Abatele trecuse cu greu în lumea viselor, după o seară istovitoare, petrecută în post și rugăciune. Ar fi dormit neîntors, până în primele ceasuri ale dimineții, dacă n-ar fi ascultat de sfaturile acelui sfânt nebun pentru Hristos, care își spunea arhivar, și pe care îl întâlnea, în cea din urmă vineri a fiecărei luni, într-un loc numai de ei știut, pitit între malurile acoperite cu ceață ale Mureșului.
Arhivarul fusese cel care îi adusese crucifixul, rugându-l să vegheze asupra lui zi și noapte, să-l țină aproape neîncetat. Se întâmplase vara, în timpul prăznuirii Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, când, sub aceleași maluri învăluite în fum, trupul firav apăruse deasupra unei lespezi, care lumina precum rubinele și care părea să se ridice dintre apele învolburate. Își vorbeau latinește, iar prelatul era pe deplin încredințat că rostirea arhivarului venea, deși-i înțelegea spusele, de pe un alt tărâm.
– Accipere crucifixum in nomine Dei, îi repetase de mai multe ori, în timp ce scotea prețioasa relicvă acoperită cu nestemate din măruntaiele unui toiag argintiu prin care, așa cum își dădu seama lesne abatele, arhivarul stăpânea lespedea, cețurile și bulboanele râului.
Atunci când mai marii Ordinului cistercian i-au trimis înștiințare cu privire la vizitele pustnicului venit de pe alte meleaguri, abatele socoti că au semnat un nou tratat și au găsit noi aliați în lupta împotriva turcilor. De când Transilvania intrase sub stăpânirea familiei Corvineștilor, la scurt timp după ce țăranii s-au răsculat cu poftă mare de sânge ales, prelatul știa că multe se vor schimba în socotelile stăpânirii. Umbla vorbă că mai marele Corvinilor îi vâna pe turci peste tot, până-ntr-acolo că dusese sabia până-n Moldova, unde era cât pe ce să-l răpună voievodul Mușatinilor, având de partea sa tăriile bizantine, de care asculta după legea părinților săi.
Apoi, nimeni nu știe cum, Corvineștii l-au pus sub carceră, în temniță grea, pe însuși prințul valah, despre care se spunea că-și închinase sufletul Diavolului, urâciunea pustiirii, numai ca să scape țara de jafurile neostoite ale otomanilor.
De aceea abatele nu crâcni atunci când un cavaler îi adusese pecetea mai marilor cistercieni și ordinele scrise în slovă lucrată cu aur, să primească bine pe arhivar și să-l asculte în orice-i va cere.
Trecuseră, așa, mai bine de patru luni și mai erau câteva săptămâni până la praznicul Nașterii Domnului. Arhivarul nu ceruse nimic, doar păstrarea crucifixului și să vadă registrele cu privire la transporturile de sare care veneau pe Mureș, din adâncurile ocnelor transilvane, și treceau către împărăția ungurilor. Abația avea privilegiile cele mai importante legate de sare, căci de pe urma vămilor beneficia și Roma, unde se îndreptau rugăciunile și indulgențele credincioșilor, și Papa, ca vehicul al lui Hristos, și abația principală a Ordinului cistercian. Iar preluatul se învățase, în zecile de ani în care administrase treburile bisericii, să nu pună prea multe întrebări. Să ofere, la timp, tot ce i se cere de către mai marii săi, de la galbeni la animale sau provizii și să le pună, mereu, la dispoziție, fără comentarii, înscrisurile pe care ședeau, în literă curată și limpede, toate socotelile.
În zadar încercase prelatul să-l tragă de limbă cu privire la puterile crucifixului rubiniu. Răspunsurile arhivarului erau învăluite de mister: să se păzească de vise murdare, de prea multe întrebări, de cimilituri și, în general, de orice gând pervertit care l-ar putea atrage pe calea ereziilor și a pierzaniei. Îndeosebi, îl rugase arhivarul, să dea atenție dacă s-ar fi petrecut ceva în lucirea roșiatică a relicvei, dacă aceasta s-ar fi încălzit vreodată s-au s-ar fi pornit să strălucească fără să fie pusă sub razele soarelui sau aproape de vreo sursă de foc. De aceea era de osebită importanță ca abatele să țină relicva mereu aproape, ascunsă în faldurile mantiei preoțești, departe de ochii fraților călugări sau a celor care lucrau în mănăstire și să nu o scape de sub vederi nici măcar în culcare.
O vreme, mai ales în primele săptămâni de când ținea sub păstrare crucifixul, abatele nu simți nimic, în afară că toată grija lui se îndrepta spre relicvă. Apoi, când întâlnirile cu arhivarul intraseră într-un ritm obișnuit, iar registrele sale erau citite și înapoiate fără comentarii, oboseala trecu. Mai mult, prelatul simți o vigoare stranie, pe care, la început, o puse pe seama poverilor care i se luaseră de pe suflet când văzu că mare lucru nu se schimbă. În sinea lui, spera ca tărășenia să se termine cât mai repede, arhivarul să nu mai apară, iar lui să-i rămână crucifixul, pe care l-ar fi însemnat în racla din absida bazilicii. Se vedea readucând la viață cultul relicvelor, obicei ce se afla în declin. Crucifixul din argint, cu lucirile sale rubinii, ar fi adus din nou mulțimi de pelerini, ar fi completat, așadar, veniturile abației, iar pământurile acesteia și satele cu toți robii rânduiți prin hrisoave ar fi rămas neatinse, că era vorba de turci, de Corvinești, de Mușatini sau de valahii care se închinaseră, prin voievodul lor întemnițat, puterilor Satanei.
– Diligens, sal non ludere cum. Arhivarul îl avertizare, așadar, că, mai devreme sau mai târziu, bijuteria sfântă își va cere prețul. Abatele spera să nu fie nicio legătură între prințul încarcerat și relicva al cărei temnicer știa că ajunsese, pentru că atunci, prelatul era sigur, nu aveau să-l ajute toate rugăciunile închinate Fecioarei sau sfinților apostoli. La Hristos nu îndrăznea să se roage, nu direct, viața lui impură și gândurile sale necurate nu i-ar fi îngăduit cutezanța să contemple direct imaculata și increata esență a Divinității, nu fără intercesorii necesari pe calea salvării și a mântuirii sufletului.
Primele semne de întrebare, în acea liniște aparentă, apăruseră la puțin timp după venirea toamnei, când, la capătul unui ospăț care marca începutul recoltelor, se trezi cu un gust sărat care nu-l mai părăsi de-atunci. La început blestemă nebunia pântecelui și pofta cu care mâncase, pe săturate, deși legile simplității Ordinului cistercian, precum și jurământul de sărăcie porunceau contrariul. Gustul de sare păru că încetează, pentru o vreme, spre a reveni, parcă mai puternic. Când, în cele din urmă, cuteză să-i mărturisească acest lucru arhivarului, acesta îl liniști, cu înțelepciune:
– Reliquia ex profundo fenestras. E făurită de ocnași, în adâncul minelor de sare, să nu te aștepți la altceva din partea ei.
Vorbea despre crucifix de parcă ar fi fost viu. La care, adăugase:
– Însă nu de otrava ei asupra trupului să-ți fie teamă, ci de ceea ce ți-ar putea face în suflet. Argentum spiritus ut bene sitis, rostise apoi arhivarul, ca un îndemn sau, mai degrabă, ca o binecuvântare.
Dar ce avea să pățească la scurt timp după aceea, să fi fost chiar mijlocul toamnei, ținea de dulcele blesteme ale cărnii. Începu să viseze acele ocne. În fiecare noapte crucifixul, despre care arhivarul îl lăsase să înțeleagă că ar fi fost corupt sau, mai rău, spurcat de-a dreptul, îl purta în mijlocul prizonierilor, într-un sat îngropat cu totul în munte. El, abatele, era capelan într-un turn cu creneluri și metereze, deși nu părea să-i atace nimeni în acel întuneric perpetuu, străpuns numai de lucirile argintii ale unor torțe care semănau, ca lucrătură, cu toiagul arhivarului.
Iar la capătul acelor vise repetate, primi, în sfârșit, o vedenie. În capela subterană, în adâncurile pământului, satul se cufundase într-o beznă de nepătruns. Doar el avea lumină în cămăruța capelei, care ducea pe meterezele din turn. De-acolo, pe lespezi de sare, se pogorâră două apariții, două domnițe, una cu mantie și trăsături albe, de marmură, cealaltă îmbrăcată toată în piele neagră, căftănită.
Încercau să-i spună ceva, la capătul acelor vise repetate și a acelei vedenii, însă, oricât de mult și-ar fi dorit să le mai vadă, să le contemple frumusețea nepământeană, aparițiile au încetat, iar visele pervertite au dispărut, așa cum dispăreau cețurile la capătul fiecărei întâlniri cu arhivarul. Gustul sărat îi rămăsese în gură, iar asupra acestei supărări continua să ceară sfaturile pustnicului venit din altă lume. Cât despre cele două domnițe sau despre vedeniile care-l purtară în adâncurile minelor de sare, nu îndrăzni să scoată o vorbă.
Săptămânile trecură, iarna se apropia, iar gândurile și visele abatelui își urmau cursul neabătut, firesc, de purificare. Până în noaptea în care simți, pentru prima dată, arsura rubinie a crucifixului.
***
Vampirița cumpărase cu preț greu, în pietre prețioase, bunăvoința corăbierilor. Se apropiau de cea mai importantă vamă, iar Codrina aștepta, liniștită, în cală. Se pogorî și ea, o luă, încă o dată, liniștitor, în brațe, apoi rosti, fără șovăială, descântecul.
Urcă, palidă, însă netulburată, în cămăruța care ducea înspre sala cea mare, a meselor, pentru a ieși, în cele din urmă, învăluită în mantia călduroasă, pe punte. Nu simțea frigul sfârșitului de toamnă, însă dorea ca oamenii să-i vadă cât mai puțin paloarea pielii, să ascundă de ei crudul adevăr, al naturii sale.
Corăbioara se apropia, lent, de mal, însă, după cum aflase din vorbele luntrașilor, mai aveau de așteptat. Uneori, în timpul controalelor târzii, apărea, foarte rar, ce-i drept, până și abatele, ceea ce, se pare, avea să se întâmple și în acea noapte.
Vampirița țuguie buzele, simțind conturul agresiv al dinților. Planul de a se strecura sub adăpostul negurilor fusese dejucat, iar ea avea puține mijloace la îndemână, în situația în care Ordinul arhivarilor avea să-i ia urma. Știa că, după uciderea lui Belphegor, demonul coborât dintre stele, cunoașterea ei avea să fie limitată, odată cu păcălirea timpului și a spațiului. Însă cineva trebuia să-i moștenească demonului toate domeniile, să-i preia agoniseala și să descâlcească ițele care i-au adus, în cele din urmă, pieirea. Preluarea minei principale de sare, ascunsă în munții care delimitau curbura vechii cetăți a Brașovului, fusese, însă, floare la ureche în comparație cu strădaniile necesare plecării. Mâna Ordinului arhivarilor, trezit între timp, se strângea din ce în ce mai tare, atât asupra ei cât și asupra Codrinei, pe care o găsise încarcerată în capela spurcată a minei de către niște valeți ce, la vederea rubinelor, își schimbară, fără să stea prea mult pe gânduri, loialitatea. În plus, la ce bun să mai asculte de un demon mort?
Docul se lumină, în cele din urmă, atunci când însuși abatele apăru pentru verificări. Fără prea multă vorbă, acesta ținu morțiș să urce pe puntea corabiei, repezindu-i pe cei care încercau, cu tot dinadinsul, să îl înduplece și să facă bine să se întoarcă la mătăniile sale. Vampirița îl studie atent, se apropia de cincizeci de ani, robust, însă nu corpolent. Rasa, cusută simplu, trăda un spirit auster, înclinat către contemplație. Mâna stângă-i era încleștată pe un stilet, iar dreapta părea să ascundă ceva, în faldurile veștmintelor călugărești. O recunoscu.
– Alessandra, mi-e frică, dacă vine la mine?
– Stai liniștită, draga mea, încercă vampirița să-i atingă gândurile. Și dacă se coboară în cală, nu are cum să caute printre toate blocurile de sare. Nu unde te-am ascuns.
– Dacă mă găsește, Alessandra?
– Stai liniștită…
În cele din urmă, abatele coborî. Ea îl urmă, supusă, însă ceru să nu mai intre vreun alt călugăr cu ei. Glasul ei îngheța, privirea avea darul să tulbure și cel mai evlavios călugăr, așa că frații abației își reluară, ușurați, drumul către ponton, odată ce primiră dezlegarea prelatului. Acesta coborî, cu pași măsurați, în cală, însă tremurul crescut al mâinii ascunse trăda tot mai marea neliniște ce pusese stăpânire pe el.
– Ubi este alter, întrebă cu o căutătură încordată. Vivit?
Înmormântată în blocurile de sare, Codrina își opri până și gândurile. Alessandra știa că nu avea să reziste mult, nu fără atingerea liniștitoare a minții. Cum să scape de abate și ce ținea acesta, cu gesturi tot mai greu de ascuns, în faldurile rasei monahale?
– Apud misericordia tuam sumus, domine, îi răspunse înfrântă, gata să dărâme blocurile de sare, să scufunde, dintr-o vorbă, corabia, să tragă totul în adâncuri, departe de orice grijă și, mai ales, de atingerea spurcată a lui Belphegor. Pentru că arhivarii se treziseră la îndemnurile lui, o ființă care străbătea timpul nu avea cum să lase lucrurile la îndemâna unor paznici obișnuiți, cum întâlnise ea în mina de sare. Și nici celelalte femei, încarcerate cu tot felul de blesteme, după voința lui, n-aveau să fie eliberate așa ușor, prea curând.
Ori dacă pe Codrina, prima cu care își începea misiunea, nu era în stare să o salveze, atunci nu mai avea sens să continue. Nu putea lupta, nu în trupul și mintea aceea limitată de călătoria prin timp, cu un întreg Ordin capabil să-i pună pe urme vameși, oșteni, nobili, prelați.
În liniștea calei, brațul drept al abatelui își opri tremurul diabolic. Era sau nu în slujba lui Belphegor, se întrebă Alessandra în timp ce bărbatul se apropie.
– Volo te tangere, îi recită aruncând stiletul, care poposi pe una din treptele de lemn. Apoi îi atinse fruntea, într-un sărut părintesc. Ai grijă de cealaltă, îi mai spuse în timp ce urca pe punte, fără să privească înapoi.
În sare, Codrina își trezea iarăși gândurile. Apoi, în timp ce lăsau vama în urmă, începu să respire. Atunci când, după ceasuri bune, urcară amândouă în sala meselor, corăbierii nu se mirară că, din nou, frumoasele călătoare nu doreau să mănânce. Rubinele îi fereau să pună întrebări.
***
Arhivarul ajunsese prea târziu, o știa. Abatele, Clement, i se mărturisi. Simțise pericolul morții, știuse că relicva avea să-l conducă spre ceva necurat, cu neputință de înțeles în pofida instruirii sale și a lecțiilor demonologice la care participase în cetățile Italiei.
Nu avea ce să-i reproșeze călugărului. Ar fi trebuit să-i spună, încă de la început, mai multe și nu-i ținu supărare, chiar dacă ar fi fost mult mai înțelept din partea sa, i-a zis-o pe șleau, să-i aducă la cunoștință vedeniile. De aceea nu putea să-i lase crucifixul.
Atunci când așeză relicva, cu grijă și atenție sporită, în levier, portalul-crin de la Mănăstirea Șag reveni, iarăși, la strălucirea sa albăstruie, fără irizații rubinii. Îndepărtându-se, arhivarul îl văzu cum se stinge, împrumutând din culoarea cenușie a reliefului de noiembrie, străjuit de vegetația tomnatică și de același salcâm solitar, care-l acoperea cu generozitate.
În cele din urmă, levierul primit de la Belphegor cu puțin timp înaintea morții acestuia, funcționa nu doar pentru activarea porților-crin. Demonul venit dintre stele se temuse de exploratorii-vampiri și de aceea încapsulase în leviere dispozitive menite să le detecteze prezența. Experimentul, așadar, reușise, din punctul lui de vedere.
Mai rămânea Alessandra Todd. Devenise deosebit de puternică, acum că reușise, fără ajutorul porților-de-crin, să ia urma urzelilor lui Belphegor. Eliberase o primă victimă, însă cu fiecare tânără salvată, demonul avea să se reîntrupeze, puțin câte puțin. Trăind în afara timpului, acestuia puțin îi păsa dacă avea să aștepte un ceas sau un secol, sau dacă i-ar mai fi făcut cineva de petrecanie de încă o mie de ori.
Grădinița plină de brumă îl aștepta credincioasă, iar arhivarul se gândi la trandafirii înghețați, atunci când închise portița în urma sa. Ar fi trebuit să-și ia, totuși, un câine, însă ar fi atras oaspeți nepoftiți cu lătratul său, iar Casa arhivarilor trebuia să rămâne ascunsă, cu orice preț, în adâncimile pădurii care străjuia Mănăstirea de la Șag.
Puse levierul lângă vatră, apoi porni focul. Pe masa cea mare din camera principală a bibliotecii, hărțile stelare îl așteptau strălucitoare. Le înlocui, cu gesturi așezate, cu una mai nouă, temporală. Pe ea, Alessandra Todd se afla la o cumpănă: să urce spre nord, părăsind apoi cursul liniștit al Mureșului, către temnițele unde se afla încarcerat, valahul, cel mai puternic din stirpea sa, sau să coboare către fortăreața temporală pierdută în mlaștinile șismârcurile Timișului, pentru îngrijirea Codrinei? Pogorându-se în mintea vampiriței, arhivarul își apropie palmele de foc, simțind cum flăcările proaspete îl întăreau pentru următoarele confruntări.
Ciprian-Ionuț BACIU
Timișoara
03 decembrie 2022
