După ce iese din noapte, ziua rămâne uneori pătată şi trage după ea lungi dâre de întuneric, până târziu, spre amiază, când amurgul înroşeşte valurile şi plaja. În rest, de cele mai multe ori, cerul pare cuprins de un putregai cenușiu, la fel ca sufletele noastre ţintuite aici ca într-un insectar.
Sunt momente în care mă întreb cât a trecut. O lună? Un an?
Timpul pare aţos. Se poticneşte uneori într-o secundă şi refuză să curgă mai departe. Alteori, dimpotrivă, curge în cascadă, şi două zile trec parcă într-o clipă. Fireşte, doar mintea mea obosită îl percepe aşa. Ori, poate, de vină e Templul care-mi trimite încă semnale intermitente de identificare. Mufa din tâmplă îmi dă mâncărimi sâcâitoare când aparatura noastră de ecranare dă rateuri sau, şi mai rău, o durere de cap mă lovește cu atâta forță încât simt nevoia să cad în genunchi, să strâng pleoapele și să-mi acopăr urechile. Şi doar Paul, nebunul, reuşeşte să repornească sistemul.
Ani de zile am vorbit despre fuga noastră. Ore întregi am plănuit fiecare pas al evadării şi, în momentul în care Paul a găsit insula asta pe o hartă care nu apărea nicăieri în Reţea, am ştiut exact unde vrem să ajungem. Paul a avut ideea, Paul a făcut planurile, el a construit barca şi tot el a făcut grupul. Paul ne-a adus aici. Pe mine, pe Jen, pe Adi, Magy şi Sandra. Ar trebui să mă bucur. Am scăpat de Maşină. Am păcălit sistemul şi sunt liber. Trăiesc pe o insulă, alături de prieteni, departe de programul de ecologizare mentală, departe de monitoare, de cabluri, departe de Reţea. Nu mai privesc documentare în care rebelii sunt batjocoriţi, nu-mi mai petrec ore întregi în faţa monitorului, cu mufa de biosincronizare înfiptă în tâmplă, pot să uit propaganda şi războiul. Avem insula noastră, avem păduri şi dealuri, avem un râu cu apă limpede, avem oceanul în jurul nostru.
Doar că nu e atât de ușor pe cât am sperat. Am muncit trei zile să ridicăm un bordei, apoi a venit furtuna şi de toată munca noastră s-a ales praful. Vântul ne-a culcat antena la pământ şi, de durere, Jen a vrut să-şi ia zilele. Chiar şi după ce Paul a reușit să repornească sistemul de ecranare și să întrerupă astfel semnalul trimis de Templu, ea nu a mai fost bună de nimic zile întregi. Spunea că vrea să se întoarcă, zicea că nu o să fim liberi niciodată, că libertate nu înseamnă să mori de foame pe o insulă pustie. Suferința ei avea un geamăn pe chipul lui Paul. Înțelegeam ce era în sufletul lui. Că se simțea responsabil pentru faptul că ne-a adus aici. Că îl doboară remușcările.
— Terry, mi-a spus Paul într-o zi. Poate că Jen are dreptate. Nu poţi să fii liber dacă fugi. Ar fi trebuit să luptăm, nu să evadăm! Ar fi trebuit să construim o armată, nu o barcă! Şi să pornim o revoluţie. Să dăm de pământ cu Guvernul, cu Sindicatul, cu Templul şi cu rahatul lor de Maşină.
Paul o luase razna. Era o nebunie să crezi că ideea asta s-ar fi putut materializa în Oraş. Era o copilărie să gândeşti aşa ceva. Erau vorbe pentru care acolo ai fi putut fi închis, cuvinte pentru care ţi s-ar fi prăjit creierul într-o cameră de sincronizare. Din punctul meu de vedere, simplul fapt că acum avea curaj să le rostească însemna că suntem liberi.
Pe Jen am îngropat-o sus, pe cel mai înalt deal de pe insulă. Moartea ei a fost, cumva, un accident. A încercat să fugă cu barca făcută de Paul, însă am prins-o în timp ce căra echipamentul – când sistemul de ecranare căzuse, semnalul o răvășise atât de tare încât era pe cale să ne lase acolo fără nicio protecție. Să ne crape capul de durere, în timp ce ea s-ar fi întors pe continent. A fost, cumva, un accident. S-a luptat cu Adi, în apă, lângă barcă şi, nu ştiu cum, s-a înecat. O lungă perioadă, cu Adi nu s-a putut vorbi. Își privea cu ochii împăienjeniți mâinile tremurânde. De pe buzele lui aluneca un murmur pe care îl puteai desluși cu greu.
— Ucigaș… sunt un ucigaș…
Pe Jen am îngropat-o sus, pe cel mai înalt deal de pe insulă.
L-am botezat Dealul lui Jen. A fost o procesiune scurtă, am mâncat nuci şi am vorbit despre ea, despre curajul care a adus-o alături de noi. Ne-am cerut iertare că am dezamăgit-o şi ne-am promis unul altuia că îi vom cinsti memoria.
Apoi au fost zile mai bune. Am ridicat o cocioabă din lemn şi am desenat harta insulei, inclusiv zonele în care sistemul de ecranare nu ne protejează. Am pus în pământ seminţele aduse de pe continent – grâu, porumb, mikado şi floarea-soarelui – şi am prins doi pui de porc mistreţ pe care i-am închis într-un coteţ. Am făcut garduri, mese şi scaune, am împletit hamace şi am întins capcane, în pădure, pentru vulpi.
Încet – încet, ne-am obişnuit. Sandra s-a apropiat foarte mult de Adi și l-a ajutat să-și revină, iar Paul şi Magy formau o familie încă de dinainte de a ajunge pe insulă. Am devenit din ce în ce mai conştient de singurătatea care mă aştepta, ba chiar, o vreme, m-am gândit serios că ar fi fost bine să îi fac concurenţă lui Adi şi să încerc să o seduc pe Sandra. Până la urmă am ales să fac plimbări lungi ori să zăbovesc pe Dealul lui Jen, acolo de unde vedeam întregul ţărm al insulei şi linia orizontului – un cerc perfect care strângea în el oceanul. Şi pe noi, la mijloc, cu insula noastră, cu tot.
Cred că deja începusem să bănuiesc ceva. Poate lungile clipe de meditaţie de pe deal, poate plimbările prin pădure ori cele de pe plajă au fost de vină. Poate gândul la Jen ori cuvintele lui Paul legate de libertate… Nu-mi dau seama cu exactitate ce anume m-a făcut să simt ceva.
Apoi, într-o noapte, a urmat fulgerul care ne-a incendiat coliba – Magy era însărcinată şi ne-am speriat că îşi va pierde copilul. Da, atunci am fost aproape sigur. Dar nu le-am spus nimic fiindcă mă temeam de reacţia lui Paul. Nici când ne-a luat foc lanul de grâu pe care a doua zi voiam să-l secerăm nu am zis nimic, şi nici acum, când nu mai am nicio îndoială, nu o să le spun nimic.
Soarele iese din mare şi apune în mare, dincolo de Dealul lui Jen. Dacă urci până sus, lângă mormânt, şi stai acolo o zi întreagă, poţi vedea întregul drum pe care astrul îl face dintr-o parte într-alta a cerului, de parcă ar merge pe frânghie. Atâta doar, să urci într-o zi fără nori, într-o zi frumoasă, pe care să ai chef să o pierzi privind acrobaţia lui monotonă. Acolo, pe deal, la o sută de picioare de mormântul lui Jen, se află un arbore. Este un stejar cu coaja groasă. Un copac rămuros a cărui coroană aşterne o umbră răcoroasă. Şi dacă priveşti cu mare atenţie, nu ai cum să nu observi. Sunt momente în care lentila străluceşte, sunt clipe în care operatorul se chinuie să focalizeze pe cine ştie ce lucru şi obiectivul se mişcă prinzând câte o rază de lumină care se reflectă cu sclipiri violet către ochii tăi. Şi lucrul ăsta se întâmplă întocmai la cei peste douăzeci de stejari pe care i-am numărat pe insula noastră înţesată de palmieri.
Din fericire, nu sunt prea multe zile cu soare. Şi mă pot amăgi că suntem liberi, chiar dacă, fără să ştie, prietenii mei joacă, în documentarele propagandistice transmise în Reţea, rolurile rebelilor bătuţi de soartă.
Aseară, Magy a născut. Băiatul ei nu are mufa în tâmplă. Dar are acolo, în locul ei, un Semn. O gaură. Când o vor vedea, la comandă, spectatorii aflați în marea sală a Templului vor aplauda.
Paul, nebunul, plânge. Copilul lui s-a născut liber.
1 comentariu
Foarte bună povestire dar… nu cam e deja scrisă de același autor („Decablat”)?