Seară de seară, domnul Hermann Hermit plimba pudelul cu un aer nesatisfăcut. Ieșea la ore necuvenite, de obicei după trei dimineața. Afară ploua și mirosea a urină. Hermann fuma tăcut, lăsând falsa senzația că-l frământa ceva. Stinse țigara cu vârful pantofului lăcuit, lăsând piciorul în spate, cu lehamite, și se îndreptă spre apartamentul numărul șase. Avea un aer flegmatic de obicei, iar ziua devenea aproape ursuz. Ridica ochii din pământ să-și șteargă ochelarii sau să privească languros câte o femeie cu picioare lungi. Nu i-ai fi dat cincizeci de ani, dar cearcănele și striațiile frunții te lămureau de îndată că e vorba de mai mult.
Domnul Hermit avea un fel aparte de a-ți vorbi. Își proptea cumva limba în cerul gurii, alungea cuvintele cu un sâsâit imperceptibil, atât cât să-ți creeze o stare de nesiguranță. Avea cuvintele la el, omul, și, uneori, în verva explicațiilor, te atingea din când în când pe umăr transmițându-ți din starea sa energică. Într-o zi, în piață, iritat de limbajul unui vânzător de origini îndoielnice, prin utilizarea cuvântului pulă la capătul fiecărei propoziții, ca pe un oftat, Hermann se înroși și trânti o caisă din fața mesei vânzătorului, zicând: ,,Nesimțirea dumitale crasă mă sufocă!”. Îi tremura buza de sus.
Ajuns în dreptul apartamentului numărul șase, întoarse capul în stânga, apoi în dreapta, și descuie încet. Un miros pestilențial plutea în apartamentul neaerisit. Intră în camera specială, improvizată în baie. O tânără zăcea în încăperea de trei pe trei metri. Avea părul blond, un corp bine proporționat, subțire, o ureche tăiată pe jumătate, sâni perfect rotunzi și, deasupra gleznei stângi, un tatuaj cu un păianjen. Era îmbrăcată casual. Hainele pătate de sânge, precum și rimelul întins îi dădeau aspectul unui clovn cu ochii limpezi și dezorientați.
Hermann se lăsă pe vine, o apucă de păr și o trase în living. O aruncă pe jos ca pe o cârpă. Auzi un scâncet scurt, icnit, scos de corzi vocale tinere. Hermit se-ntoarse cu o cheie franceză în mâna dreaptă. Tânăra apucă doar să-și mărească pupilele. Cheia îi lovi coastele cu un pârâit surd, o dată, încă o dată, ca într-un joc. Urla doar atât cât îi dădea voie banda de scotch trecută peste gură. Herman se opri stânjenit.
– Iartă-mă! zise încet, aproape imperceptibil.
Fata se ridică în picioare și șopti pe un ton răgușit, cu ultimele resurse:
– Dezleagă-mă, Hermann!
Se supuse. Fata își smulse părul, hainele, lăsând acum să se vadă o femeie trecută de patruzeci, dar care arăta încă bine. Sânii erau lăsați, pe alocuri pielea zbârcită, pe spate avea un desen interesant, reprezentând un scorpion încolăcit pe un taur. Își înfipse degetele subțire pe sub coaste, îndreptându-le ca și cum ar fi îndreptat capota mașinii.
– Trebuie să plec acasă, Emy.
Și o sărută pe bărbie.
– Vii peste o săptămână?
– Hmm… da.
Și îi trimise un sărut cu mâna.
Pe stradă, omul părea relaxat, împlinit, ca unul ce tocmai ieșise de la femei. Mergea nepăsător, cu o încredere și o superioritate extravagante. În stație erau treisprezece oameni. O fetișcană rasă în cap, probabil o liceană, doi bărbați în vârstă, un tânăr rotofei și niște samsari cu vite. Le țineau în plase largi, brodate cu inițiale MasterMeat, galbene. Toți erau morocănoși, cu fire trase din creștet spre umeri. Aveau implanturi, cel mai probabil LifeSexForm. Hermann avea și el unul; era la reparat de două săptămâni, iar asta îi dădea frisoane. Dependența era usturătoare. Ar fi vrut, la un moment dat, să renunțe, dar era conștient că nu ar fi făcut față depresiei. Oamenii pe străzi vorbeau singuri cu alții, nevăzuți. Uneori deveneau irascibili dacă se ciocneau din neatenție.
În autobuz era o liniște ca de priveghi; doar șoferul avea un casetofon vechi, un fel de i-pod gigantic; o melodie stranie, nemaiauzită, cu voci de tot soiul. Cei neconectați priveau temători. Hermann coborî la Altar. Luă un ursuleț de pe jos, uzat, scămoșat și-l arse pe soclu în cinstea zeului binefacerii. Își aprinse tăcut o țigară din foi și iarbă și o savură admirând cei trei porumbei din fața sa. Se ciondăneau pe un deget gros, inelat.
Albastrul cerului era străbătut de crapi Koi, iar asta nu putea anunța decât vremuri de restriște. Undeva, în depărtare, câțiva negri curățau podul de trupuri inerte. Fusese, pesemne, vreun festin. Ajuns acasă, Hermann se descălță fără niciun chef. Soția sa lâncezea pe o canapea albă, cu ochii în proiecția unui serial dogmatic Quo Vadis. Transpira, fericită. Nici nu sesiză că sosise Hermit. Locuiau singuri. Avuseseră o fetiță, dar fuseseră nevoiți să o dea la Școala de Artă Erotică din Queen pentru a-și plăti impozitele pe ultimii doisprezece ani. Nu le părea rău. Le mai rămăseseră bani de un proiector Thomass și o vacanță la River Doll, o stațiune la modă în acei ani. Nu puteau lua legătura cu ea, astfel ar fi pierdut toți banii. De aceea, Hermit renunțase la viciul de a vizita fetițe pe străzi, de teamă să nu-și întâlnească odrasla.
Masa era rece și sărăcăcioasă. Două gheare de porumbel cu orez brun. Mâncă în scârbă, catadicsind să o întrebe pe soția sa la ce oră avea să plece. Dorea să rămână singur.
– Azi nu lucrez, răspunse ea într-o doară.
Bărbatul se îmbufnă și, furios, ieși din nou pe ușă.
– Unde te duci? întrebă mai mult din obligație.
– La Azil, zise el repezit.
La marginea orașului, într-un crâng, era Azilul. Locul unde puteai vedea oameni cu dizabilități. Cei mai dragi îi erau șobolanii, care dormeau încontinuu unul în brațele celuilalt. Nu formele lor humanoide îl fascinau, ci faptul că stăteau tot timpul îmbrățișați, inhalând, cu nesaț, duhoarea celuilalt. Plictisit, se întoarse din nou pe strada de lângă hipodrom și intră în primul bloc turn. La primul etaj, ciocăni ușor de două ori. Apartamentul numărul șase mirosea a fum, a igrasie. Intră și o găsi pe Ema întinsă pe jos, cu zigoma ruptă.
– De ce te-ai întors?
El se uită în ochii ei, apoi spre chiuvetă, unde zăcea cheia franceză plină de sânge, iar, în cele din urmă, spre noptieră, unde ședea pitită, printre boarfe și tot soiul de chestii inutile, o icoană de lemn pictată, ștearsă.
– Pe mine nu mă lași să te lovesc în față… îi reproșă Hermit.
Ea își aprinse o țigară, împrăștiind mirosul de flori de câmp prin casă.
– Fac ce vreau eu, doar nu trebuie să-ți dau ție raportul.
Deși nu avea motiv, se ridică și o plesni cu dosul palmei peste osul proaspăt fracturat. Apoi ieși ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ignorând femeia ce se tăvălea pe jos de plăcere.
Afară aerul era curat, cerul alb, ploua încetișor, timid, ca și cum n-ar mai fi plouat de zeci de ani. Era trist în ascunzișul său, domnul Hermann, de foarte multă vreme. Încercase orice. Nu mai putea ascunde durerea aceea neîmpărtășită de ani, care mocnise până acum precum o infecție ascunsă. Mizeria pitită sub preș devenise munte, bărbatul nemaiputând ieși din propria casă.
Mergea ghidat de degetul unui demiurg nevăzut, cu mintea împrăștiată în toate părțile, ca un trup lipsit de suflet. Câinii îl urmăreau curioși, lătrând la prezența interioară alienată ce pusese stăpânire pe sistemul său nervos. Porumbeii fugeau din fața sa speriați. În viața lui nu făcuse rău nimănui, nu înșelase pe nimeni, în afară de nevastă-sa pe care nu o mai iubea. Simțea nevoia acută să recupereze, ca pe o patimă auto-controlată, neputând fi stinsă definitiv. Urmărea cu privirea cerul grizonant în speranța că durerea lui urma să se dezintegreze. Lua din când în când luare aminte la câte un trecător absent și-l compătimea. Suferința celorlalți avea un efect paleativ asupra propriei suferințe. Ochii îi lăcrimau un lichid albicios, dens, ce, în contact cu aerul, lăsa șanțuri pe obraz și bărbie. Șanțurile viermănoase ale propriilor vicii, moștenite din generație în generație. Nu era el cel care și-ar fi salvat neamul, scăpându-l de vechile metehne, nu.. el era o simplă verigă, un liant între urmași și predecesori. Un simplu exploatator de vicii.
Pe malul râului se așeză pe o bancă de lemn. Stăpânea durerea, dar nu mai putea simți nimic în schimb. Era anesteziat. Clipea monoton, bizar, iar cei câțiva oameni din parc îl priveau zâmbind în colțul gurii. Îl credeau dus. O tânără cu părul lung, negru, prins de brâu după ultima modă, se apropie cu băgare de seamă. Citea dintr-un totem gros mișcându-și buzele în tăcere. Avea un tatuaj ce pleca de sub ochiul stâng, coborând pe sân în jos, terminându-se deasupra gleznei. Începea cu o pânză de păianjen legată de un trunchi ros de cari. Era genul acela de femeie aparent inabordabilă. Dar Hermann știa că par așa din cauza drogurilor, aparențele fiind date de perioada de abstinență. Îi șopti ceva la ureche, coborând ușor pe gât în jos, gâdilând cu vârful buzelor tatuajul. Ei îi sclipiră ochii cu câteva luminițe noi, pe care nu credeai că le poți vedea la o astfel de femeie. Îl urmă stingheră, dar supusă.
Luară un taxi și undeva, lângă hipodrom, intrară pe o străduță lăturalnică, atât de îngustă încât abia avea loc un singur om. O așeză cu fața la perete, desfăcu șlițul și-și frecă mădularul de pânza subțire ce acoperea coapsele tari. Când simți umezeală, îi ridică chilotul, vârându-și organul său în fanta ei pregătită să-l primească. Stătură așa îndelung cu ochii închiși, strângându-i sânul, iar ea – genunchiul. Apoi, într-o frenezie animalică, începură să-și lovească șoldurile. Păreau că se luptă, ca într-un meci pe viață și pe moarte. O lovi cu pumnul în zigomă și atunci juisă. Obrazul femeii era acoperit de fard ieftin, probabil pentru a-i ascunde acneea. Părul slinos îi mirosea a fum de țigară. Fusese, parcă, mai atrăgătoare, înainte. Ea părea mulțumită, lui îi era greață.
O conduse până la capătul străzii și o aruncă într-o groapă de gunoi dezafectată. De sus o privi, dezgustat, și la gândul că ar fi putut fi fie-sa, vomită. Lumea nu părea să știe ce făcuse el și, oricum, era o bagatelă pe lângă ce făceau alții. Se liniștise, astâmpărase nițel demonul ce abia ieșise din găoace. Își mângâie pieptul și se îndreptă spre strada Paris. Acolo locuia de șaisprezece ani. Se plictisise de zonă, de vecini, de butic, de târfele de la parter. Descuie ușor, atent să nu-și trezească nevasta. Aceasta dormea, sforăind răstignită, cu un picior atârnând de pe canapea. O mângâie pe creștet și o sărută pe buze; nu mai făcuse asta de ani buni. Ea devenise, cu timpul, un apendice, un geamantan luxos în care își căra hainele și mâncarea. O ființă-obiect necesar, un ceas vechi Racheta moștenit de la părinți.
Binedispus, despică viscerocraniul consoartei lăbărțate pe pat cu o toporișcă roșie, aidoma celor din reclamele pentru casele de toleranță Obvious, cu mișcări precise, sacadate, la intervale exacte: Bam… Bam… Bam! Scoase, cu oarecare îndemânare, un grăunte sidefat de deasupra osului nazal, perfect rotund, și-l puse pe masa din sufragerie, lângă peștele-spadă de sticlă. Se așeză, sprijinindu-și bărbia cu podul palmei, gânditor. Nevastă-sa stătea cu capul despuiat de forme omenești, ca o păpușă, carnea atârnându-i nestingherită, nepăsătoare. Era un tablou, o imagine propagată la nesfârșit în oglinzile din baie. Grăuntele sidefat vibra pe macrameu, un obiect cu tendințe de emancipare. Voia și el să-și găsească jumătatea, carcasa, trupul, și să tindă, mai târziu, la un grăunte mai mare. Amuțise întreaga cameră; era liniștea aia premergătoare muribunzilor înainte de a-și da duhul. După câteva ezitări, apucă grăuntele și-l înghiți. Hermann înghițise în total șaisprezece vieți, devenind o mamă surogat, prelungindu-și astfel agonia de a trăi încă un veac; devenise o obsesie, un drog, neputând controla acea lăcomie de a consuma suflete omenești. Grăuntele său, cu siguranță, căpătase dimensiuni mastodontice acum.
Undeva, deasupra orașului înghesuit cu turnulețe infinite, deasupra norilor poluanți, deasupra zarvei de jos, daemonii urlau satisfăcuți.
