Degete(timp de citire: 19 minute)

Mi-am mişcat degetele încet, privindu-le ca pe nişte obiecte stranii. Zece râme îmbuibate, grosolane, cu unghiile boante, tăiate abrupt, în carne. Îmi amintesc că odată negul de pe arătătorul drept îmi stârnea dureri agasante ori mâncărimi greu de înlăturat. Privit dintr-un anumit unghi, negul acela, pe care la un moment dat l-am botezat Alfonzo, pare ochiul înceţoşat de cataractă al unui animal nemaiîntâlnit. Alfonzo nu clipeşte. Alfonzo mă priveşte fix, prin filtrul gălbui al cataractei sale.

– Bibilouuuri! Bibilouri pe haine vechi!

Eram un copil. Da. Un copil ca mulţi alţii pe care părinţii îi lăsau liberi să colinde cartierul, cu cheia atârnată de gât. Un şiret odată alb şi o cheie galbenă, pătrată, cu câteva litere ştanţate pe ambele părţi. Parcă simt şi acum metalul rece lovindu-mi pieptul în timp ce fugeam.

– Bibilouuuri! Bibilouri pe haine vechi!

Fugeam. Când veneau ţiganii, fugeam. Ne ascundeam prin grădinile din spatele blocurilor, fixând fustele pirandelor prin lunetele ţevilor noastre cu cornete. Frica desfiinţa echipele şi ne trezeam cot la cot cu armatele inamice, privind printre crengile gardului viu mica şatră şi desagile lor murdare, încărcate cu porţelanuri, pantaloni şi cămăşi rupte. Ţineam strâns în mâini tuburile din plastic, amăgindu-ne că ne-ar fi fost de folos în cazul în care mustăciosul din fruntea grupului de negustori şi-ar fi pus în cap să ne facă vreun rău. Era un soi de „Piua“ nerostită, o pauză a fricii, a cărei sonerie de final se lăsa mereu aşteptată. Nu ştiu de unde aveam frica aceea. Bubuiala din piept.

Şi nici nu-mi amintesc cine ne-a spus că pe Mili a lu’ nenea Gogu de la scara patru l-au răpit ţiganii. Zicea că l-au ademenit cu dulciuri şi jucării şi dus a fost. Când s-au întors de la serviciu, părinţii lui au încremenit. Ţipetele maică-sii s-au auzit la trei blocuri mai încolo, iar bunică-sa a murit în câteva zile de inimă rea. După o vreme, ai lui s-au mutat. Băieţii spuneau că l-au văzut pe domnul Gogu umblând despuiat prin oraş, ziua în amiaza–mare. Că intrase dracu’ în el, cum zicea mamaia lu’ Fane.

Fane avea nouă ani. Noi îi spuneam şi Guineea, din cauza dinţilor mari, din faţă, asemănători cu cei ai porcuşorilor pe care un coleg de şcoală de-ai lui Cristi îi ţinea într-un borcan cu talaş. Oricum, Fane Guineea era cel mai mare dintre noi. Doar că la şcoală era tot într-a doua, ca mine. Ne-au spus băieţii mai mari că ar fi rămas repetent în clasa întâi, pentru că a înfipt un crenvurşt în scaunul învăţătoarei. Sănătos nu era Fane ăsta. Vacanţele şi le petrecea mai mult pe la ţară, însă, când era în oraş, el alegea echipele, el dădea cu banul, el spunea ce să jucăm. Fără Fane Guineea, jocul nostru se limita la interminabile partide de fotbal în curtea şcolii. El, însă, venea cu tot soiul de idei, care mai de care mai incitante, mai aberante ori mai hazlii. Aş zice că el făcea moda în cartier. Dacă băieţii de la blocul nostru se apucau, de gura lui Fane, să joace cartonaşe, în mai puţin de o săptămână, plozii din întregul oraş aşezau cutii de chibrituri pe mijlocul şoselelor şi se străduiau să le doboare. În plus, Fane ne spunea poveşti. Tot soiul de istorioare despre care zicea că le trăise pe la ţară, că le văzuse ori că le auzise de la bunici, rude sau prieteni. El ne-a povestit, după o vacanţă de vară, că, în satul în care trăiau bunicii lui din partea tatălui, un cuscru de-ai unchiului său creştea struţi. Cică avea un cârd întreg de struţi cu care ieşea la câmp, cum ies ciobanii cu oile. Niciodată n-am crezut gogoriţa asta, însă Fane povestea cu foarte multă convingere cum păsările acelea fabuloase îşi bagă capul în pământ, cum mănâncă frunzele copacilor ori cum, dacă nu eşti atent, îţi frâng carnea cu ciocurile lor mari şi galbene. Când povestea, Fane se scălâmbăia întruna, mimând, gesticulând ori ţipând, după cum făceau lighioanele despre care vorbea. Toţi dracii de copii ne adunam în jurul lui, ascultându-i istorisirile, hlizindu-ne de minunăţiile pe care ni le înşira, fremătând de nerăbdare să auzim alte şi alte păţanii de-ale lui Fane Guineea şi de-ale struţilor din satul bunicilor lui.

Uneori, la şcoală, învăţătoarea acoperea ferestrele cu draperii grele, de catifea albastră, şi întreaga clasă se cufunda în întuneric. Unii copii începeau să plângă, alţii chicoteau, însă eu aşteptam tăcut, în ultimul rând de bănci, ca tovarăşa învăţătoare să bage în priză aparatul de proiecţie. Era un moment, câteva secunde sau poate mai mult, în care ochii mei nu vedeau decât pătratul alb, luminos din faţa clasei, agăţat printr-o dâră galbenă de lentila maşinii aceleia bâzâitoare. Îmi adunam buricele degetelor şi, cât timp învăţătoarea era întoarsă cu spatele, îmi aruncam mâna dreaptă în faţa aparatului de proiecţie. Unul dintre struţii lui Fane Guineea apărea pe ecranul alb. Umbra mâinii mele, ca un cap de pasăre cu ciocul închizându-se şi deschizându-se, mare şi lacom.

Erau clipe în care aveam impresia că lumea întreagă se învârte în jurul lui Alfonzo. Buba aceea îmi pulsa dureros în mână şi timpul devenea cretos şi uscat pentru mine. Părea un burete pe care elevul de serviciu a uitat să-l ude şi, când proful încerca să şteargă formulele înşirate pe tablă, sacoul, părul şi cămaşa i se umpleau de praful alb, înecăcios. Aşa devenea timpul pentru mine. Alb, uscat şi înecăcios. Doar Alfonzo mă fixa, prin norul de praf, asemeni unui zeu neştiut. Poate că treceau minute întregi aşa ori poate ore sau zile. Doar Alfonzo ştia.

Când a murit Fane, oraşul s-a întors cu fundul în sus. Multă vreme, ai mei nu mi-au dat voie să mai ies din casă. De altfel, puţini copii mai erau prin faţa blocului, doar cei de familie proastă, pe care părinţii îi lăsau în plata Domnului. În zilele acelea, peste treizeci de mămici şi tătici s-au adunat în sufrageria alor mei să pună ţara la cale. Vorbeau despre Fane, despre şcoală, despre cum a sfârşit bietul copil cu pieptul străpuns de o bară de fier forjat. Aproape două luni nu am mai ieşit singur nici să duc gunoiul ori să iau pâine, lucruri care până atunci căzuseră în sarcina mea. În fiecare zi, unul dintre cei treizeci de părinţi ne duceau pe toţi la şcoală după cum le venea rândul. Şi tot aşa un altul ne aştepta când scăpam de la ore. Colegii m-au întrebat într-una dintre pauze ce s-a întâmplat la mine acasă, ce au vorbit babacii, cum a murit Fane. Eu le-am spus că pe Fane Guineea l-au mâncat struţii. Au scăpat din ogradă şi au venit după el să-l pedepsească pentru tot ce le făcuse pe la ţară. L-au apucat cu pliscurile lor galbene şi i-au rupt beregata. Băieţii aproape că râdeau amintindu-şi de scălâmbăielile lui Fane. Doar Patric se uita la mine cu ochii mari, speriaţi, cu fruntea transpirată şi puful blond ce-i ţinea loc de păr, ridicat pe verticală.

– Te-am văzut, mi-a şoptit şi s-a furişat în clasă ca un miriapod rămas cu doar două picioare.

Patric era colegul meu de bancă şi, întâmplător sau nu, îmi era vecin de bloc, de scară şi de palier. Îl ştiam de când mă ştiam pe mine şi eram unul pentru altul ca nişte fraţi. Pentru că eram născuţi la doar două zile diferenţă, ai noştri ne organizau aniversările împreună. Cu sucuri, prăjituri, două torturi cu lumânări, ciocolată şi o grămadă de „La mulţi ani!“. Veneau la noi toţi copiii din faţa blocului şi ne umpleam burţile cu sirop de vişine şi şerbet de trandafiri. Dar lucrurile astea se întâmplau în vremurile bune, pentru că în anul în care a murit Fane nimic nu a mai mers aşa. Ziua mea a trecut aproape neobservată. Desigur, tata mi-a adus o bicicletă, însă n-a fost nicio petrecere, niciun „La mulţi ani“, nici urmă de tort. La Patric – am auzit prin pereţi –, câteva rude bătrâne îl puneau să sufle în lumânările de pe tort.

Cele două luni de izolare au trecut greu, dar, în timpul ăsta, am învăţat să comunicăm prin ţevile de la calorifer. Toţi băieţii de pe scară. Coduri secrete, zămislite din singurătate, plictiseală, curiozitate şi imaginaţie. Fabricasem un alfabet din lovituri de lingură în elemenţii din fontă, pe care şi-ar dori să-l cunoască orice agenţie secretă. Acum este şi pentru mine un mister cum de reuşeam să ne transmitem o grămadă de lucruri printr-o tehnică atât de rudimentară. Informaţiile circulau prin tubulaturile de metal în toată scara şi, dacă ne-am fi străduit ceva mai mult, gândeam că am putea reuşi să-i cooptăm în „clubul nostru“ şi pe băieţii de la celelalte scări. Cert este faptul că, în felul ăsta, am putut plănui să ne strângem în holul blocului, la miezul nopţii, atunci când părinţii dorm şi ne putem furişa pe uşă, furându-le cheile. Lui Patric i-am spus să iasă la ora unsprezece noaptea, să vorbim ceva doar noi doi. Doar că Patric avea o soră mai mică cu doi ani, care a auzit discuţia noastră, purtată prin pereţii de la baie, şi ne-a pârât alor lui. Tot bairamul nostru de la miezul nopţii s-a dus pe apa sâmbetei. S-a făcut vâlvă mare în tot blocul şi toţi am fost pedepsiţi.

Când eşti copil şi o bubă urâtă îţi împodobeşte mâna, lumea-ţi pare pe sfârşite. Ciumaţii, leproşii, buboşii au fost întotdeauna printre primii care au primit cartonaşul roşu în meciul vieţii. Mulţimea reacţionează firesc, eliminând elementele bolnave. Le pune la colţ. Le scuipă ca pe o măsea stricată.

„Mama mia, ce bubă nasoală are ăsta pe deget! Ce-ai făcut, bă? S-au pişat broaştele pe mâna ta? Scârbosule! Să nu mă atingi!“

O ceată de guguştiuci, de albatroşi şi piţigoi ce mişună croncănitori într-un labirint fără ieşire. Aşa îmi părea gaşca de copii privită din balconul apartamentului în care locuiam. Mă uitam la ei şi aveam impresia că, aşa mici cum îi vedeam de la înălţime, i-aş putea prinde şi strivi între unghii ca pe nişte purici. Să aud cum le plesneşte cochilia, cu zgomotul acela de seminţe de căpşune prinse între dinţi.

Trecuse multă vreme de când spiritele se calmaseră. Venise iarna, aducând cu ea primii fulgi de zăpadă, primele flori de gheaţă înţepenite pe geam, cazematele albe şi bulgării rotunzi, perfecţi pentru războaiele din spatele blocului. Părinţii nu-şi mai ţineau odraslele închise în casă de teama nu ştiu cărui psihopat pus pe măcelărit fiinţe lipsite de apărare. Toţi părinţii, în afară de ai mei. După ce mă întorceam de la şcoală, mama mă trimitea la masă, la somn şi la lecţii. Le mulţumeam celor care aveau grijă de economia naţională întrerupând curentul electric atunci când cheful de făcut teme scădea sub limita de avarie. În clipele alea, mă ghemuiam sub masă cu o lanternă în braţe şi îmi proiectam umbrele mâinilor pe zugrăveala pereţilor, într-un caleidoscop delirant de ciocuri, ochi şi degete. Ziua, dacă rămâneam singur acasă, evadam pe balcon, de unde îmi priveam camarazii cum se bulgăresc.

– Portocale! le-am strigat într-o zi.

Adusese tata, nu ştiu de unde, o ladă întreagă de portocale, lucru rar în vremurile acelea, vremuri în care şi o tabletă de ciocolată amăruie era la mare căutare. Erau dintr-acelea cu coajă groasă. Zemoase, coapte şi dulci.

– Portocale!

Războiul cetei de piţigoi s-a oprit instantaneu. Aproape şaizeci de ochi căutau locul de unde se auzise cuvântul magic. Scanau geamurile, balcoanele, crăpăturile din pereţi şi scorburile copacilor îngheţaţi.

– Portocale! am mai strigat o dată şi gurile copiilor s-au umplut de salivă căscându-se hipnotizate spre mine.

Am ridicat cu greu lada plină cu fructe şi am lăsat globurile portocalii să alunece, în cascadă, dincolo de balustradă. Pentru o secundă, feţele mucoşilor, care nu-şi găsiseră liniştea toată ziua, au înflorit, de parcă alunecaseră brusc într-o lume miraculoasă în care râurile sunt de miere, zăpada din frişcă şi plouă cu portocale. Unii dintre ei, cei mai mici, nici nu ştiau cum arată un asemenea fruct ori îl văzuseră până atunci doar în afişele prinse în piuneze deasupra meselor de bunicile lor. Chiar şi aşa, timpul părea oprit în loc. Culoarea aprinsă a fructelor le lua minţile. Sferele portocalii mi-au părut pentru o vreme blocate cumva între cer şi pământ – neştiind în ce direcţie să cadă –, apoi s-au prăbuşit, înfundat, în zăpadă. Au mai fost câteva secunde de linişte, după care piţigoii s-au transformat în fiare. Au început să ţipe. Să horcăie şi să se îmbrâncească. Să-şi care pumni, palme şi picioare în timp ce scormoneau prin zăpadă. Rânjeau, chiuiau de bucurie şi gâfâiau. Nu aveau timp să plângă după ce erau loviţi. Căutau mai departe.

– Asta-i a mea!

– Ba-i a mea, boule! Eu am văzut-o primul!

Cei mai norocoşi aveau buzunarele burduşite de fructe. Ceilalţi scormoneau în neştire acolo unde nu mai era nimic de găsit. În câteva clipe, locul fusese curăţat. Învingătorii s-au furişat, în lumina apusului, pe la colţurile clădirilor, neîmpărţind prada cu nimeni. Devorau tot ce aveau, cu tot cu coajă, sorbind şi plescăind, mânjindu-se pe toată faţa cu zeama galbenă, acrişoară şi lipicioasă. Învinşii au început să plângă încetişor, continuând să scotocească terenul, privind din când în când în sus, doar-doar voi arunca o nouă tranşă de citrice. Eram zeul lor! Mi-am desfăcut singura portocală păstrată şi am început să mestec, felie cu felie, privindu-i ca un paşă. Aveam lumea la picioare. Când am aruncat cojile peste balustradă, cei rămaşi dedesubt s-au năpustit asupra lor.

Alfonzo a început, încetişor, să crească. Uneori, noaptea, îi simţeam rădăcinile răspândindu-se ca o iederă fără frunze prin mine, ca o caracatiţă fricoasă ce-şi înfige tentaculele în nisip. Părea doar un vis, cum tot un vis păreau zvâcnirile lui Alfonzo atunci când învăţătoarea mă lovea cu indicatorul peste degete, de parcă o inimă minusculă îşi accelera pulsul, ascunsă în mâna mea. Şi frica aceea, a negului meu, mă cuprindea şi pe mine. Dar nu aveam lacrimi să plâng de durere ori de spaimă. Nici Alfonzo nu avea. El mă avea doar pe mine cum şi eu, aveam să înţeleg curând asta, îl aveam doar pe el.

Îmi amintesc că în iarna aceea a nins atât de mult, încât, pentru câteva zile, oraşul a fost complet izolat. Părinţii povesteau cum pasagerii acceleratului de Bucureşti au rămas mai bine de treizeci de ore înzăpeziţi în câmp, cu trenul acoperit de zăpadă şi biciuit de viscol. Se iscaseră atâtea legende despre noaptea în care bieţii oameni au tremurat pe canapelele de vinilin aşteptând în zadar ajutor, încât mama a jurat că niciodată în viaţa ei nu va mai urca în acele coşciuge mergătoare cărora până atunci toată lumea le spusese vagoane.

Unchiul Vasea de la Constanţa avea să-i povestească tatei la telefon cum două femei cu care a stat la taclale tot drumul acela au murit de frig una în braţele celeilalte. Chircite şi cu zâmbete vinete înşirate pe feţe. Şi el s-a ales cu degetele de la picioare amputate din cauza degerăturilor, însă îi mulţumea lui Dumnezeu că l-a ţinut în viaţă.

Dar toate acestea aveau să fie uitate când sora lui Patric şi-a rupt gâtul pe scări. Pe mine m-au găsit leşinat lângă ea, de au crezut că suntem morţi amândoi. Cică bălmăjeam cuvinte de neînţeles şi doar mâinile mi se mişcau ca nişte şerpi nervoşi, cu capetele băgate în mănuşile verzi împletite de mama. Ochii îi aveam deschişi, însă daţi peste cap, şi doar albul lor, precum cel al zăpezii ce acoperise acceleratul de Bucureşti, se putea vedea.

M-am trezit după două zile, la spital, cu mâinile legate de pat şi răni pe tot corpul. Tanti Jeni, asistenta, i-a spus mamei că făceam crize de spasmofilie sau de naiba ştie ce, că ea nu mai văzuse aşa ceva de când lucra la spital, că mă ciupeam singur, până la sânge. Şi că ar trebui să mă ducă la neuro, că poate şocul provocat de moartea fetiţei ăleia m-a debusolat. Eu nu-mi amintesc nimic din toate astea. Ştiu doar că, după ce am îmbrâncit-o, părul lung al surorii lui Patric s-a întins ca o pânză de păianjen când capul ei a atins cimentul. Mama a plâns lângă mine şi mi-a zis că nu trebuie să-mi fac probleme, că fetiţa a alunecat, că iarna asta este de vină, că uite ce a păţit şi nenea Vasea cu trenul ăla, că trebuie să ne rugăm la Doamne-Doamne pentru aia mică şi pentru femeile din compartimentul lu’ unchiu’. Că o să aibă ele grijă de ea cât timp o să se joace cu îngerii.

– Mami, mami, dar Alfonzo zice că nu există Doamne-Doamne, i-am zis eu, însă mama nu m-a auzit.

Ea plângea, iar eu am leşinat din nou.

Au trecut zeci de ani de atunci, însă amintirile astea mi s-au înfipt atât de tare în minte, încât nu le pot uita. Sunt, desigur, o mulţime de lucruri de care nu-mi amintesc. Nu mai ştiu, de pildă, cum îl chema pe tipul ăla care a dat foc unui sat întreg şi a privit de pe coama dealului la infernul ce-i cuprinsese cătunul, nu-mi amintesc cum a murit Patric la un an după ce şi-a pierdut sora şi nici cum se numeşte scriitorul ăla care a scris vreo douăzeci de cărţi în colaborare cu o fantomă. Sunt şi acum momente în care nu ştiu ce fac. Secunde, ore sau zile întregi, conştiinţa mea pare închisă ca un timbru într-un clasor prin coperţile căruia nu pătrunde nicio rază de lumină. Uneori, am impresia că Alfonzo îmi povesteşte câte ceva dintre lucrurile pe care le-am făcut în timpul ăsta, dar nu vreau să-l ascult, nu vreau să-i aud şoaptele, nu mai vreau nici să-i simt zvâcnirile, inima sau rădăcinile adânc înfipte în mine. Nici n-aş vrea să ştiu că există sau, mai degrabă, aş vrea să ştiu că nu mai există.

Însă nu pot să nu mă gândesc că, poate, cumva, Alfonzo nu mai este negul meu, ci eu am devenit negul lui. Buba de care încearcă să scape.

Povestirea „Degete” face parte din volumul „Omulețul din perete și alte povestiri fantastice”, Ed. Nemira, 2019.