Socră-miu a fost toată viața un om al Bărăganului. Născut și crescut pe malul înalt al unui râu de câmpie, aproape de vărsarea acestuia în Dunăre, lui nu i-a căzut niciodată toată țărâna de pe călcâie chiar dacă încălța ciorapi și pantofi de soi.
Om cu carte, a trecut prin școala normală, ajungând învățător. Mai târziu a terminat și facultatea de psihologie. Inițiat în tainele științelor moderne, el a rămas și un maestru al vieții tradiționale. Rădăcinile lui nu s-au desprins niciodată din ograda casei părintești. Aici, cu trecerea anilor, grinzile odăilor și acareturilor de chirpici par că se îndoaie din ce în ce mai mult. Gardul de scânduri albastre putrezește mai repede de la ploi și se coace mai rău de la arșiță. Coji albastre curg de pe el și se sparg mut de pământul vechi. Toate liniile verticale trasate de voința omenească se crispează de vechime, părând a oglindi, de fapt, caligrafia obscură a naturii. În mijlocul acestei transformări sorocită din vechimi, Învățătorul veghează neînduplecat destinul ogrăzii.
Om gospodar, nu îi place să-și audă vorbe în sat că nu are grijă de cele din bătătură. Chiar dacă pentru o vreme a locuit la Brăila, aproape în fiecare zi liberă dădea și atunci fuga la casa părintească. A călătorit foarte puțin și de nevoie. Știe că are un rost în ograda bunicilor și depărtarea de acest centru îi dă suferințe fizice. Centrul e mereu fix, marginile sunt în mișcare. Cu cât te depărtezi de centru, cu atât e mai greu să-ți găsești un echilibru și un alt rost. Întreaga lume e ca un titirez ce se învârte atât cât să te amețească permanent. Când stai la centru nu simți nimic. Ești una cu centrul și te comporți ca atare. La centru știi care e rostul și știi ce trebuie să faci să îl împlinești. Când nu mai ești în centru, nu mai ai echilibru, toate te trag după voia lor.
Armata a făcut-o departe, în nordul țării, aproape de Carei. Poate a fost victima unei farse, poate doar întâmplarea l-a dus acolo. Ca ruperea echilibrului să fie completă, a fost responsabil cu detecția radar a avioanelor ce survolau cerul în acea regiune. După ce că îi era greu să stea drept pe pământul acela de la margine, trebuia să urmărească și obiecte ce umblau haotic pe cer. El își avea rostul pe pământ, acasă, nu în eterul instabil al depărtărilor. Dar vremurile acelea s-au dus și el a rămas lângă vatra străbunilor.
Satul din Bărăgan unde este această vatră se numea, cândva, Pârlita. Se spunea că numele acesta vine de la sărăcia lucie și viața grea. O așezare arsă de verile fierbinți de câmpie, cu oameni necăjiți ce de-abia își duc traiul de la o zi la alta. La venirea comunismului, nume ca acesta au fost schimbate pentru că sărăcia trebuia să dispară. Așa am rămas fără Pribegi, Găureni, Netoți și Flămânzi, sau fără Golășei, Găinari și Țigani. Dar Pârlita a fost o așezare a ciobanilor ce călătoreau cu turmele de-a lungul râului Călmățui în veșnica lor transhumanță. Pentru ciobani, pământul era important ca sursă de nutreț, mai puțin ca ogor pentru recolte. Zilele de vară ei le petreceau sus la munte, mergând prin lunca apei amintite. Aflați mereu pe lângă râu, e greu de crezut că au dus lipsă de apă sau iarbă verde pentru oi. Iar păcurarii au fost săraci poate pentru cei ce nu îi cunoșteau. Din punctul lor de vedere aveau tot ce le trebuia. Familiile stabilite la Pârlita au fost mereu în legătură cu deplasarea oilor. Curgerea Călmățuiului le hrănea animalele, malul înalt ferea casele de inundații. Oricum, râul de câmpie face multe meandre, bălți și smârcuri până să ajungă la marginea satului. Orice viitură dinspre deal ar avea unde să-și potolească suflarea. De la început oamenii și-au făcut curți mari, în care să adăpostească oile, unde să le mulgă, să închege laptele și să-și țină cele trebuincioase unei gospodării. Ograda socrului meu este în prezent asemenea celor de atunci. Curtea e atât de mare că a fost loc și pentru adăpostirea oilor, dar și pentru grădină. Strămoșii lui s-au așezat în acest loc netulburați timp de câțiva ani. Și-au făcut mai multe gospodării laolaltă, să se ajute la nevoie. Au tăiat copacii deși, au smuls rădăcini, au desțelenit, au săpat fântâni. Totul arăta ca o mână de stâne strânse pe marginea apei. Locul fusese știut din vechime și folosit pentru iernat de către cei ce coborau cu turmele de la munte. Au apărut apoi și cei ce au vrut să stea permanent aici. Dar nimeni nu bănuia ce avea să se întâmple la scurt timp după stabilirea permanentă.
Mica așezare poate avea deja un nume. Acesta nu s-a păstrat. După câțiva ani de prosperitate, apăruseră câteva ulițe mai bătute. Câțiva prunci veniseră pe lume acolo. Cineva ridicase o troiță și altcineva se gândea la o Biserică. Bărbații se sfătuiau să mai lărgească țarina satului pentru a putea cultiva mai mult. Oamenii văzuseră că prin pădurea dimprejur se ridica o movilă ciudată, unde iarba era mereu uscată. Nu au avut timp să cerceteze ce era acolo. Vreun animal, dacă se rătăcea prin partea aia, nu mai era de găsit. Dar erau multe fiare de codru pe atunci și acestea atacau chiar și prin ogrăzi. Fără să pregete, sătenii au hotărât să taie toți copacii din jurul movilei pustii, stabilind ca acela să fie noul hotar al țarinei. Pe când dădeau cu topoarele în copaci, au început să se audă niște horcăieli ce păreau a veni de sub pământ. Câinii mari, ciobănești, au început să latre ca la urs, deși nu se zărea nimic. Pe măsură ce se apropiau de movilă, mârâiturile și tânguielile păreau că se întețeau. Câinii înnebuniseră de-a dreptul de la murmurul subteran. Destul de repede, între marginea satului și movilă, oamenii au căscat un luminiș eliberat de trunchiuri. Peste câteva zile, sătenii au zis să răscolească în vârful movilei, să îi afle rostul. Pe când se apropiau de ea, murmurul subteran a reînceput. Câțiva curajoși s-au urcat în vârful movilei cu târnăcoape și hârlețe. Pământul părea doar o crustă albă prin care treceau niște fire uscate de iarbă. Au bătut în coajă cu uneltele și gemete înfundate au răsuflat ridicând fire de praf pe toată ridicătura. Câinii, de la distanță, mârâiau mai mult de frică. Coaja s-a spart într-un loc și oamenii au rămas împietriți. Câteva ființe albicioase păreau că dorm încolăcite, dar razele soarelui le schingiuiau odihna. Suspinau cu un plânset de copil vlăguit, dar nu se trezeau. Nu erau mai lungi de un braț de om, semănau cu niște câini cu craniile turtite, lipsite de orbite, dar cu colți mari ca de șoarece. Sătenii s-au năpustit asupra arătărilor cu târnăcoapele, împrăștiindu-le sângele roz peste praful movilei.
Cele trei leșuri au fost târâte în sat și duse în fața celor mai bătrâni.
¾Aceștia sunt țâncii pământului și e mare necaz că i-am întâlnit prin părțile astea, a zis unul dintre bătrâni. O fiară ca asta m-a ologit acum câțiva ani. Eram singur noaptea, lângă foc, și a ieșit din pământ. Am apucat un tăciune și i l-am înfipt în bot și a fugit prin gaura din care ieșise. Pesemne era departe de vizuină de nu a mai revenit cu alții. Dar piciorul mi l-a luat. Mare mirare că nu ne-au tăbărât până acum. Pesemne nu sunt prea mulți și câinii noștri i-or fi speriat. Le-au fost de-ajuns ce animale rătăcite au prins pe lângă cuibul lor.
¾Ăștia ziua sunt amorțiți și dorm în cotloane și grote sub pământ, a zis un alt bătrân. Noaptea ies din crăpături și se reped la oameni și animale ca lupii în haită. Ba chiar scot și niște urlete înfiorătoare. Puțini au trăit să povestească. Nu știu cum o vom scoate la capăt. Mai ales că noi le-am tulburat adăpostul.
Cei mai tineri mai mult au râs și seara s-a lăsat peste cătun. Nu apucă însă bine noaptea să-și verse întunericul, că pământul începu să tremure ca o părere întâi, apoi ca o certitudine. Oamenii au sărit cu făclii în mâini. Animalele prin curți urlau a groază, fiecare pe limba lui. Țipete au început să se audă dinspre marginea movilei. Pământul se umfla ușor, împins de horcăituri sinistre. Din loc în loc se căscau gropi din care ieșeau în ogrăzi câte doi, trei țânci ai pământului – așa îi numise bătrânul mai devreme – care scoteau un fel de lătrat-urlet și se repezeau cu dinții lor încovoiați ca de șobolan, mușcând tot ce le ieșea în cale. Spintecau oile și câinii. Păsările le rupeau în două. Oamenii cu făclii în mâini erau feriți. În câteva gospodării au spart pragurile caselor repezindu-se la prunci, însă focul din vatră i-a ferit pe mulți. Fiarele nu aveau ochi, dar probabil căldura și lumina focului îi alunga în vreun fel. Nu erau așa mulți. Doar câte două sau trei gospodării răsunau deodată de urlete și vaiete. După ce erau măcelărite animalele și răvășit bine pământul din ogradă, grupul de fiare trecea la următoarea gospodărie. După miezul nopții, atacatorii s-au retras.
Toată noaptea oamenii și-au numărat morții și animalele pierdute. În zori s-au cutremurat de grozăvia ce îi înconjura. Pământul surpat înghițise garduri, pereți întregi se înmuiaseră, cadavre felurite se înțepeniseră în gurile tunelurilor săpate de fiare.
Oamenii și-au tras agoniseala rămasă pe malul celălalt al Călmățuiului. Au trimis de veste pe la neamurile apropiate care s-au strâns până seara cu câini și multe lemne.
Peste zi, bărbați înarmați au adus de la movilă câteva ființe adormite. Le-au închis într-o colivie mare de lemn, smolită bine, pe care au pus-o în mijlocul unei ogrăzi. Au adus acolo multe lemne uscate, paie și păcură. S-au pus la pândă în apropiere cu câini mulți și amnare.
Când s-a lăsat întunericul, jivinele din cușcă s-au trezit și au început să urle disperate, simțindu-se prinse. Urletele lor le-au alertat pe celelalte surate. Pământul a tremurat, și a grohăit, și ograda s-a umplut de câteva zeci de țânci, că era ogradă mare pentru multe oi, ogradă de gospodar. Când au văzut oamenii că s-a strâns legiunea și mișună sălbatic pe lângă cușcă, au năvălit peste ei cu furcile, și cu câinii, și cu coasele, și cu tăciuni și smoală. Câțiva au scăpat pe sub pământ, dar au fugit și de la movilă. Cadavrele au fost făcute morman și arse. A ars și o bună parte din ogradă, dar gospodarul știa că urma să facă alte acareturi. Flăcările s-au văzut până departe, în alte cătune din Bărăgan. De a doua zi s-a tot dus vestea că acolo oamenii au ars legiunea țâncilor pământului, neam cu necuratul.
Așa i s-a zis satului Pârlita. Satul unde au fost pârliți cei ce mișună noaptea pe sub pământ, ies prin beznă urlând sinistru și spintecă animalele sau ologesc oamenii.
Ograda unde s-a întâmplat pedeapsa este ograda unde veghează Învățătorul până în ziua de azi. Urmașul acelor oameni puternici, el știe că locul lui este în bătătură. El nu poate pleca din ogradă pentru că trebuie să ducă mai departe straja satului. Ăsta e rostul lui. Să stea nemișcat în acest centru de rezistență al satului. Movila veche s-a surpat cu anii. O vreme, oamenii au luat de acolo lut pentru lipit, dar lutul de pe malul Călmățuiului e mai bun pentru chirpici. Așa că movila a rămas ca o măsea cariată într-o margine a satului. Astăzi, venind pe șosea, movila se mai vede doar dintr-o singură parte și trebuie să știi de ea pentru a o putea ghici printre plopii înalți.
Pentru mulți, toate acestea sunt doar o poveste, dar cei care au pe călcâie pământul desțelenit de păcurarii de demult știu că țâncii se pot întoarce în orice noapte, sfredelind pământul înghețat iarna sau crăpat de uscăciune vara și pot iar spinteca animalele ogrăzii și surpa pereții caselor. Urmând învățăturile de demult, dacă vrei să trăiești pe malul Călmățuiului, e bine să ai mereu pregătite furca, pucioasa și amnarul.
