Cursa(timp de citire: 24 minute)

Imaginile transmise de la bordul navetei Sirius se proiectau pe ecranul panoramic care ocupa în întregime peretele dinspre apus al Centrului de Control al Misiunii. Partea centrală a acestuia era dominată de un glob argintiu, emisfera boreală a Lunii acoperise colțul din stânga, iar în depărtare, ca o bilă de bowling alb-albastră afundată într-o catifea neagră, se ivea Terra.

– Declanșăm etapa de apropiere finală, zise colonelul Darius Zukov, comandantul navetei, cu naturalețea unui om obișnuit să dea ordine.

– 15 kilometri până la țintă, interveni un alt membru al echipajului. Toate sistemele în parametri.

În scurt timp, conexiunea video cu vehiculul spațial începu să se deterioreze, iar după numai câteva secunde, proiecția de pe ecran se schimbă. Noua imagine înfățișa naveta filmată prin obiectivul unei camere aflate la mare depărtare.

Deși distorsionată și cu intermitențe, relatarea lui Zukov continuă:

– Suntem… 10 kilometri… Totul pare… regulă… (pauză lungă)… Se întâmplă ceva… O, Doamne!…

Un ușor tremur al vocii trădă torentul emoțional care-l năpădi pe colonel.

– … o lumină… de jur împrejurul obiect… o deschizătură… pâlnii către care…

Ultimele cuvinte recepționate de pe Sirius fură urmate de un piuit strident ce anunță pierderea completă a comunicațiilor cu vehiculul. Naveta se mai zări câteva secunde pe monitoarele Centrului de Control, apoi, pur și simplu, dispăru ca prin magie.

Computerele și senzorii care urmăreau desfășurarea misiunii încetară să mai transmită orice fel de date.

 

***

 

Vulturul 7 andocă la Stația Spațială Internațională 3. După o scurtă escală, comandantul Ivan Ivanovici Lebedev și cosmonauții Andrei Vladu și Dana Mosuri urmau să-și continue voiajul spre Sfera poziționată în punctul Lagrange 1 al sistemului Pământ-Lună. Sarcina lor era să restabilească legătura cu prima expediție, pierdută în urmă cu o săptămână.

– Ce simți când o privești? întrebă Dana, plutind în imponderabilitate alături de Andrei, care contempla, prin hubloul modulului Panorama, rotoghila argintie ce tocmai se suprapusese concentric peste discul selenar.

– N-aș putea descrie cu exactitate, ceva între admirație și teamă.

– Oare ce-ar putea fi?

– Nu știu, dar cred că ar fi mai simplu să ne gândim la ce nu este.

– Și anume…

– În primul rând, nu e din Sistemul Solar. Un obiect așa mare nu putea scăpa neidentificat până acum.

– Deci nu e un vestigiu al unei super-civilizații antice pământene?

Andrei prinse ironia din glasul Danei, așa că nu se sinchisi să răspundă.

– Nu mi-am imaginat niciodată că așa va decurge Primul Contact, dar, dacă stau să mă gândesc mai bine, e cât se poate de logic.

– Adică?

– O civilizație extraterestră care ar căuta inteligență în univers ar impune niște standarde minime. Nu cred că și-ar bate capul cu specii ce n-au atins nivelul tehnologic care să le permită zborul spațial. Aceasta ar fi, după părerea mea, o primă dovadă a existenței unei culturi cu care merită să intri în contact.

– Vom afla curând, zise Ivan, levitând la câțiva metri sub ei, în dreptul ușii Panoramei. Haideți! E timpul să ne continuăm aventura.

 

***

 

Vulturul își activă busterele de manevră și se îndepărtă lin de Stația Spațială, apoi își porni motorul principal, inițiind secvența de inserție pe traiectoria ce avea să-l ducă la Sferă. În ultimele două ore, din cele șase cât dura călătoria, obiectul le apăru, luminat de Soare, în toată splendoarea sa. Ivan era prins cu pilotarea, însă Andrei și Dana își lipiseră nasurile de hublouri, precum copiii de vitrina cofetăriei, sorbind din priviri primul mesager al unei societăți extraterestre. Artefactul era imens și perfect neted, de fapt părea mai degrabă o imensă picătură de apă. Dintr-un anumit motiv, care scăpa privitorilor, suprafața sa reflecta mai puțină lumină decât ar fi fost de așteptat. Ca și cum razele Soarelui ar fi fost absorbite de acesta.

– Distanța până la Sferă – 12 kilometri, transmise Ivan.

– Continuați apropierea, veni indicația de la Centrul de Control al Misiunii.

– 10 kilometri… Totul pare în regulă aici. La voi?… Băieți, ne recepționați? Alo, Pământul, aici păsărica, ne auziți?

Ivan se întoarse nedumerit către Andrei, aflat în stânga sa:

– Am senzația că vorbesc singur.

– Toate sistemele sunt în parametri nominali. Ar trebui să ne vadă și să ne audă.

– Vulturul către Centrul de Control, ne auziți? încercă din nou Ivan.

Sistemele de recepție rămaseră mute.

– Se repetă scenariul de acum o săptămână, zise Andrei. Ce facem? Ne întoarcem?

– Nu. Mergem mai departe.

– Protocolul…

– Mă piș pe protocoalele lor, îl întrerupse Dana pe Andrei, dacă aș fi în locul echipei lui Zukov, aș vrea să știu că cineva vine după mine.

– Așa e, confirmă Ivan. Stați liniștiți, îmi voi asuma, în calitate de comandant, întreaga responsabilitate a nerespectării ordinelor. Oricum, deoarece nu mai avem comunicare cu Centrul de Control, eu sunt la conducere, iar neîndeplinirea dispozițiilor mele s-ar putea interpreta ca insubordonare.

O scurtă perioadă, nu mai vorbiră. Fiecare dintre ei rumega situația și implicările ei.

– Sunt cu voi, zise, finalmente, cu inima îndoită Andrei. Deși să știți că asta înseamnă că renunțăm la aripi, ne vor consemna la sol pe veșnicie.

– Viețile unor colegi, ale unor oameni, spuse Dana, valorează mai mult decât o pereche de fâlfâitoare jumulite. Și totuși, de un singur lucru îmi va părea rău, că nu voi vedea mecla morocănoasă a amiralului când își va da seama că vom încălca ordinele.

Râseră toți trei.

– Păi, dacă tot e ultima noastră ieșire pe orbită, barem să fie memorabilă.

Ivan își încheie fraza exact în clipa în care brațe invizibile apucară naveta, trăgând-o către Sferă.

– Să-mi bag… scăpă printre dinți comandatul, am pierdut frâiele Vulturului. Nu mai răspunde la comenzi.

Echipajul navetei întreprinse câteva acțiuni disperate de redobândire a controlului navigației, dar, în ciuda eforturilor, nu avu succes. Nu le rămase decât să se resemneze cu ideea că sunt la mila unei civilizații cu abilități tehnice net superioare celei umane. Nădăjduiau că ființele care atinseseră acest prag de dezvoltare tehnologică aparțin unei culturi cu principii etice sănătoase, bazate pe virtute, bunăvoință, empatie și raționalitate sau, cel puțin, că nu-i vor jupui de vii. Tăcură, așteptând, cu sufletul la gură, deznodământul.

Când mai aveau 300 de metri până la Sferă, observară, într-o fantă de jur împrejurul acesteia, lată de 10 metri, un șir de orificii conice. Într-unul dintre ele, înspre cel care erau ghidați, identificară baliza de semnalizare a primei expediții. Ivan aprinse reflectoarele de la proră, cu intenția de a lumina interiorul pâlniei, dar, probabil din cauza fenomenului de absorbție a luminii, nu izbutiră să vadă nimic.

Îndată ce pătrunseră în con, zăriră vehiculul lui Zukov, parcat în proximitatea unei ecluze ce făcea legătura cu interiorul Sferei.

– Suntem așteptați, remarcă Ivan.

Alături de Sirius, naveta primei expediții, apăru o persoană îmbrăcată în scafandru, pe pieptul căreia se distingea emblema Agenției Spațiale Internaționale, o navă cosmică stilizată, înconjurată de douăsprezece stele dispuse în cerc în jurul ei.

– Luați-vă doar bagajele personale, le sugeră Ivan după ce Vulturul 7 încheie manevra de andocare, ne vom întoarce mai târziu după restul echipamentelor.

Cum coborâră, fură întâmpinați cu un călduros:

– Bine ați venit!

– Bine v-am găsit, Laura! spuse Ivan.

– Uau! exclamă Andrei, sărind de pe ultima treaptă a scării navetei. Gravitație exact ca pe Pământ, am citit studiile, dar e altceva când o simți pe propria piele. Oare cum au făcut?

– Avem o sumedenie de taine de dezlegat.

– În rest, totu’ bine? se interesă Dana.

– Așa ș’așa. Încă n-am reușit să stabilim comunicațiile cu Terra, sunt foarte multe interferențe, dar lucrăm la asta.

– I-ați cam speriat pe cei de la Centrul de Control al Misiunii.

– Îmi pare rău.

– Nu-i nimic, o liniști Andrei, oricum abia așteptam să ajung aici.

– Haideți! Înainte de toate vom trece pe la ‘nșpe Stele să vă montați capsulele de dormit și apoi mergem în Carie. Colonelul vă așteaptă.

– ‘nșpe Stele? Carie? fu nedumerit Ivan.

– ‘nșpe Stele e locul de odihnă, iar Caria e cea mai mare cavitate pe care am descoperit-o și acolo am amenajat un fel de sală de ședințe. Igor, inginerul nostru, le-a botezat și se pare că a prins.

Cei patru se deplasară printr-o rețea de culoare a căror structură era identică cu cea a exteriorului globului, numai că suprafața acestora avea efect invers celei de afară, respectiv radia o lumină alb-gălbuie, nu foarte puternică, dar plăcută. Astfel, vizibilitatea era una acceptabilă, nefiind nevoie să fie utilizate surse de iluminat suplimentare. Altul era însă aspectul ce-i atrase atenția Danei. Deși pereții erau oglinzi perfecte, corpurile lor nu se reflectau în ele.

– Zici că suntem vampiri, sesiză ea, apoi mângâie cu buricele degetelor peretele prin dreptul căruia treceau, lăsând un siaj ale cărui valuri se disipau molcom în urma lor.

– Cum vă orientați? fu curios Andrei. Pare destul de derutant.

– Am implementat un sistem al cărui reper principal este sala de ședințe. De pildă, ca să ajungem la Carie de la hangar trebuie să folosim codul 2D-4S-3D, adică: al doilea coridor dreapta, al patrulea coridor stânga, al treilea coridor dreapta. Am încercat să schițăm câteva hărți, dar, având în vedere monotonia peisajului, ne-am dat seama că e mai simplu așa. Totuși, aveți grijă să nu vă rătăciți. N-avem timp de-a v-ați ascunselea. Ieri am pierdut mai bine de opt ore să dăm de Igor, care nu s-a prezentat la raportarea de la finalul zilei după ce a fost să investigheze o alveolă de pe 4S-2S-7D-9S. Căutările sunt îngreunate din pricina interferențelor produse de Sferă, care fac ca sistemul de comunicare al costumelor să fie ineficient pe distanțe mai mari de câțiva metri. Așadar, vă recomand să vă notați codurile principale și să nu vă hazardați prin galerii neexplorate.

 

***

 

După ce-și instalară capsulele personale, în locul indicat de Laura, membrii grupului se deplasară la Carie să-l întâlnească pe colonelul Darius Zukov, șeful misiunii.

– N-am făcut descoperiri spectaculoase, zise Darius, pretutindeni sunt aceleași coridoare labirintice, cu aceeași conformație, ce duc la alveole de diverse dimensiuni și forme neregulate. Până acum n-am putut determina materialul de fabricație al Sferei, cu atât mai puțin vreun mecanism care să ne ofere indicii referitoare la originea ei. Iar fiindcă tot ce ține de acest tărâm este, momentan, o enigmă, vă rog să-mi raportați orice vi se pare ieșit din comun, indiferent cât de insignifiant ar părea.

Igor, agitându-se într-un colț al încăperii, clănțăni puternic din dinți, ca și când le-ar verifica soliditatea.

– Ap ap ap! Bu bu bu! Tț tț tț! Oz oz oz! vociferă dezarticulat, înainte de a se liniști din nou.

– Ce are? întrebă Ivan.

– Habar n-am, zise Darius, ridicând din umeri. De când l-am găsit nu spune nimic, doar, uneori, scoate astfel de sunete. S-ar putea să fie vreun efect posttraumatic, dar n-avem timp să ne ocupăm de el acum. Cât stă liniștit îl vom ignora și, îndată ce va fi posibil, îl vom transfera pe ISS 3. Până atunci, trebuie să ne continuăm cercetările.

 

***

 

Andrei fu primul care își dădu seama că ceva nu era în regulă. Se îndrepta către Vultur ca să aducă un seismograf. Când ajunse la câțiva pași de gura pâlniei ce dădea spre navetă, aceasta se strânse aidoma unei pupile, iar apoi dispăru ca și cum n-ar fi existat niciodată. Încercă să-și contacteze echipa, dar nu era nimeni în raza comunicatorului său. Se întoarse grăbit la alveola unde-i lăsase pe Ivan și pe Dana să despacheteze echipamentele deja descărcate.

– S-a închiiis! urlă Andrei, încercând să se facă auzit prin vizorul căștii.

– Nu mai zbiera, auzim foarte bine, zise Dana.

– Scu… scuze!

– Ce s-a închis? întrebă Ivan.

– Intrarea. Nu ne mai putem întoarce pe Vultur.

– Cum adică? Am trecut prin ea acum un sfert de oră.

– Ivan, nu mai e, accentuă fiecare cuvânt Andrei.

– Bine, bine! Hai să vedem despre ce e vorba.

Ivan, secondat de Andrei, se duse țintă la hangar. Când ajunse, constată că, într-adevăr, sasul de la docul la care acostaseră lipsea. Ivan se apropie de porțiunea din perete în care se aflase trecerea. O pipăi. Ciocăni. Bătu cu pumnul. Pe urmă, se dădu trei pași în spate.

– Ce dracu’ se întâmplă aici?

– Ți-am zis! zise gâtuit Andrei.

– Dana! Dana, mă auzi?

– Suntem prea departe de ea. Hai să mergem să o luăm și apoi să-l căutăm pe colonel. Poate știe ce se întâmplă.

Cei doi porniră către Dana aproape alergând. Ivan, ținându-și bilețelul cu codurile în fața ochilor, era atent să nu rateze vreo cotitură. Și-au găsit colega relativ repede, chiar când termina de montat unul dintre spectometrele pe care le aduseseră cu ei. Apoi, toți trei merseră la Carie. Acolo dădură peste Laura, introducând date într-un computer, și de Igor, ghemuit în continuare în colțul său. Când Ivan și tovarășii săi își făcură apariția, Laura se întrerupse din activitate.

– S-a întâmplat ceva?

– Îl căutăm pe Darius, zise Ivan, ne-a spus să-i raportăm orice chestiune potențial suspectă. E pe aici?

– E plecat până la ‘nșpe. Trebuie să sosească curând, mai e un sfert de oră până la raportul de la prânz.

În mai puțin de cinci minute, Colonelul reveni însoțit de Jose. Spre stupefacția celor din Carie, cei doi aveau vizetele costumelor spațiale deschise.

– E-n regulă, zise Darius, citindu-le nedumerirea de pe chipuri. Vă puteți scoate căștile. Avem aer proaspăt. Sfera pare să știe de ce avem nevoie.

Se adunară toți în jurul unei lăzi mari cu echipamente și-și desfăcură, ezitant, căștile.

– Cineva a închis ecluza, zise Ivan.

– Sfera a făcut-o. O supapă de la butelia de oxigen a capsulei de odihnă a lui Jose a cedat, am văzut alarma și m-am dus să-l ajut. Era cât pe ce să se sufoce. Presupun că Sfera a intuit riscul și a decis să închidă sasul și să umple cu aer habitaclul.

 

***

 

4S-2S-7D-9S-3D-12D-9S ducea la alveola în care îl găsiseră pe Igor atunci când se pierduse. Era o incintă bizară. Nu prin formă, ci prin trăirile extatice încercate de eventualii vizitatori. Trăiri de care unii membri ai expediției deveniseră realmente dependenți.

Colonelul Zukov sesiză că toți, cu excepția sa și a lui Andrei, căutau pretexte să petreacă cât mai mult timp în Parcul de Distracții, așa cum denumise Dana încăperea. Acest comportament, pe care-l tolerase inițial, începu să-l preocupe. Mai cu seama când observă că Jose, Laura, Ivan și Dana își neglijau, tot mai des, sarcinile de serviciu în detrimentul sesiunilor de divertisment. În consecință, Darius hotărî să le interzică accesul la acea secțiune, însă, la insistențele celor patru, dar și îngrijorat de o eventuală revoltă, admise ca fiecare dintre ei să aibă dreptul la o oră pe zi, de unul singur, în incinta misterioasă.

– Nu cunoaștem în ce fel ne afectează Parcul de Distracții, le zise într-una dintre seri Andrei, când se adunaseră la cină. Cred că ar fi bine să fim prudenți, mai ales că încă n-am stabilit legătura cu Centrul de Control, iar, la nevoie, nimeni nu ne poate sări în ajutor. Pe de altă parte, efectele nocive ale unei expuneri prelungite sunt evidente, conchise, indicând cu o mișcare scurtă a bărbiei în direcția lui Igor.

– Nu există nicio dovadă, sări Jose, că starea lui Igor se datorează Parcului. Știi ce? Poate e mai bine că nu vrei să încerci, cu atitudinea asta prăpăstioasă s-ar putea să-i afectezi proprietățile. Dar nu te impacienta, mă voi duce eu în locul tău să continui investigațiile cu privire la efectele terapeutice ale Parcului asupra psihicului uman, adăugă Jose, frecându-și palmele satisfăcut.

– Ai fost azi-dimineață, interveni Ivan. După Laura e rândul meu.

– Ba al meu, se burzului Dana, eu n-am fost de ieri.

– Liniștiți-vă, nu mai merge nimeni, se răsti Darius. Cred că e timpul să faceți o pauză, îndeosebi tu, Jose. Ai cele mai multe ore petrecute în Parcul de Distracții. Oricum, am nevoie de ajutorul vostru, al tuturor, să explorăm o nouă secțiune.

Jose îi aruncă o privire tăioasă colonelului, dar se abținu de la alte comentarii.

– Aș vrea, continuă Darius, să cotrobăim puțin prin sectorul de la capătul lui 3D-12S-34D-9S-4D. Am identificat acolo o cavitate de două ori mai mare decât Caria, de unde pornesc trei coridoare. Vreau să formăm echipe de câte doi pentru a cartografia fiecare galerie.

– Îl lăsăm singur pe Igor? fu nedumerită Dana.

– Nu e prea plimbăreț de când l-am găsit, o liniști Laura. Abia am reușit să-l convingem să meargă până la toaletă, împunse cu arătătorul către cutia cilindrică de statura unui om, amplasată în colțul opus al Sălii de Ședințe.

– Păi, atunci să-i dăm bice, fu de acord Jose, cu cât terminăm mai repede, cu atât voi ajunge mai devreme în Parc.

 

***

 

După jumătate de oră de orbecăit prin Sferă, grupul ajunse la destinație. Era cea mai mare sală pe care o descoperiseră până atunci și, spre deosebire de toate celelalte, avea o formă perfect circulară.

– Așadar, zise colonelul, perechile sunt următoarele: Ivan cu Dana, Laura cu Andrei și Jose cu mine. Ne întâlnim aici peste fix o oră. Nu întârziați, nu vă asumați riscuri inutile.

Laura intră prima în coridorul care le fusese repartizat, Andrei păși îndărătul ei, încercând să-și disimuleze încordarea fredonând o melodie.

– Ce-i aia?

– Ce? Unde? se precipită Andrei.

Laura râse.

– Ce cânți acolo?

– A, e Highway to Hell de la AC/DC, răspunse răsuflând ușurat.

– Aha, dacă zici tu. Poate ar fi mai bine să nu o faci, dacă te aud extratereștrii, s-ar putea să-și facă o impresie greșită despre veleitățile muzicale ale pământenilor.

– Poate îi delectezi tu cu o mostră… Andrei se opri în mijlocul propoziției.

O scânteie, agitându-se ca un licurici prins în pânza unui păianjen, apăru în peretele-oglindă din stânga lor. Laura se apropie să vadă mai bine, dar luminița țâșni din perete și, dându-le câteva ocoluri, zumzăind ca o albină, se opri la cinci pași de ei. Laura porni către scânteie, dar aceasta se retrase, păstrând distanța.

– Cred că vrea să o urmăm. Hai, vino!

– Stai, colonelul a zis… încercă să-i reamintească Andrei, însă Laura o zbughise deja după licurici. Bărbatul se căzni să se țină după ea, doar că numărul mare de coridoare și schimbările dese de direcție ale femeii îl făcuseră să o piardă.

– Laura! Laura! strigă Andrei panicat. Futu-i, ce mă fac acum. Of, Doamne! Unde naiba sunt? Trebuie să mă calmez. Totul va fi în regulă.

Inspiră de câteva ori adânc, expirând zgomotos, apoi zise ca și cum s-ar adresa unei persoane din preajmă:

– Cel mai bine e să aștept aici, sigur va veni cineva să mă caute.

 

***

 

– Lămurește-mă și pe mine, de ce-i tot ții partea lui Andrei? își exprimă nemulțumirea Jose. Nu e din echipa noastră.

– Nu țin partea nimănui, i-o reteză Darius. Și dacă n-ai înțeles până acum, nu există ei și noi, toți suntem în același căcat.

– Atunci de ce nu m-ai lăsat să mă duc în Parc?

– Jose, nu suntem aici să ne distrăm. Misiunea noastră e alta.

– Ești nebun, despre ce vorbești?! Nici măcar nu știm dacă vom ieși vreodată de aici. Cred că ar fi cazul să o lași mai moale cu îndatoririle de serviciu. Cât crezi că-ți vor suporta colegii milităria? Nu uita, noi suntem civili, iar cei care te-au pus șef nu te mai pot ajuta acum. În curând, lupta pentru supraviețuire se va înteți. Vei avea nevoie de aliați de încredere. Poate n-ai observat, chiar dacă avem oxigen, resursele de apă și hrană se împuținează.

Iritarea celor doi atinse un nivel critic. Jose își strânse pumnii și se înroși la față, iar ochii lui Darius scăpărau diabolic.

– Tocmai de asta ar trebui să răsturnăm locul ăsta cu fundul în sus. Este singura noastră șansă de a găsi o cale să ne salvăm.

– Nu vom descoperi nimic. Chiar nu pricepi? Am mușcat momeala și acum suntem prinși, precum șobolanii, într-o cursă extraterestră! Îți imaginezi că după ce ne-au înhățat ne vor da drumul, așa, pur și simplu? Nu, ne vor diseca până la ultima moleculă.

– Și ce propui? Colonelul nu-și mai putu stăpâni furia. Să stăm cu mâinile încrucișate, să ne așteptăm moartea ca niște cobai lobotomizați în Parcul de Distracții?

Darius voia să treacă de Jose ca să-și continue drumul, dar acesta îi tăie calea.

– Dacă nu vrei să mă ajuți, du-te la punctul de întâlnire. Voi continua singur. Dă-te la o parte, îi ordonă colonelul, atingându-i umărul cu mâna. Jose îi împinse brațul în lături și-l izbi cu capul în gură. Darius se prăbuși la podea cu sângele țâșnindu-i pe nas. Își reveni numaidecât. Se săltă sprinten în picioare și se aruncă asupra agresorului. Se încleștară și, rostogolindu-se de-a lungul coridorului, începură să-și care pumni și picioare cu bestialitate.

 

***

 

Ivan își notă ultimul reper în notesul său, apoi privi pe furiș către Dana. Era la fel de frumoasă ca în ziua în care o văzuse prima dată, pe când erau amândoi stagiari la Institutul de Cercetări Spațiale. Își punea a mia oară întrebarea de ce nu a avut niciodată curajul să o abordeze. Să-și dezvăluie adevăratele sentimente. Acum însă era prea târziu, deveniseră prieteni buni și nu voia să riște să distrugă, cu un gest nesăbuit, această relație platonică. Încă îi răsunau în minte cuvintele lui Vladimir, amicul său din studenție: „Nu e bine, Vanja. Nu e bine deloc. Nu puteți fi prieteni, asta e cea mai sigură cale de a-ți distruge orice șansă de a i-o trage vreodată.“

Dana se așeză, sprijinindu-și spatele de perete. Chiar și așa, în combinezon de cosmonaut, lui Ivan i se părea irezistibilă.

– Am obosit, n-ai vrea să ne tragem un pic sufletul înainte de a ne întoarce? întrebă fata.

– Desigur, acceptă Ivan, așezându-se alături de ea. Poate cu câțiva centimetri mai aproape decât intenționase. Când ochii lor se întâlniră pentru o fracțiune de secundă, Ivan resimți furnicături plăcute în tot corpul. Avea senzația că trupurile, inimile lor acceptaseră ceea ce mintea le refuza. O forță invizibilă îi atrase într-un vârtej sentimental, care spulbera, într-o clipă, orice stăvilar al raționalului pe care se străduiau să-l ridice în fața stihiei emoționale.

– Știi, încercă să iasă din încurcătură Ivan, întotdeauna am avut… o relație specială…

– Așa e, ne cunoaștem de ceva vreme, am trecut prin atâtea împreună…

– Da, dar… adică… altceva voiam să spun. Nu știu de ce niciodată n-am avut curajul să-ți dezvălui adevăratele sentimente pe care ți le port.

Dana făcu ochii mari, luată parcă prin surprindere de destăinuirea lui Ivan.

– Vanja, am crezut că tu… că tu… nu mă…

Ivan îi puse arătătorul pe buze, îi prinse obrajii între palmele sale puternice și o sărută delicat pe gură. Fata se lăsă dezmierdată de mângâierile gingașe ale partenerului, iar în doar câteva clipe, cataramele scafandrilor cedară pasiunii.

 

***

 

Unul dintre pereții-oglindă ai Cariei fu acoperit spontan de imaginea unui gigant gazos. Igor privea impasibil lumea de culoarea chihlimbarului care ocupa două treimi din câmpul său vizual. Nu era niciuna dintre planetele Sistemului Solar.

Un punct incandescent se desprinse de pe cea mai apropiată dintre zecile de luni ce orbitau planeta și se îndreptă spre el. Ușor-ușor scânteia se mări, iar Igor desluși silueta stranie a unui vehicul spațial. Aducea cu o foaie de hârtie ce-și schimba în permanență configurația, împăturindu-se și despăturindu-se precum un origami.

Nava origami se apropie în viteză și, preschimbându-se într-un cornet, se insinuă într-una dintre danele de acces ale Sferei. Pe perete apăru imaginea alveolei la care acostaseră vizitatorii. În scurt timp, prin sas pătrunseră patru creaturi asemănătoare unor burdufuri de acordeon așezate pe verticală. Cele șase membre utilizate la deplasare și la apucarea diverselor obiecte cu care veniseră aveau aspectul unor fâșii de hârtie pliate aidoma unor armonici. Nou-sosiții comunicau rar între ei, iar atunci când o făceau, emiteau sunete de sonoritatea unui baian dezacordat. După ce-și instalaseră echipamentele, una dintre ființe porni spre nava cu care venise. Cum ajunse lângă sas, acesta se închise brusc. Pentru câteva clipe, printre acordeoane se lăsă o liniște mormântală. Apoi simfonia cvartetului reîncepu, numai că acum era interpretată mai alert și cu două octave mai sus, trădând nervozitatea ce le cuprinse.

Proiecția dispăru, iar peretele reveni la starea de oglindă neoglinditoare. Igor se ridică și se apropie de acesta. Pregetă, preț de câteva respirații, la o întindere de braț de suprafața lucioasă, după care trecu prin ea ca printr-o membrană permeabilă.

De partea cealaltă a oglinzii, Igor se metamorfoză într-o ființă acordeon.