Un post-it galben pe ușa frigiderului. Scris ordonat, de femeie. Câte-o liniuță pentru fiecare articol din listă: ouă, sare, înghețată.
David îl dezlipi furios. Când mama naibii apăruse ăla acolo? Cum fusese posibil? Era mai vechi? Îl mototoli nervos în pumn; îl aruncă la gunoi, urmărindu-l cu privirea. Ateriză peste o cutie cu vopsea de păr. Trase coșul din nișa de sub chiuvetă. Îl deșertă în mijlocul bucătăriei. Chitanțe vechi de care nu-și mai amintea, cojile de cartofi din seara anterioară, o cutie goală de înghețată, una de vopsea de păr… printre ele, hârtiuța buclucașă. Le privi preț de câteva minute, timp în care degetele începură să-i amorțească.
Strânse cu mâinile goale mizeria, apoi reumplu recipientul de plastic. Părăsi în grabă apartamentul, nu înainte de a încuia ușa de două ori.
*
Din comoditate, vecinii renunțaseră la boxele de la subsol. După înlocuirea unor conducte, nu reușiseră să se înțeleagă în legătură cu plata pentru firma de igienizare. Timpul trecuse, locatarii își goliseră anexele, iar David rămăsese singurul păstrător al cheilor „de jos”. Nu-și amintea de când nu i le mai ceruse nimeni.
Bâjbâi cu degetele după întrerupător și aprinse lumina. Merse aplecat pe sub pânzele groase de păianjeni până la grilajul pe care prinsese un carton cu numărul apartamentului. Umezeala ștersese pe jumătate cifrele scrise cu marker negru: 28. Potrivi cheia în lacăt; răsuci ușor până când auzi un declic. Pătrunse în boxa ocupată doar de vitrina frigorifică. O abandonase, defectă, patronul magazinului de la parter. David o trăsese anevoie la subsol și o reparase. Putea fi utilă, se gândise atunci. Improvizase un cablu de alimentare de la instalația de iluminat a subsolului.
Era salvarea lui, se gândea acum. Mută cutiile de carton depozitate peste capacul transparent. Îl ridică încet, sprijinindu-l de perete. Un strat subțire de gheață se așternuse peste ochii albaștri încremeniți într-o ultimă privire. „Hârb afurisit, nu mă lăsa tocmai acum!” Era abia septembrie. Lada frigorifică trebuia să lucreze până la prima zăpadă. Mângâia tandru pielea vânătă. „Ai înghețat, crăiaso?!”
Rânjea ușurat pe drumul de întoarcere. Întors în apartament, inspectă coșul de gunoi. Pe fundul sacului, erau numai cojile de cartofi ce începuseră să se clocească. „Ai început să ai vedenii, tinere! Mai ușor cu fumurile!” Ușor de zis, lesne de urmat, însă nu chiar de-atunci. Poate de-a doua zi.
*
Marga mânca înghețată din aprilie până prin octombrie, când renunța la hainele „de vară”. Pe vremea când se întâlneau doar în oraș, David știa dinainte desertul pe care fata avea să-l comande. De nuci sau de mentă. Când îi oferise inelul de logodnă fusese de nuci. O numise, zâmbind, „crăiasa înghețatei”. Metafora venea, de asemenea, de la pielea ei albă, părul blond cenușiu și ochii albaștri. Semăna cu personajul lui Andersen. Fata zâmbise, adăugând: „crăiasa înghețatei de nucă”. Se amuzaseră amândoi de completarea lui: „Dar niciodată crăiasa înghețatei de nucă-n perete!”
*
Pereții holului se apropiau sau se îndepărtau după bunul lor plac. În zadar întindea David mâinile, încercând să se sprijine. Era ca în butoaiele din parcul de distracții de care se speriase în copilărie. Trebuia să treacă prin amândouă, iar ele se roteau din ce în ce mai repede, în sensuri diferite. Avea aceeași senzație de amețeală și deznădejde. Se lăsă în genunchi; intră în bucătărie în patru labe, clătinându-se. Încercă să se ridice pe ușile dulapurilor, să se ajute de blatul de lucru de lângă chiuvetă. Reuși să deschidă sertarul cu medicamente. Răsturnă în palmă câteva pastile dintr-un borcan de analgezice. Începu să le mestece fără apă, învingând greața.
Din spate, Marga îl atinse pe brațul drept. „Ce faci, iubire, iar nu poți dormi?” David închise ochii. Șoptea: „Ea nu-i aici, n-are cum să fie; ea e jos; ți se pare; ți se pare…” Se răsuci brusc. Era singur în încăperea unde picurau zori reci de toamnă.
*
După ce se mutaseră împreună urmase o perioadă de tatonare. Experimentau cine e mai bine să intre primul la baie, cine face cafeaua mai tare dimineața, cine gătește mai bine micul dejun în weekend… Fusese amuzant pentru o perioadă. Apoi toate deveniseră rutină. Nu mai ieșeau în oraș, pentru că era mai comod să comande mâncare acasă, sau să gătească pe rând. Filmele puteau fi descărcate gratuit și văzute la televizorul din sufragerie. La început, se uitau amândoi. După un timp, ea doar arunca o privire spre ecran, pe deasupra laptopului. „Chiar nu poți să-l lași din mână?!” „Nu, vorbesc cu Anda.” Sau cu Vivi, sau cu Sandu. Prietenii ei aveau mereu ceva interesant de postat sau comentat. Asta când nu le invadau casa. Veneau neinvitați, indiferent de ziua săptămânii. David trăgea de ochi gândindu-se la oboseala de a doua zi, la birou. Marga pălăvrăgea încântată, râdea în hohote, suflând fumul gri-cenușiu. Inițial, David refuzase țigările aduse de prieteni. Le văzuse efectele; se speriase. După trei luni trăsese primul fum. Următoarele veniseră de la sine.
*
Pojghița se îngroșase. N-ar fi trebuit să se întâmple asta. Râcâi grijuliu cu unghia acolo unde trebuia să fie fața tinerei. Îndepărtă cu podul palmei chiciura. „Tot frumoasă, crăiasa mea! Am o veste proastă! În curând ne vom despărți!”
Trânti capacul, rememorând pașii pe care avea să-i parcurgă ATUNCI. Văzuse un documentar pe Discovery cu primul om condamnat în SUA în lipsa cadavrului. El n-avea să fie atât de fraier. Până la un punct, poveștile lor erau identice. Americanul congelase trupul soției, după care îl pulverizase cu ajutorul unui dispozitiv de producere a rumegușului, într-o noapte de iarnă. Îndreptase tunul mașinăriei spre un lac ce înghițise fragmentele minuscule de trup înghețat. Primăvara următoare, în pădurea din apropiere se găsiseră fâșii dintr-o unghie din care s-a extras ADN. Anchetatorii au pus cap la cap toate analizele și declarațiile martorilor. Soțul ucigaș a fost condamnat.
David găsise un mecanism asemănător. Studiase locul unde avea să-l amplaseze. Planul lui era mai bun. Părăsi încântat subsolul.
*
„Acest Sandu apare cam des în conversațiile noastre, nu crezi?” Marga îl privise lung, se strâmbase, apoi plecase din cameră. David o urmase furios. „Și-n casa noastră, apropo!” Tânăra îl privise cu dispreț fluturând degetele în dreptul tâmplei. „Te-ai sonat! Tu pe Sandu ești gelos?!” „Sunt, când îmi dai motive! Sandu-n sus, Sandu-n jos… Mai ușor cu prietenia asta!”
O prinsese de coate, forțând-o să-l privească. Ea încercase să se desprindă; David își încleștase degetele în brațele ei. Scâncise: „Ce faci? Mă doare!” „Și pe mine, nu?!”
O împinsese violent și Marga alunecase pe parchet. Căzuse cu ceafa de o muchie a biroului. Se scursese pe podea, privindu-l întrebătoare. Castronul cu înghețată de nuci din mâna fetei se spărsese; conținutul se topea înghițind firicelul subțire de sânge.
*
Încuie atent ușa în urma lui. Fredona, alternând fragmentele de cântec cu propriile versuri: „Crăiasa mea a înghețat! O-mprăștii ca pe-o vrajă în lung și-n lat!”
Încremeni în fața frigiderului. Post-it-ul galben cu lista de ouă, sare, înghețată reapăruse. Îl smulse furios și începu să strige: „Băi, care dracu ești? Ieși odată afară! Te crezi deștept?” Nimeni nu-i răspunse. Părea să fie singur. „Să-mi bag picioarele! O iau razna! ”
Din sertarul noptierei scoase ultima țigară rămasă de la Marga. O aprinse cu degete tremurânde. Trase fumul în piept, se înecă, îl suflă afară. Era mai bine.
*
Încercase s-o trezească. Pusese degetul mare pe vena de la baza gâtului. N-avea puls. Se repezise la telefon, să sune la Salvare. Se răzgândise. L-ar fi acuzat de vătămare corporală, sau cine mai știa de ce anume. Îi dăduse două-trei palme. Capul fetei se mișca de la stânga la dreapta. Corpul începea să se răcească. Atunci îi venise ideea. Avea vitrina frigorifică în boxa de la subsol. O putea ține acolo până când își limpezea gândurile. Fusese iubita lui.
Marga nu mai era. Acel corp, acum inert, fusese doar o gazdă pentru un suflet. Sandu? Cine naiba era Sandu? De ce se gândise la el în momentele alea?
David nu putea să renunțe la cel mai nou obicei. Inspirase adânc fumul gros până când remușcările se estompaseră. Spre dimineață a cărat trupul la subsol.
*
Aruncă pătura de pe corpul încins. Cu o seară înainte uitase, probabil, să oprească centrala. Mâna fetei i se plimba pe obraz, cobora pe gât, pe piept, pe abdomen, pătrundea pe sub bariera de elastic a pantalonilor. Se răsuci și întredeschise ochii. Sprijinită în cot, Marga îi zâmbea. „Trezește-te! Trezește-te! Ea nu e Marga! Marga e jos, e… Marga nu mai e!”
O simți rostogolindu-se deasupra lui, buzele i se topeau peste ale sale, sânii plini i se striveau de piept. Începu să dezmierde trupul care i se oferea. Reală sau nu, era iubita lui.
Se trezi transpirat, înfășurat în cearșaful jilav. Tâmplele îi pocneau; îi era sete. Tare sete. Întinse mâna spre ceasul deșteptător. Trecut de zece. Marți, 18 octombrie.
„Zece jumate? Doamne Dumnezeule, ce fac eu aici? Trebuia să fiu la muncă!” Încercă să coboare din pat. Mâinile, picioarele, îi tremurau. Se împletici spre baie. Nu reuși să vomite. Se spălă îndelung pe față cu apă rece. Cearcănele negre se întindeau pe câte-o jumătate de obraz. Avea o paloare nefirească; cu greu se recunoștea în oglindă.
Nici analgezicele nu-și făcură efectul. Înghițise vreo patru-cinci… Cine le numărase… Când trăgea halatul gros peste pijamaua transpirată, când îl arunca cât colo, apoi pornea bombănind prin casă. Pe masa din sufragerie Marga îi lăsase un bilețel în care-l ruga să nu uite de programarea la dentist. Asta fusese cu două luni în urmă. David întindea foița de hârtie și recitea atent mesajul vechi. O mototolea, dar nu se îndura s-o rupă. În coșul de rufe găsi cămașa roșie în care dormea Marga. Parcă o arsese atunci, demult. În dimineața aceea, David și-o înfășură pe brațul drept. O apropie de nas. Purta parfumul ei.
Peria din baie fusese sacrificată aceluiași foc. David o băgă în buzunarul de la piept, rugându-se să dispară. Nu dispărea. Atârna, mai să rupă buzunarul, cu fire lungi blonde, prinse în dinții deși.
Coborî la subsol, neținând cont că la ora aceea putea fi văzut de vecini. Lacătul de pe grilaj dispăruse. Cartonul atârna de un colț. Vitrina frigorifică era goală. Se prăbuși hohotind în fața ei. Un singur lucru îi rămăsese de făcut.
*
Trânti mănunchiul de chei pe biroul polițistului.
– Am omorât-o, am omorât-o…
Declarații: numele lui, numele ei, date, adresă. David repetă, de câte ori i se ceru, povestea crimei. Leșină.
*
Curele de piele îi legau încheieturile mâinilor de scheletul metalic al patului. Încercă să se zbată, să se elibereze. „Crăiasa înghețatei de nucă nu mai e! Am ucis-o! Nu mai e! Crăiasa mea s-a dus!”
Prin vizetă, personalul medical urmărea pacientul. Fusese adus de la o secție de poliție. Când a devenit violent, l-au sedat. De când se trezise, repeta obsesiv detaliile unei crime al cărei autor fusese. Striga ceva despre un documentar de pe Discovery, urmau cuvinte fără legătură despre o crăiasă și înghețată de nuci. Polițiștii nu confirmau existența victimei. Medicii bănuiau că era vorba de un drog nou, extrem de periculos.
*
Marga luă țigara aprinsă din mâna Andei, o duse spre buze și trase cu nesaț. Sandu se întinsese pe canapea, cu capul pe genunchii ei. Îi mângâia tandru coapsele.
Tânăra șopti:
– Anda, următorul e al tău!
Deschise agenda de pe brațul canapelei. Pe ultima foaie scrisă trase o liniuță după care notă caligrafic: „David”. Tăie numele, făcându-l să semene cu cele de deasupra.
Desfăcu ambalajul înghețatei de nuci și mușcă lacom, plimbându-și degetele prin părul roșcat al vechiului tovarăș.
