Haide atunci să dăm o fugă până în deal, la mănăstire! Ne uităm dacă s-au copt cireșele și ne întoarcem.
− Ai dreptate. Haide să mergem! Stăm cinci minute și plecăm.
Plecară amândoi ținându-se de mână, el limpăind cu picioarele goale prin colb, iar fetița cu papuceii în mâna dreaptă, pășind atent, ferindu-se cât putea mai bine de pietricelele ce apăreau ici-colo pe drumul bătătorit.
Se strecurară în liniște pe lângă casa lui Ghiță Băzăvan, fiind extrem de atenți să nu-i trezească potăile, cinci câini ciobănești la fel de mari ca urșii și pe care acesta îi ținea dezlegați prin curte de teama hoților. Că se întâmplase în urmă cu vreo doi ani să-i fure cineva niște porumbi din pătul și de atunci, se învățase minte. Câinii îi simțiră însă și se ridicară pe porți în sus mai mai să sară gardul la ei. O zbughiră cât putură de repede, cu inima bătând să le spargă pieptul, privind cu teamă în urmă, spre ograda omului.
Când ajunseră la mănăstire, Luna răsărise bine și se odihnea acum deasupra pădurii. Intrară în curte printr-o spărtură din gard, având grijă să se ferească de ramurile unui rug de măceș crescut chiar acolo, în drumul lor. Ajunseră la cărare și parcurseră cei câțiva pași până la edificiu într-o liniște deplină, privind lung la turla de lemn a bisericii.
− Crezi că ar trebui să ne rugăm? întrebă fetița șoptit.
− De ce?
− Păi să ne ierte Bunul Dumnezeu că practic, noi furăm cireșele astea…
− Vorbești serios?
− Păi eu așa gândesc… Nu-i așa?
− Știu și eu, răspunse copilul privind lung la scările sparte de piatră ce urcau până în pridvorul bisericii. Bine atunci. Dacă zici tu! Haide, să mergem!
Urcară amândoi treptele, ținându-se strâns de mână, făcându-și curaj unul altuia. Când ajunseră în pridvor, privirea le fu atrasă de desenele de pe pereți care acum, în lumina difuză a lunii, li se păreau venite parcă din vremuri străvechi înfățișând tot felul de draci care chinuiau sufletele oamenilor împungându-i cu tridente sau fierbându-i în cazane mari cu zmoală. Ici-colo, tencuiala burdușită începuse să se desprindă de pe pereți, luând cu ea și pictura veche peste care trecuseră mai bine de două sute de ani. Deasupra ușii masive de lemn era scris un text, într-o limbă necunoscută lor și pe care, de fiecare dată când vizitau lăcașul de cult, se chinuiau amândoi să-l descifreze fără sorți de izbândă însă.
− Să ne rugăm, spuse fetița cu voce tremurândă în timp ce-și împreuna mâinile la piept.
Căzură amândoi în genunchi și spuseră murmurând, în cor, Tatăl nostru, rugăciune pe care toți bunicii aveau grijă să-i învețe pe nepoți. După ce-și făcură semnul crucii, își cerură scuze că intenționează să fure niște cireșe din pomul aflat în spatele bisericii și coborâră treptele reci cu spatele, având grijă să țină capul plecat tot timpul.
Odată ajunși în curte, o zbughiră într-un suflet în spatele edificiului oprindu-se numai lângă trunchiul bătrânului cireș ale cărui crengi, în lumina lunii, se aplecau acum peste ei asemeni unor gheare uriașe. Începuse să bată vântul iar foșnetul frunzelor îi înfioră făcându-i să se îmbrățișeze pe moment, fapt ce nu-i scăpă fetiței și care, după ce stătu așa câteva secunde bune, îl împinse cu mâinile, îmbujorată.
− Ia vezi… Ia vezi tu… Că întreci măsura.
− Aș putea spune același lucru despre tine…
− Adică?
− Adică… Tu… Of! În fine! răspunse băiețelul oftând. Haide, te urci tu să iei o mână de cireșe?
− Cum să mă urc eu?
− Păi de ce NU?
− În primul rând pentru că sunt în rochiță și nu se cade ca eu să mă cațăr în copac în timp ce tu stai jos. Iar, în al doilea rând, pentru că eu sunt fetiță și e normal ca tu, ca un cavaler ce ești, să te sacrifici pentru mine…
− A, da… Acum nu mai întrec măsura, acum sunt cavaler! Nu crezi că…
− Auzi, de ce m-ai adus aici? Eram acasă dacă nu mă luam după tine.
− Oooof! Ești o nesuferită, mai spuse băiețelul în timp ce se agăța deja cu brațele de primele crengi. Își făcu vânt cu picioarele și din două mișcări ajunse la etajul următor de ramuri unde și descoperi buchețelele mici de cireșe ce sclipeau în lumina palidă a lunii și pe care începu să le culeagă cu mare atenție.
− Ah! eroul meu, gânguri fetița însoțindu-l cu privirea, fremătându-și mâinile de grijă de fiecare dată atunci când băiețelul se avânta de pe o ramură pe alta.
− Ai zis ceva?
− Nu am zis nimic. Ce să zic… Mai vii azi? Că se face dimineață…
− Deci mă jur… Ai merita să nu-ți aduc nimic. Să te las acolo să poftești până te apucă leșinul. Exact asta ai merita!
− Aaaa! Haide măi, Mihăiță! Că am glumit. Adu-mi și mie, te roooog! Măcar câțiva cerceluși. Știi că îmi plac foarte mult!
− Bine… Bine… Acuși cobor, răspunse băiețelul în timp ce îndesa în sân și ultimul pumn de cireșe, după care se lăsă să alunece încet până la ultima ramură, de care rămase agățat în mâna dreaptă, la o jumătate de metru de pământ.
− Să nu te lovești, bine!?
− N-ai tu grijă, îi răspunse el în timp ce-și dădea drumul pentru a ateriza apoi fără zgomot pe iarba umedă. Mamaie îmi zice toată ziua că parcă aș fi maimuță, nu om!
− Păi și nu are dreptate?
− Crezi tu asta, Bia?
− Nu cred nimic. Haide, să mâncăm acum. Ia loc aici, lângă mine. A început să-mi fie și puțin frig. Ție nu ți-e răcoare?
− Ba da, un pic, așa, rosti băiețelul în timp ce se așeza lângă ea.
Dădu drumul la cireșele din sân și acestea se rostogoliră pe jos, formând o mică grămăjoară.
− Ai adus și niște cerceluși! se minună fetița alegând o pereche rumenă și pe care îi și agăță cu drag după urechi. Ești un dulce, știi asta?
− Dacă spui tu, răspunse Mihăiță cu vocea tremurândă.
Nu știa foarte bine de ce, dar începuse să aibă puțin emoții așa că îi tremură mâna dreaptă atunci când culese de pe jos un fruct dulce și zemos. Fetiței nu-i scăpă gestul și îi spuse zâmbind:
− Dacă ți-e foarte frig, poți să stai mai lângă mine… Nu mă supăr.
− Bine, dacă așa vrei tu…
Mâncară în liniște, scuipând sâmburii pe jos, antrenându-se pe nesimțite într-un joc de-a cine îi suflă cu putere cât mai departe. După ce se săturară, se întinseră pe iarbă, unul lângă altul, privind cerul înstelat.
− Bia…
− Da, Mihăiță. Spune!
− Crezi… Crezi că noi doi vom rămâne prieteni și când ne vom face mari?
− Ce vrei să spui?
− Adică prieteni așa buni, cum suntem acum. Mie, mie mi-e foarte greu dacă nu mă întâlnesc cu tine măcar o dată pe zi. Nu știu de ce… Îmi place mult să fiu cu tine. Iar când mă găndesc că se termină vacanța și tu pleci la București, iar eu la Drăgășani… Mi-e… Mi-e greu, să știi!
− Sigur prostuțule, îi răspunse ea luându-i mâna dreaptă în mâna ei. Cu siguranță.
− Bine atunci! M-am liniștit. Pentru că, dacă nu vom rămâne prieteni, nu știu ce-ți fac.
− Da măi, stai liniștit, mai spuse ea oftând în timp ce privea astrul nopții care se ridicase acum de două palme deasupra pădurii.
Brusc, fetița sări în picioare și, cu mâna dreaptă întinsă spre pădure continuă în timp ce țopăia de pe un picior pe altul:
− Ai văzut?! Ai văzut?!
− Ce să văd? întrebă băiețelul ridicându-se și el pe vine.
− Două luni. Uite acolo, în spatele pădurii.
− Ce spui tu, prostuțo? Unde?
− Of… Uite acolo, nu vezi? Acolo, în vârful dealului, pe culme.
Băiețelul se ridică bombănind în picioare și privi lung spre direcția arătată de fetiță.
Într-adevăr, lângă luna cea mare, mai apăruse acum încă una, de dimensiuni mai mici și care, după ce staționă câteva secunde lângă aceasta, începu să se deplaseze lin pe deasupra copacilor, pentru a dispărea apoi undeva în dreapta, în spatele dealului.
− Ai văzut? întrebă fetița cu voce tremurândă. Așa ceva… Ce-o fi fost asta?
− Nu știu ce o fi fost, răspunse băiețelul, dar eu zic să mergem acasă.
− Aha! Și eu zic la fel. Hai să mergem că mi-e cam frică! Că am citit eu o poveste despre…
− Despre ce, Bia? se auzi glasul plângăcios al băiețelului.
− Despre… Mai bine nu-ți zic. Hai să mergem!
− Despre ce măi? Spune-mi că mor aici de frică, o ruga Mihăiță în timp ce, ținând-o strâns de mână, se îndreptau în fugă către spărtura din gard pe unde intraseră.
− Ei bine, na… Dacă insiști… Despre vampiri.
− Despre ce? se auzi în noapte țipătul strident al copilului care își stăpânea cu greu lacrimile.
− Despre vampiri, nu auzi. Că cică acum ar apărea ei, când e lună plină.
− Ăia cu dinții?
− Da! Chiar ăia.
− Și… Și tu chiar crezi chestia asta, Bia?
− Nu cred nimic. Haide să fugim!
− Mie… Mie îmi cam tremură picioarele.
− Ei, și tu acum, îi răspunse fetița în timp ce-l ținea strâns de mână. Crezi toate prostiile. Fii bărbat!
Trecură în fugă pe lângă casa lui Ghiță Băzăvan, iar în graba lor, nici măcar nu mai auziră ciobăneștii omului care se repeziseră iarăși pe poartă în sus dornici să rupă niște pantaloni. Atât erau de speriați. Când ajunseră la drumul principal, se opriră pentru o clipă și priviră cu teamă în spate, să se asigure că nu sunt urmăriți de nicio dihanie, fie ea pe jos sau prin văzduh. După ce se convinseră că totul este în ordine, porniră la pas grăbit spre sat.
− Te duc acasă?
− Dar ce, vrei să mă lași singură?
− Nu, nu… Te duc până în fața porții și… și după aceea mă duc și pe mine. Adică… Vreau să spun… Că mă duc și eu acasă la mine. Singur!
− Păi așa!
Când ajunseră în fața gospodăriei lui nea Vintilă, se opriră amândoi pentru o secundă și se uitară unul la celălalt. Pe chipul amândurora se putea citi cu ușurință frica.
− Am uitat papuceii în deal, la mănăstire…
− Îi luăm mâine.
− Da, îi luăm! Știi, Mihăiță… Eu, eu zic să nu spunem nimănui nimic despre noaptea asta, continuă fetița.
− Da, și eu zic la fel. Că doar nu suntem nebuni.
− Păi să știi, că avem toate șansele să ajungem amândoi la glumeți dacă vorbim despre chestia asta!
− Crezi tu, Bia?!
− Eu așa zic, să stăm cuminți. Și-așa, cred că o să mă încingă mamaie când m-o vedea la ora asta acasă.
− Cred că și pe mine mă așteaptă cu jordeaua, replică Mihai. Că nu am mai luat-o de ieri, de când cu balta de la poarta lui nea Ilie Avram.
− Aha, că bine zici. Atunci… Eu eu mă duc, Mihăiță. Plec! mai spuse fetița și se apropie ușor de el, sărutându-l cu drag pe obraz, după care, vizibil rușinată, o zbughi în curte chicotind.
Când băiețelul ajunse acasă nu intră pe poartă, ci o luă prin spatele casei, prin grădină. Merse tiptil până în dreptul pătulului și de acolo intră în curtea cealaltă printr-o ulucă pe care o știa că se dă în lături și pe care avu grijă să o pună la loc pentru a nu intra păsările de curte în grădina bunicilor și să facă prăpăd în ziua următoare. Îl salută din mers pe Țumbi care dădea zdravăn din coadă când trecu pe lângă el și se opri exact în dreptul fânăriei în care se urcă fără să folosească scara, cățărându-se pe niște lemne rezemate de pereți pentru ca mai apoi să treacă din ochi în ochi ținându-se zdravăn de grinzi, până ce ajunse în dreptul gurii de intrare. Exista desigur și o scară de salcâm ce avea probabil aceeași vechime cu fânăria la cât de cariată era, de vreo cinci metri lungime, scară pe care el însă nu o folosea niciodată considerând că respectiva era făcută pentru oameni bătrâni și fără minte. Când ajunse în fânărie, se piti în spatele unor glugi de coceni unde își făcuse avanpostul și de unde avea vedere asupra întregii curți.
Așa o zări pe bunica sa, sărmana femeie care se preumbla prin curte dându-se de ceasul morții că s-a întâmplat ceva cu băiatul de nu a mai venit până la ora aceea acasă.
− Gheorghe… Du-te, mă, tu pe drum la vale și ia vezi, nu dai de el? Că mă frământ aici de numai și parcă văd că mă apucă inima. Du-te tu…
− Unde să mă duc, Marioară? Unde să-l caut? întrebă bărbatul ridicându-se cu greu de pe pragul beciului.
Bunicul lui își pierduse degetele de la piciorul stâng în războiul din ’44 și acum mergea greoi, sprijinându-se tot timpul de un ciomag meșterit de el dintr-o creangă noduroasă de gutui. Mâna dreaptă o avea tot așa, beteagă, de când fusese să taie niște lemne la circular cu mulți ani în urmă și unde, din grabă, își retezase toate cele cinci degetele într-un moment de neatenție. Era un bărbat înalt, slab, cu o construcție osoasă a corpului care îți sărea în ochi de la depărtare, având mereu fața obosită și plină de griji. Se îmbrăca tot timpul în haine de armată pe care i le aducea feciorul lui care era maistru militar la o garnizoană din Pitești și pe care le purta cu drag, zi și noapte, căci nu se descotoresea de ele decât atunci când, după lungi negocieri, cădea de acord că ar fi timpul să mai vadă și ele mângâierea catifelată a apei. Era un om blând, care nu jignise niciodată pe nimeni și care lăsa întotdeauna de la el pentru ,,ca să fie bine”.
Mulți ani mai târziu, avea să moară dintr-un cancer la prostată care, spunea tot el, i s-ar fi tras din umezeala tranșeelor de pe front iar el, Mihăiță, flăcău de-acum, avea să-i întâmpine sufletul cu lumânarea aprinsă în pragul ușii.
Dar asta urma să se întâmple cândva, în viitor și multă lână mai era de tors pe firul vieții până atunci…
− Du-te și tu și vezi… O fi pe la groapa de var din spatele cooperativei, pe la haleșteu, pe la ududoi, că doar îl știi cum e. Umblă bezmetic și uită să mai vină acasă, continuă bunica sa frângându-și mâinile de griji. Du-te tu, Gheorghe, du-te! Să nu se fi întâmplat ceva.
Iar bunicul, după ce înșfăcase felinarul agățat în stâlpul casei, plecase șontânc-șontânc, așa obosit cum era, să-l caute pe el, un copil năzdrăvan care nu făcea altceva decât să se bucure din plin de copilăria lui fără griji.
Urmase o jumătate de oră în care băiețelul o privise pe sărmana femeie dându-se de ceasul morții, intrând în casă pentru un minut sau două pentru a mai mesteca în oala cu mâncare de pe aragaz, mâncare pe care abia atunci reușea să o pregătească datorită faptului că, pe timpul zilei, nu-și mai vedea capul de treburile gospodăriei, atât de ocupată era. Ieșea apoi iarăși în curte, strigându-l sau căutându-l din ochi peste gard, străduindu-se să răzbată cu privirea prin lumina difuză a lunii până la poarta lui Ilie Băjan, cantonerul. Într-un final, când bunicul se întorsese și el extrem de speriat, cu felinarul legănându-se agățat de ciotul mâinii drepte, se hotărâse să le răspundă bieților oameni, în primul rând pentru a-i liniști, iar în rândul secund pentru că foamea începuse să-i macine burta destul de serios.
− Mamaie… Mamaie, aici sunt!
− Mihăiță! Unde ești mamă? Unde? Arată-te, că nu te văd.
− Sunt aici, mamaie, în fânărie!
− Păi și ce faci acolo, copile? întrebă femeia cu voce tremurândă. Ești de mult acolo?
− Aha, sunt!
− Of, Mihăiță… Haide, mamă, dă-te jos. Nu ți-e foame?
− Ba, cam mi-e.
− Păi vino jos, să mâncăm. Uite, veni și tac-to mare acasă… Haide, dă-te jos!
− Nu mă dau, că mă bați.
− Nu te bat, Mihăiță. Haide, dă-te jos să mâncăm și noi ca oamenii!
− Promiți?
− Promit, nu auzi. Haide, vino!
− Bine atunci, mă dau. Dar nu mă bați? Că m-ai bătut și ieri și tot așa, ai promis.
− Nu te bat măi, fir-ar să fie. Nu-ți fac nimic. Haide, vino!
Prinzând un dram de curaj, copilul se dădu jos din fânărie folosind de această dată scara pentru a-i arăta femeii cât este de cuminte. Odată ajuns cu picioarele pe pământ, se îndreptă așa, pipernicit cum era, adus de spate ca un câine jigărit către portița ce dădea în curtea principală., bombănind ceva numai de el știut.
− Eu viu, dar nu mă bați. Că așa ai promis! mai spuse el când ajunse la trei metri de femeie.
− Haide Mihăiță! Vino să luăm ceva în gură și lasă prostiile, că te iert de data asta.
Intrară amândoi în casă unde îl izbi mirosul de pâine caldă și de floricele de porumb pe care bunica sa i le făcea din când în când afară pe pirostrii într-un ceaunel de tuci.
− Apăruși, diavole? îl întreabă răstit bunicul său.
− Aha! Uite-mă.
− Era și timpul. Că mâncară și lingurarii lui Creangă până acum. Numai noi rămăsărăm ca proștii…
− Ei și tu acuma, Gheorghe. Lasă băiatul în pace. Bine că nu se întâmplă nimic. Mihăiță, fugi afară și spală-te pe mâini, că e apă proaspătă în găleată. Haide, vino degrabă, să servim!
− Bine mamaie, acuma viu, răspunse copilul zbughind-o pe ușă afară.
Mâncară în liniște, o ciorbă de roșii la început, iar ca felul doi un castron mare de cartofi prăjiți la care bunica avusese grijă să adauge și niște mușchi din găleata la care umblase în urmă cu o săptămână și pe care o ținea în pivniță, pe un raft de lemn, alături de sticlele cu bulion sau borcanele cu murături de anul trecut.
Despre ce se întâmplase în seara aceea avu grijă să nu le spună nimic, doar faptul că urcase cu Bia până la mănăstire să ia niște cireșe și nu-și dăduseră seama când trecuse timpul. După masă, ieși în mijlocul curții unde se îmbăie la dușul improvizat de bunicul său dintr-un butoi de plastic și în care apa era suficient de caldă de la razele soarelui de peste zi.
După ce se îmbăie, gol pușcă, dădu fuga în casă și se îmbrăcă în pijamalele primite de ziua lui de la o vecină iarna trecută. Se așeză apoi pe pat lângă bătrân care, cum îl văzu, îi făcu semn cu mâna să-l ciupească după gât.
− Dacă îmi mai zici o poveste, spuse băiețelul.
− Îți zic, îți zic. Numa ciupe-mă un pic, că tare mă doare gâtul. O știi p-aia cu Creangă, cu ceaslovul?
− Nu bunicule, nu o știu.
− Cum nu, cu ceaslovul, cu muștele.
− Nu, nu o știu. Haide, spune-mi te rog, îi răspunse băiețelul în timp ce îi masa de zor umerii osoși.
Iar bătrânul începu să povestească și nimeni pe lumea asta nu avea harul poveștii așa cum îl avea bunicul său…
Dimineața se trezi odată cu primele raze ale soarelui pentru a avea o zi cât mai lungă de hoinăreală. După azvârli câteva boabe la găini prin curte, o zbughi în goana mare către cooperativă să ia niște pâine, că la opt venea căruța de la brutăria din Zătreni și dacă nu se grăbea, avea toate șansele să rămână fără. Când ajunse în fața magazinului, se strânsese deja gloata la ușă, împrăștiată pe scări, împingându-se de colo-colo pentru a prinde o pâine rumenă, de curând scoasă din cuptor.
Se uită lung la grămada de oameni și se gândi că ar fi trebuit să vină de la șase ca să prindă un loc în față dar, oricum, acum nu mai conta. Se băgă și el în mulțime, făcându-și loc cum putu mai bine, până reuși să ajungă pe la jumătatea grămezii de suflete. După vreo zece minute, apăru și căruța cu pâinile aruncate de-a valma în trocul de lemn și acoperite cu o prelată groasă de pânză. Când dădură prelata la o parte, tot văzduhul se umplu de mirosul pâinii proaspete, iar lui i se umeziră instantaneu buzele gândindu-se la codrul pe care îl va mânca pe drumul spre casă. Dură aproape o oră până ce ajunse la tejgheaua pusă în pragul ușii și de unde nea Mielu, magazionerul, împărțea cu drag pâinea neagră, aburindă. După ce plăti, cu pâinea sub braț, reuși cumva să se strecoare prin puhoiul de lume care se strânsese între timp în fața cooperativei. O luă la stânga și se opri pentru puțin timp lângă grădina de vară unde Nicuța, vânzătoarea de la bufet, îi servea pe mușterii care ocupaseră aproape toate scaunele de la mese.
− Și cum spuneam, se auzi dintr-o dată vocea unuia dintre ei, pe la doișpe așa, aud lătrătură de câine. Ies afară, mă uit în stânga, mă uit în dreapta… Nimic. Câinii dădeau să rupă lanțul cu botul întins către pădure. Huo… Huo… strig eu la ei. Ei, nimic. Lătrau și iar lătrau.
− Aveai ceva la bord, Burdușele? întrebă râzând unul dintre bărbații aflați la masă.
− Mă, Ilie! De ce să nu fiu sincer cu tine, mă cinstisem cu o jumate. Dar tu știi, la mine jumatea… e apă de ploaie.
− Știm, știm, răspunseră în cor vreo trei bărbați aflați la masa vecină. Așa, continuă, îl îndemnă unul dintre ei.
− Așa! Păi dacă nu mă lăsați să vă zic și mă întrerupeți tot timpul. Deci, ham… ham… Mă uit eu în stânga, mă uit în dreapta… Nimic. Nervos, strig de vreo două trei ori la ei, ba pe unul l-am și altoit că dăduse să mă muște, și zic: fi-a-ți ai dracu de nebuni, puteți să lătrați până mâine dimineață că eu mă duc să mă culc.
− Așa, răspunse Ilie în timp ce o căuta din ochi pe vânzătoare. Nicuțo, mai adu tu o jumate de Ochii lui Dobrin, că mai stăm ceva timp pe aici să ascultăm povestea lui Burdușel.
− Uite acu viu, răspunse femeia în timp ce ieșea pe ușile bufetului cu două sticle de Azuga în mâini. Acușica viu…
− Păi, hai. Că îi arde instalația lui Nete. Ia zi, mă Burdușele, zi mai departe!
− Așa, răspunse bărbatul uitându-se lung după fundul femeii care în goana ei, îl atinsese cumva pe umărul stâng. Căci avea Nicuța un păr blond ca spicul de grâu și un fund rotund ca roata de brânză pe care o făcea nevastă-sa din laptele de la caprele cornute din curte. Nici loc nu mai avem… Ai, Nicuțo?! continuă el râzând cu gura până la urechi.
− Nu mai avem, nu… răspunse femeia chicotind știind foarte bine cum să se poarte cu mușterii pentru a avea vânzare cât mai multă căci, după ce o luau bine pe ulei, aceștia uitau să mai țină socoteala la bani și îi mai rămânea și ei ceva mărunțiș, de un brifcor ceva, acolo…
− Așa, continuă bărbatul. Și cum vă spusei… Mă uit în stânga, mă uit în dreapta… Nimic. Dau să intru în casă și, când ajung în prag, mă mai întorc o dată să mă asigur, că prea lătrau dihăniile alea. Și, când colo… ce să vezi?
− Ce să vezi, Burdușele?
− Păi aia e. Ce să vezi!? Că îți spun eu, că tu nu știi.
− Așa.
− Pe deasupra pădurii, că tu știi Ilie, că eu am cocioaba lângă pădure. Deasupra pădurii, cum spuneam, un glob mare luminos, de parcă mai apăruse o a doua lună pe ceriul nopții. Dar asta a doua, se tot mișca. Adică, nu stătea pe loc neam. Se mișca într-una.
− Așa, și? întrebă Nicuța care îi adusese între timp jumătatea de rachiu.
− Auzi tu, Nicuțo, care mai e viața ta?
− Du-te dracului, Burdușele. Că tu nu te ții bine pe picioare. Acum ai chef să mă întrebi de sănătate, la bătrânețe? Până acum ce ai păzit?
− Bine. lasă. Că știi tu… Găina bătrână…
− Găina pe dracu, răspunse femeia și îi întoarse nervoasă spatele plecând la o altă masă unde o chemase un mușteriu. Moș bătrân și minte-n colțuri, mai spuse ea nervoasă.
− He…He… Și cum ziceam… Mă uit în stânga… Mă….
− Lasă-l dracului de uitat Nete, că te mai uitași de două ori! se răsti la el Ilie. Spune de lună!
− Așa, că bine zici. Dintr-o dată, o văd pe-asta, pe a doua că începe să coboare dinspre culme, peste pădure și se apropie de casa mea, prin spatele curții. Și, ce crezi tu?
− Ce?
− Ce crezi că-mi văd ochii? Ei?
− Păi spune o dată, că ne fierbi aici. De unde dracului să știm noi ce?
− Două străchini, Ilie… Două străchini una peste alta. Asta am văzut. și se învârteau… și se învârteau… Așa, cum se învârte tiribomba când vine Gheorghe a lu Vasilică, cu ea, de Paște, de ne păcălește pe toți și îi dăm toate ouăle roșii de le vopsesc muierile. Numai că invers, mai spuse bărbatul în timp ce-și umplea paharul cu răchie. Adică nu de sus în jos, ci de la deal la vale. Înțelegi acum?
− Nu înțeleg nimic!
− Atunci ești un prost. Că, chiar mă gândeam, cum să pricepi tu așa o chestie! Nu aveai cum… Ești prea bătut în cap.
− Iar tu ești dus cu pluta, ca de fiecare dată, îi răspunse bărbatul în timp ce se ridica de pe scaun pentru a se muta la o altă masă. Asta ești, un bețiv nenorocit și descreierat care are vedenii noaptea de la… de la… În fine, nu are rost să mă pun la mintea ta. Nici nu te salut!
− Păi nici eu, că nu am de ce, îi răspunse bărbatul în timp ce da pe gât încă un pahar de rachiu. Chiar și-așa!
Mihăiță, care stătuse doar și ascultase rezemat de prunul de la colțul grădinii de vară, se desprinse de acesta și porni într-o fugă pe drum la deal, grăbindu-se tare spre casă. Uită și de codrul rumen de pâine, uită și de tanti Marița Burețoaica pe la care trebuia să treacă, să-i ceară niște ouă de rață ca să puie bunică-sa o cloșcă și se duse întins acasă, nerăbdător să azvârle pâinea pe plită ca să ajungă degrabă la Bia, în deal, căci tare aveau de discutat.
Când ajunse acasă, se strecură cum putu mai bine pe poartă și așa, tiptil-tiptil, nevăzut de nimeni, intră în casă, aruncă la repezeală plasa cu pâine pe plită, după care dădu fuga în grădină unde, sărind gardul de uluci fără să-l atingă, o zbughi într-un suflet peste dealuri, până la casa lui nea Ion Vintilă unde începu să facă o hărmălaie de nedescris. Într-un final, își făcu apariția la poartă și Bia, cu ochii umflați de somn.
− Ce-i, unde arde?
− Arde și arde rău, răspunse băiețelul. Știi aventura noastră de noaptea trecută…
− Așa.
− Nu suntem singurii care am văzut minunăția.
− Ce spui tu acolo, copile?
− Dacă-ți zic. Vin de la cooperativă. A mai văzut-o și Burdușel.
− Moșul ăla care are casa în vârful dealului?
− Aha! Chiar el. Ei, ce ne facem?
Fetița stătu câteva clipe pe gânduri după care spuse:
− Eu zic să nu spunem nimica. E mai bine așa. Pe Burdușel oricum nu o să-l creadă nimeni că el e cu capul plin de băutură tot timpul, iar noi… de ce să ne facem de râs. Pe lângă asta, o să trebuiască să mai dăm și o grămadă de explicații despre ce căutam la ora aia acolo. Așa că… asta e părerea mea. Sau vrei să ne ducă ăștia la glumeți, ai?
− Ei na! Și tu acum…
− Păi și atunci? Rămâne cum am stabilit. Nu am văzut, nu am auzit nimic, mai spuse fetița și intră supărată în curte. Mă mai treziși și din somn…
Iar secretul celor doi copii, urma să fie păstrat cu sfințenie mult timp, până ce unul dintre ei avea să aștearnă pe hârtie povestea celor întâmplate în seara aceea…
