Energie pentru Cea de-a Șaptea Zi(timp de citire: 44 minute)

Dacă ai putea călători în timp, chiar dacă ar însemna sfârșitul vieții tale ca om normal, ce ai schimba? 

“Though this be madness, yet there is method in’t.”
― William Shakespeare, Hamlet

Cel mai urât moment al zilei e dimineața. Pentru că, atunci când mă trezesc din somn, devin dintr-o dată conștient de existența lumii. Toată amăreala mi se coboară în clipa aceea, instantaneu, în inimă, ca o mătase neagră, din tavan, unde se pitise-n timpul nopții. Am descoperit, în ultimele zile, câteva metode de întărire a imunității față de depresie. Tehnici de înstrăinare, de uitare de sine, de aneantizare. Un fel de surogat al sinuciderii. Am văzut că funcționează.

Închid ochii și mă imaginez în Katmandu, cu un rucsac în spate și un toiag în mână. Privesc mulțimea pestriță, bivolii masivi încărcați cu desagi, vacile sacre traversând majestuos bulevardul printre mașini hârbuite și hamali împingând teleguțe. După aceea, nu știu cum, îmi iau zborul și plutesc peste meandrele unor râuri, sacre și ele, către izvoarele lor din Himalaia. Bagmati, Bishnumati și Hanumante Khola, șerpi sclipitori, adormiți la poalele piscurilor din ce în ce mai înalte, poartă spre Gange apele scurse din tăuri glaciare, orbitele  negre ale ancestralei Pangeea, ruptă cândva în bucăți, astăzi tânjind la reunificare. Tibetul poleit, pudrat cu zăpadă fină, este un talger de aramă în fața ochilor mei. La poalele Muntelui de Cristal, poposesc și anin o ofrandă de eșarfe colorate la gâtul lui Hanuman, Domnul și Stăpânul devoțiunii mistice. Stegulețe albastre, galbene, oranj flutură în bătaia vântului. Respirația mea îngheață instantaneu, lăsând urme de promoroacă pe mustățile zburlite. Nările mi se lipesc, zăpada scârțâie sub bocanci.

Mi-e frig. Am lăsat fereastra larg deschisă. Mă zgribulesc în așternut, tremur ușor, cu brațele strânse la piept. De afară, sunetele nopții se aud estompat. Fluierul unei locomotive în gară, trepidatul boghiurilor pe macaz, câini hămăind de urât. Trag cu ochiul: e încă întuneric, e timp să mai visez până în zori. Întunericul nopții e păstos, semi-fluid, ca un lac fără fund în care dai din brațe în van. Deschizi gura, vrei să urli de frică, dar din tine nu iese nici un sunet, doar bule mari de aer. Bule imobile, translucide, în care figura ta cu gura larg deschisă se reflectă strâmb. Un urlet jalnic, fără de speranță, încleiat, sleit, mânjit pentru eternitate pe chipul tău diform.

Capcană. Nu e bine.  Mă întorc pe partea cealaltă și adorm din nou, instantaneu, dar e un somn paradoxal, în care sunt, în continuare, conștient de existența mea. Aud ca prin suluri de ceață vocea voalată a tatei, vorbindu-mi stins, neclar, cu limba încleiată, despre balanța energetică a dezintegrărilor beta.

Alarma telefonului sună exact în clipa în care, presimțind, anticipând, mă trezesc din somn. Mă ridic din pat și mă îndrept, șchiopătând, către fereastră. Am spatele înțepenit. În parc, bruma argintie sclipește pe frunzele trandafirilor încă verzi. O nouă zi, amară, se adaugă lungului șir de zile apatice și triste, bântuit de sinistre premoniții. Tata, îmi aduc aminte brusc, și o durere vie, ca un țipăt interior mi se înfige în creștet.

Îmi fac o cafea, pe care o beau cu ochii pironiți, abulic, în perete. Aburii i se amestecă cu cei din respirația mea. Mi-e foarte frig. Mă întreb dacă nu m-am îmbolnăvit. O fi mortal? Nu prea cred. Ies în stradă, bocancii mei se afundă, scârțâind, în pudra subție, cristalină. Până la stația de metrou nu-mi ridic ochii din pavaj, merg automat, țeapăn, lovindu-mă de trecători. În dreapta mea, în spatele grilajului de sârmă împletită, copacii par și ei înțepeniți, încorsetați în crusta de zahăr candel al unui octombrie surprinzător de rece. Mă gândesc la clipa în care voi deschide ușa biroului și-l voi vedea pe Moz vorbind la telefon. Va acoperi receptorul, câteva clipe, cu palma, mă va privi lung, apoi va zice, cu o mină serioasă, dar cu o nuanță aluzivă în glas: „o noapte albă, nu-i așa?”. Nu voi răspunde, ca de obicei, persiflărilor, ci îmi voi arunca rucsacul gol pe birou și voi deschide, cu un gest obosit, computerul. Îmi voi tasta parola sub fotografia mea de pe monitor și atunci, izbit de asemănare, îmi voi aduce din nou aminte de tata, mă voi uita la chipul lui, recompus electronic, cu senzația morbidă că mă privește dintre pixeli, ironic, ușor dezamăgit, dar cu infinită răbdare și dragoste. „Raphael, nici lui Dumnezeu nu i-a ieșit Facerea Lumii dintr-o dată, ci i-au trebuit șase zile și după aia a fost nevoit să stea un pic jos, fără să facă nimic. Așa că nu te extenua, las-o mai ușor”.

Știam, desigur, că fraza asta nu era decât o ironie amară, usturătoare, la adresa indolenței mele. Tata obișnuia întotdeauna să mă facă să roșesc din vorbe, privindu-mă trist din spatele lentilelor groase de prezbit. Pentru mine, toate zilele săptămânii arătau într-adevăr ca un week-end, mi-e și rușine s-o recunosc. Metafora tatei mă ducea, însă, cu gândul într-o direcție total neașteptată: cum s-a mișcat Universul în cea de a șaptea zi, dacă Dumnezeu s-a așezat în pat și n-a făcut nimic o zi întreagă?

Când gura de metrou îmi apare în față, după colțul străzii, privirea mi se agață de o pată colorată, un mic dreptunghi cafeniu. Stă în zăpadă, în spatele plasei de sârmă. Disting, de la distanță, portretul unui bărbat în haine medievale, cu o pălărie cu boruri uriașe. Mă aplec, îmi introduc două degete prin gard și trag. O carte de joc. E lucioasă, mare cât palma, culorile sunt proaspete, cartonul arată a lucru nou, nefolosit. Personajul stă singur, în mijlocul unei câmpii aride, pe care cresc doar trei smocuri de iarbă. La orizont, pe cerul incolor, se profilează un singur arbore. Haina lui, în care alternează riguros roșul și albastrul, e prinsă în talie cu o cingătoare galbenă. Un ciorap albastru acoperă piciorul stâng, sub un pantof  roșu, în vreme ce dreptul are invers, ciorapul roșu și pantof albastru. În partea de jos a cărții de tarot stă scris „Le bateleur”, iar sus este litera I, unu roman. În fața personajului se află o masă de culoare cafenie, pe care sunt împrăștiate mai multe mărunțișuri, printre care mi s-a părut că recunosc un briceag, un pahar și niște monede.

Înregistrez toate aceste detalii insignifiante din desen cu obstinația unui paranoic.  Introduc mâna în buzunar, cu cartea de joc cu tot și, în clipa următoare, uit complet de ea. Cobor spre metrou pe scara rulantă. Mă țin de balustradă și privesc călătorii de pe banda din stânga mea. Chipuri indiferente, placide, obosite, cearcăne vinete, obraji nebărbieriți. Motorul scării rulante începe brusc să dea rateuri, se oprește și pornește intermitent. Călătorii protestează, unii încearcă să coboare pășind de-a dreptul peste treptele înalte, ceea ce este periculos și, desigur, incomod. Scara mecanică este cuprinsă atunci de un tremurat spasmodic și, la un moment dat, își schimbă chiar și sensul. Spre stupoarea mea începem să urcăm. O femeie cu copil mic de mână țipă și își ia pruncul în brațe.

În clipa aceea îl văd, chiar în fața mea. Este pe banda cealaltă, urcă, sau mai bine zis coboară, dar cine mai știe acum care este sensul real de mișcare al scărilor rulante? Este livid, neras și își întinde o mână descărnată către mine. Mă feresc, mă dau înapoi, îngrozit, dar mișcările intempestive ale treptelor mecanice și confuzia generalizată mă fac să-mi pierd echilibrul și sunt aproape să cad pe spate. Mă apucă strâns de rever și mă trage înspre el cu o forță nebănuită pentru o ființă așa de slabă. Mă privește cu ochi seci și îi simt răsuflarea rece ca un junghi pe obraz.

— Tată, ce ai cu mine, lasă-mă! Gem, și cred că am un șoc și mă rostogolesc la vale, inconștient, căci mă trezesc după câteva momente tocmai la baza scării. Stau întins pe spate cu o durere groaznică în umăr, în locul de unde mă apucase tata. Lume multă adunată de jur împrejurul meu, cineva strigă că este medic, „faceți loc, faceți loc, lăsați-l să respire!” se aude de undeva din spate. Încerc să mă ridic, cineva mă scotocește în buzunarul de la spate și scoate portvizitul.

— Raphael Hamling, citește individul cu glas tare din cartea mea de vizită. Senior project manager la „Makoto Hamling Nuclear Engineering” Inc, Nordre Fassanvej 18, Copenhagen, Denmark. Hei, Raphie, mă auzi? Strigă tare către mine, ca și cum aș fi surd, sau ceva.  Cum te cheamă?

Mă fac că nu aud și mă ridic de jos, scuturându-mi turul pantalonilor. Mă îndepărtez de mulțimea care se dă, uimită, la o parte. Merg fără țintă, mă simt de parcă întregul conținut al cutiei craniene mi s-a lichefiat deodată și mi s-a scurs prin urechea dreaptă. Mă ustură. Pun mâna și, într-adevăr, simt umezeală. E sânge. Din lobul urechii mele drepte picură sânge pe gulerul cămășii. Mă urc în trenul oprit lângă peron și repet fără încetare în gând: stația Trianglen, stația Trianglen, stația…

Caut cu privirile un scaun liber în aglomerația din vagon, și spre marea mea bucurie zăresc unul în capătul celălalt. Mă îndrept cât pot de iute către el, agățându-mă de bare. Mă clatin. Privirile mi se împăienjenesc. După o luptă epuizantă cu mine însumi, cu starea de slăbiciune, cu amețeala și cu balansul vagonului în curbe, ajung în fine la ținta mea. Sunt terminat, îmi vine să vărs, vreau să mă așez și să leșin acolo, dar când să fac asta, văd, plasat evident ostentativ pe scaun, deci deloc întâmplător și nici accidental, un dreptunghi cafeniu de carton. O carte de tarot. O ridic și o duc, cu mâna tremurând, în fața ochilor. Arcana reprezintă același personaj în albastru și roșu, de data asta atârnând spânzurat de un picior, cu capul în jos și având mâinile legate la spate. Mă privește cu ochii goi și limba scoasă, cu o expresie pe care o receptez plină de mesaje urât prevestitoare, oculte, trimise din lumea cealaltă, deoarece paloarea feței sale arată că individul este mort. „Le Pendu”, Spânzuratul, este numele figurii și numărul ei de ordine este XII, doisprezece roman.

Bag automat cartea în buzunar, alături de cealaltă și mă așez pe scaun, închizând ochii și alunec instantaneu într-o stare asemănătoare cu leșinul, mai bine zis de retragere totală în mine însumi, căci continui să fiu conștient. Nu mai simt, aparent, ceea ce se petrece în jurul meu, cu toate acestea deschid ochii brusc în clipa în care trenul se oprește. Ca și azi dimineață, când m-am trezit cu o fracțiune de secundă înainte de a suna alarma. Pe frontispiciul peronului, la vedere, numele stației stă scris cu litere mari: Trianglen. Mă ridic, împins parcă de un resort și țâșnesc afară din vagon.

Acolo, lumina orbitoare și frigul mă fac să mă zgribulesc și mă trezesc la realitate. Mai am zece minute de mers pe jos până la birou, timp în care mă străduiesc să-mi revin cât de cât din lumea tenebrelor, altfel voi fi, din nou, victima ironiilor lui Moz. Și nu am nici un chef de asta.

Ajung, în cele din urmă, la sediul Makoto Hamling Engineering. Încerc inutil să trec neobservat pe lângă portar, care mă salută cu o plecăciune, ținându-și chipiul în mână. Știu că în ochii multora dintre angajați par un individ bizar, un fel de hipster nesociabil și răzvrătit, dar asta e, mi-am exprimat încă de la început, la trei zile după moartea, în conjuncturi mai mult decât dubioase a tatei, refuzul de a prelua conducerea companiei. „Nu vreți să aveți în fruntea organizației un abulic paranoic cu indicii clare de schizofrenie”, am fost cât pe ce să le spun, dar m-am stăpânit la timp și am bâiguit un „vă mulțumesc pentru încredere, dar am hotărât să-mi iau o perioadă de doliu și reflecție. Un an de zile, dacă-mi îngăduiți”.

Și mi-au îngăduit, n-au avut încotro. Nu mi-am închipuit, însă, nici în cele mai negre dintre coșmarurile mele, că obrăznicia, sfidarea, măgăria, al căror nume întrupat este Everett Hamling se vor instala, dimpreună cu surorile lor, desfrânarea și preacurvia, în fotoliul care nici nu  se răcise bine după ce taică-meu își ridicase fundul din el pentru ultima dată.

Mă aflu în fața ușii pe care stă agățată plăcuța cu numele meu și al colegului. „Maintenance, Repaire & Overhaul, Mr. Raphael Hamling, Mr. Hormoz Orange”. Întreținere și reparații. Nici că se putea o sinecură mai liniștită pentru o beizadea neisprăvită ca mine. În condițiile în care nu prea aveam ce repara, utilajele fiind proprietatea exclusivă a Consiliului Europei, mai precis a C. E. R. N. Geneva, Swizerland, care, conform contractului, are în sarcină tot ce ține de M.R.O. Iar bunul meu prieten Moz duce, oricum, tot greul. Aș putea să spun, fără teama de a greși, că sufletistul meu coleg este unul din stâlpii companiei.

— Salut, Moz! Nu-mi adresa nici un cuvânt în dimineața asta, te rog! Sunt gata să fac moarte de om.

Mă privește rânjind din spatele monitorului. Își dă scaunul pe spate și mă studiază cu un amestec de amuzament și îngrijorare prost disimulată. Am aceeași senzație de deja-vu. Cu o secundă înainte de a-i auzi cuvintele, am certitudinea că știu ce va urma să-mi zică: sunt așteptat.

— A întrebat de tine ilustrissima ta mămică. Ești așteptat în biroul ei…

Arunc o privire piezișă spre fișetul meu. Pe raftul al doilea de sus, pot să-l vizualizez cu ochii închiși, al doilea din vârful stivei, stă dosarul neutrinilor sterili Majorana. Caut cheia potrivită pe inel. Mă îndrept spre fișet cu cheia în mână.

— …cu dosarul Majorana, zic, în același timp cu Moz.

Tresare și se holbează la mine, dar nu zice nimic. Deschid fișetul și întind mâna spre dosar. Dintre coperțile lui, un cartonaș lucios, de culoare ocru, lat cât palma, alunecă și aterizează în zbor planat pe parchet. Îmi rostogolesc încet privirile spre cartea de joc, refuzând să mă uit direct la ea, ci doar cu coada ochiului. Știu însă ce scrie pe ea. Fac automat socoteala în minte: unu plus doisprezece egal treisprezece, adică exact Moartea. Am sperat în zadar să nu mă întâlnesc cu ea. Nu azi. Cu privirea periferică zăresc într-adevăr, vag, silueta scheletului cu coasă în mâini.

Aud vocea lui Moz.

— Ți-e bine? Arăți ca moartea! Vrei un pahar cu apă rece?

Nu-i răspund. De altfel, sunt sigur că Moz știe ce e în sufletul meu. Empatia, spontaneitatea și spiritul lui de echipă, optimismul și energia practic inepuizabile sunt niște daruri pentru care nu am putut niciodată să-i mulțumesc îndeajuns. Ne cunoaștem de pe băncile școlii, am copilărit împreună și am rămas legat sufletește de el până în ziua de azi, tocmai din acest motiv: mă completează. Fără el aș fi rămas un infirm din punct de vedere psihologic și social.

Mă aplec, iau cartonașul și-l pun pe masa de lucru. Scot celelalte două cărți de tarot din buzunarul hainei și le pun una lângă alta.

Scamatorul, Spânzuratul, Moartea.

— Ce înseamnă asta? Ai idee?

Mă uit la el, în așteptarea unui răspuns, oricare ar fi el. Nu vreau să mă las pradă gândurilor negre, apăsătoare, prevestirilor sumbre. Mă împotrivesc din răsputeri să cedez credinței în superstiții, dar îmi dau seama că totuși sunt, contrar voinței mele, la fel de superstițios ca o babă bigotă. Pentru că, împotriva oricărei logici, împotriva formației mele de fizician, împotriva doctoratului în fizică cuantică luat la Uppsala, sunt nevoit, cu umilință, să recunosc că eu cred. Cred în semne, în coincidențe, în arbitrar, în haos. Cu alte cuvinte, în nimic. Nu mă pot ascunde de mine însumi. Și nici de Moz.

Se uită peste umărul meu la cele trei cărți de joc.

— Te-ai apucat de ghicit în cărți?, zice. Știi că hazardul nu are nici un rol în semnificația distribuției arcanelor, la tarot? Totul se află în mintea celui care le citește. Ia să vedem… Magicianul înseamnă invenție, descoperire. Spânzuratul cu capul în jos înseamnă schimbare, optică diferită, înțelegere nouă. Moartea înseamnă frig, tăcere, întuneric, solitudine. E doar un exemplu. Eu aș citi așa: ai făcut, sau vei face o descoperire epocală într-un ghețar. Are sens? Doar tu poți să spui asta. De unde ai cărțile astea?

— N-are nici un sens, zâmbesc. Este de-a dreptul absurd. Tocmai aici e problema, domnule Hormoz Orange. Am găsit cardurile astea unul după altul, în ultimele șaizeci de minute, în circumstanțe incredibile. Ce rol crezi că a avut hazardul, atunci? Niciunul, evident. Au fost puse special ca să le găsesc eu. De cine? Cine ar fi putut să-mi așeze Spânzuratul pe unicul scaun liber din vagonul de metrou în care m-am urcat, vagon ales întâmplător? Cine ar fi putut să-mi descuie fișetul și să-mi strecoare Moartea în dosarul Majorana, dosar de care am avut nevoie exact la prima oră? În afară de mine însumi, desigur. Simt că nu mai rezist. Mi se pare că sunt împresurat de dușmani invizibili. Crezi că sunt pe cale să înnebunesc? Ca să nu mai spun că…

Mă opresc. Nu vreau să-i povestesc despre întâlnirea cu fantoma tatălui meu, avută pe scările rulante. Nici chestiile teribile pe care mi le-a destăinuit. Nu încă. Nu am asimilat nici eu absurdul și teroarea acelei viziuni. Sau ce-o fi fost. Nu sunt pregătit pentru asta. Iau dosarul la subraț și mă îndrept către ușă. Pe drum, îmi aduc aminte de ceva și mă întorc către Moz:

— Ai zis că totul se află în mintea celui care citește. Ce-ai vrut să spui?

— Ah, credeam că n-ai să mai percutezi la asta! E o ipoteză mai veche de-a mea, zâmbește și începe să scotocească într-un sertar al biroului. Într-un sfârșit, scoase de acolo câteva foi de hârtie imprimate, pe care le extrase dintr-o folie. Uite, pare o idee științifico-fantastică, dar, în fond, nu e. Am aici draftul pentru comunicarea mea la viitoarea Conferință de fizica particulelor elementare de la Veneția.

Zâmbește. Așază foile pe birou și le lovește semnificativ cu palma.

— Uite, Raphie, în ziua în care se va dovedi că neutrinii așa-ziși „sterili”, de fapt nu sunt absolut deloc sterili, ci performează interacțiuni nedetectabile pentru noi, deoarece pur și simplu ei apar și dispar fără urmă în altă dimensiune, atunci se va descoperi existența Universurilor paralele.

— Sunt eu idiot, sau trăiesc deja într-o lume paralelă cu tine, că tot nu văd legătura. Dar, în sfârșit… De ce mă cheamă maică-mea, n-a spus?

— Legătura, dragă Raphael, este  acea că atât gândurile cât și neutrinii Majorana au proprietăți asemănătoare: nu au masă, nu interacționează cu materia ca particule, ci doar ca oscilație sau energie pură, în afara oricăror legi sau forțe elementare cunoscute. Concluzia este una singură și, dacă nu o vezi, atunci îți meriți soarta. Cât despre maică-ta, vrea să scape de tine. Vrea să te trimită la Geneva, să astupi o gaură în acceleratorul Bossons. Și pun pariu că-ți va propune să rămâi acolo, cu o bursă de studii.

Fără a mai adăuga vreun cuvânt, fac stânga împrejur și ies pe coridor. Îndată ce mă despart de Moz, simt că indignarea începe să fiarbă în mine și știu că nu voi face nimic pentru a o potoli. Ah, de când mă gândesc la întâlnirea asta! Liftul e undeva la etajul douăzeci și cinci, apăs pe buton și aștept, cu mintea acaparată de imaginea bărbatului buhăit, pozând în atitudine sfidătoare, cu picioarele încălțate pe biroul lui taică-meu și scuturându-și disprețuitor trabucul pe covor. Adaug la asta, pentru a-mi ațâța și mai mult furia, silueta mamei, a cărei figură nici nu sunt în stare să mi-o materializez din memorie, așezată servil, ca o cadână, în robă transparentă, mulată, la picioarele amantului.

Mă pomenesc zbierând de unul singur în cabina liftului, privindu-mă în oglindă. Figura pe care o văd reflectată îmi pare așa de sălbatică, de tulburată, încât nu-mi mai cenzurez impulsul distructiv. Pumnul meu zvâcnește și lovește violent propria mea imagine, care se face țăndări. Așa, cu mâna însângerată și cu ochii inundați de lacrimi de durere și neputință năvălesc în biroul de la etajul treizeci. Mama și amantul se găsesc față în față, în capătul îndepărtat al mesei de consiliu. De la depărtarea aceasta niciunul nu pare să fi observat ceva neobișnuit la mine, și asta e bine. Mă apropii cu pași neșovăielnici, cei doi nu se sinchisesc, eu o ocolesc pe mama și mă opresc fix în fața unchiului. Everett Hamling ridică o pereche de ochi întrebători către mine, tocmai la timp. Pumnul meu drept, între ale cărui epifize sunt înfipte cioburi, țintește ochiul stâng și lovește rapid, cu toată forța. Bărbatul urlă de durere și se prăbușește pe spate, cu scaun cu tot. Din ochi îi țâșnește o umoare apoasă amestecată cu sânge. Mă întorc către mama, care privește siderată scena aceasta sângeroasă și articulez rar, egal, profesionist:

— Proiectul Majorana este gata, mamă. Avizele tehnic și financiar sunt în regulă. Diseară la ora șase am bilet de avion spre Geneva. Dacă nu mai ai și altceva să-mi comunici, eu am plecat. Sun eu la urgențe, nu te deranja. Să ai o zi bună! Ah, era să uit: spune-i polițistului că unchiul Everett și-a dat cu capul în oglinda de la lift, vrând să se sinucidă din cauza remușcărilor. Motivele pentru care și-a asasinat fratele mai mare, prin otrăvire, sunt clare: și-a dorit pentru sine femeia lui și poziția din fruntea companiei. Complexul lui Oedip, adaug, rânjind. Otreapa asta s-a simțit întotdeauna, și pe bună dreptate, „castrat” de tata.

Mă îndrept fără grabă spre ieșire, în timp ce îi aud pe cei doi zbierând în urma mea. Cum ajung în hol, o iau la goană spre lift și, în timp ce cabina coboară, am tot timpul să formez numărul de urgențe și să solicit o ambulanță. „Plagă înțepată în regiunea  craniană, cu interesarea ??? globilor oculari. Accident domestic”, adaug. Ajung în stradă, opresc un taxi și cer la aeroport, urgent. Mă urc în primul avion care decolează, nu contează că are escală în Paris. La ora cinci după amiază sunt în Geneva.

*

Iau un taxi din aeroport, care mă duce în jumătate de oră în centru. Sunt în continuare indecis, nu știu dacă să iau o cameră la hotel, sau să plec direct către jobul meu, pentru care am venit. De fapt, nici nu știu de ce am venit la Geneva. Poate pentru că ador la nebunie peisajul lacului Leman, arteziana, Rhonul și marele pod traversat de șosea către munți? Lebedele, grădinile, muzeele, Muntele Mont Blanc? Cobor din taxi și încep să mă plimb agale prin Parc de l’Ariana, aflat chiar peste drum. Parcă e alt anotimp aici, față de înghețata Danemarcă. Milioane de diamante strălucesc în firele de iarbă de un verde robust. Tufe de trandafiri grena, iriși violet, crizanteme, dalii, crini, lalele, gerbera, o horă nebună de culori și parfumuri cât vezi cu ochii, și pinii aceia, oh, Doamne, în viața mea n-am văzut arbori cu trunchiul atât de gros!

— Amazing, fantastic restplace, what a tranquil city garden!

Grupuri de turiști în bluze cu mânecă scurtă, americani și japonezi, cu aparate de fotografiat care piuie și bâzâie în surdină se plimbă pe aleile Grădinii Botanice, pe la orele dulci ale înserării, când soarele de început de octombrie aruncă umbre piezișe printre munți.

Mă hotărăsc brusc să rămân. Fac o rezervare on-line la Ritz-Carlton, aflat exact pe faleză, singurul hotel la care găsesc apartament așa cum vreau eu. Cer o cameră single la ultimul etaj, cu vedere la Jet d’Eau și Mont Blanc. Extrem de piperat, dar are avantajul unei poziții superbe și oricum nu mai contează. Este doar un loc perfect pentru a muri. Mâine nu voi mai avea nevoie de bani.

Pe marginea aleilor din jurul Muzeului Ariana găsesc o mulțime de tarabe cu antichități, așezate ordonat, fiecare sub câte un cort. Îmi place grozav să mă uit la aceste miniaturi, bijuterii clasice, obiecte de uz casnic, statuete de bronz, picturi și tot felul de lucrușoare drăguțe, a căror utilitate nu se mai cunoaște. Colecționarii de timbre își etalează clasoarele multicolore, argintarii expun sute de seturi de tacâmuri, tăvi, ibrice cu incrustații sau gravate cu ornamente florale, cu linii fine, alambicate. Piese de șah sculptate în fildeș și lemn de mahon, inele și brățări care au împodobit brațele vreunei marchize cu corset și coafură complicată, tiare din perle și rubine pentru fruntea cutărei prințese din Piemont, spade, pumnale și pistoale pentru cavalerii cu sânge nobil. Mângâi cu privirile aceste frumuseți; sunt fericit și împăcat cu mine însumi, pentru prima dată în ultimele luni. Mă simt liber, nevinovat, ca la vârsta adolescenței. Nu-mi pare rău de nimic, nu las în urmă nicio datorie. Mi-am îndeplinit rostul aici.

Ajung la ultimul cort și, pe ultima masă, sub ochii mei anticarul tocmai își expune marfa pe care o scoate la iveală din niște valize. Aștept câteva clipe, curios să văd ce minuni are omul în geamantan. Pe masă poposesc, pe rând, sfeșnice de argint de diferite mărimi, vaze chinezești, bani de colecție din țări sud-africane, ceasuri în casete sculptate din lemn prețios, un superb castron din porțelan de Sevres, și… ah, da, ultimul obiect care poposește pe masă, chiar în dreptul meu, este un pachet de cărți de tarot. Tresar, asta e de-a dreptul… fantastic, acesta este termenul exact pentru nemaipomenita coincidență. Bag mâna în buzunar și scot cele trei cărți pe care le-am cules de dimineață, în cele mai bizare împrejurări. Sunt exact același model. Cumpăr, fără ezitare, pachetul și îl desfac cu gesturi febrile. Cele trei cărți ale mele, Scamatorul, Spânzuratul și Moartea nu se află însă în pachet. Mă așez, moale, pe o băncuță. Îmi pun cele trei cărți ale mele la loc, în buzunar, ca să previn orice confuzie. Scot toate cărțile din pachetul nou cumpărat și le răsfir pe bancă, alături de mine. De data asta, cele trei cărți sunt la locul lor, printre celelalte. Răsuflu ușurat. Bag mâna în buzunar ca să le scot și pe cele vechi, dar, spre stupoarea mea, nu le mai găsesc.

Transpirația rece și abundentă îmi udă subit tricoul, de parcă aș fi intrat cu el în fântâna arteziană din fața mea. Mi-e sete și simt nevoia imperioasă să merg la veceu. Stau ca pe ghimpi. Nu înțeleg absurdul situației. Încerc de șapte ori la rând. Când strâng cărțile în pachet și le bag în cutia lor, cele trei cărți disparate își fac apariția în buzunar. Când le scot afară pe acestea din urmă, perechile lor din pachet se topesc în neant. Nu reușesc, cu nici un chip, să le pun împreună, simultan, Scamator lângă Scamator, Spânzurat lângă Spânzurat și Moarte lângă Moarte. E ceva care îmi depășește puterea de înțelegere.

Stau cu ochii pironiți în albastrul cerului, fără să mă gândesc la nimic. Și atunci își  fac loc, în mintea mea, cuvintele lui Moz: „Totul se află în mintea celui care citește”. Și, deodată, cred că înțeleg. Atunci când mă uit în pachetul de cărți de tarot, cele din buzunar dispar. Mintea mea se focalizează pe setul din pachet și le aduce la ființă pe cele trei de aici. Similar, când bag mâna în buzunar, după ce mai întâi le-am pus pe cele noi în pachet, mintea mea comandă apariția celor trei cărți culese în dimineața asta în Copenhaga.

Mă aflu într-un basm. Este ca în Oz. Mă aflu în Țara lui Oz, numai că nu am fost luat pe sus de un ciclon, ci am zburat cu avionul. Dar de ce nu pot comanda mental ca cele două seturi de câte trei cărți să existe simultan? Oare ce legătură există între… gândul îmi stă încă în penumbra inconștientului, periferic. Nu știu cum, de unde să-l apuc, să-l trag la suprafață. E ceva aici care… Așadar: ce legătură este între cele trei cărți de joc din Copenhaga, care apar și dispar ca într-un show de magician  și ACEST pachet de tarot cumpărat la ora șapte seara în Geneva? Ce Scamator se joacă cu mine? Oboseala și stresul acumulat mă determină să renunț în curând și să merg la hotel.

În fața recepției hotelului Ritz nu mai am altceva în minte decât să mă afund în cada plină cu apă caldă și să zac așa, în nesimțire, până ce mă voi trezi la realitate. Primesc cheia de la cameră și mă îndrept către lifturi. Sunt două cabine una lângă alta, una urcă, cealaltă coboară. La un moment dat, cele două se opresc, fix în dreptul aceluiași etaj. După nici zece secunde, fiecare lift pornește în sens invers. Se opresc din nou, după alte câteva secunde, apoi pleacă iar, schimbându-și din nou sensul. Mișcările astea nehotărâte ale lifturilor computerizate sunt anormale. Ceva s-a defectat. Îmi mut privirile de la unul la celălalt și atunci am un deja-vu. Am mai văzut asta în zorii zilei, în metroul din Copenhaga. Scările rulante. Și apariția crepusculară a lui taică-meu, strângându-mă de umăr cu o mână scheletică și șoptindu-mi cu voce spectrală că vrea răzbunare.

Ajung în cameră, în sfârșit. Sunt epuizat. Am avut o zi groaznică. Din fericire, încăperea arată impecabil. Patul este acoperit cu o pătură din lână de alpaca, sub care se întrevede un cearșaf de mătase imaculat, apretat. Pe noptieră, la capul patului, o veioză din sare aruncă o lumină minerală, caldă. Pe o măsuță, o sferă feng-shui de metal cromat, mare cât un fruct de pomelo,  reflectă în ochi de pește interiorul camerei.  Mă duc la fereastră, trag draperia și descopăr panorama lacului Leman, noaptea, înconjurat de milioane de lumini. Marele jet de apă, luminat caleidoscopic, este spectaculos. Dacă toate lucrurile astea incredibil de frumoase din jurul nostru s-ar răsfrânge cumva în suflet, dacă spiritul meu s-ar contamina de la această… de la… atunci n-ar mai exista depresii.

Aberații. Eu vorbesc despre suflet sau spirit, fără să am habar ce sunt acestea. Îmi este cât se poate de clar că acel ceva numit „suflet”, care de obicei înseamnă „eu”, persoana mea, are propria lui existență și mișcare. Sufletul se hrănește cu ceea ce produce, mai precis cu gânduri și sentimente și nu cu peisaje. Eu sunt un subiect gânditor… Pascal a spus asta. Iar gândurile sunt imateriale, ele sunt de natură pur spirituală.

Dar gândurile ar putea fi câmpuri neutrinice, nu?  Moz a zis. Iar Moz e un tip genial. Dacă intuiția lui este corectă, însemnă că, pe undeva, spiritul și materia au origini comune în lumea particulelor elementare celor mai fine. Acolo, printre bozoni, leptoni, hadroni și fermioni ar putea exista un punct de intersecție, în care materia are proprietăți spirituale. Și acest punct ar putea fi reprezentat de neutrinii Majorana, de ce nu? Neutrinii Majorana interacționează energetic cu materia. Efectele acestor interacțiuni pot fi detectate cu instrumente. Deci și invers, materia poate modifica traiectoriile și energiile neutrinilor, datorită legii acțiunii și reacțiuni. Neutrinii ziși „sterili” se nasc din fisiunea unui neutron. Tocmai acesta este principiul pe baza căruia funcționează experimentul Majorana, la care am fost trimis. Dar creierul nu este accelerator de particule.

Unde, în creier, pot fi create condiții de temperatură și energie suficient de înalte pentru a se putea produce neutrini? Îmi aduc aminte cuvintele lui Moz: „Lasă-ți imaginația să zburde dincolo de granițele cunoscute, Raphie. Nu ai auzit, doar, că în celule, în mitocondrii, reacțiile chimice se desfășoară de milioane de ori mai rapid decât în laborator? Iar cele mai importante dintre reacțiile chimice intracelulare nu se pot reproduce în condiții artificiale? Cine a construit vreodată de la zero, din aer, apă și lumină un lanț ADN? Să fim serioși! Nimeni. Ce rol au corpusculii Nissl din neuroni? Nimeni nu știe. Dar faimoasa substanță tigroidă din nucleul neuronului, ce rol are? Ignoranță totală. Cine poate să garanteze, atunci, că în creier nu au loc fisiuni și transmutări nucleare? Emisii de quarci, neutroni și neutrini, la nivel intramolecular? Suntem ignoranți și naivi totodată, în ignoranța noastră”.

Iau în palmă sfera de inox și îmi văd chipul reflectat în ea. Ce este existența? Să fiu, sau să nu fiu? Îmi pare că „a fi” este sinonim cu a fi conștient. Adică a gândi. Există gânduri după moartea trupului, după moartea biologică? Există viață după moarte? Privesc în găvanele negre reflectate în globul de sticlă și văd aceeași privire întrebătoare. Materia nu este în stare să-mi dea nici un răspuns.

Mă culc cu fereastra deschisă. Spre dimineață mă lupt cu frigul, dar nu mă trezesc. Visez din nou că sunt în Tibet și anin steaguri multicolore pe stâlpul totemic, la poalele Muntelui de Cristal. Mă trezesc înțepenit și mă duc să fac un duș fierbinte, îndelungat.

Las fereastra deschisă și ies din cameră. La recepție comand o mașină de închiriat cu tracțiune 4X4 și mi se propune un Jeep Grand Cherokee. Mi-e indiferent, accept. La ora zece intru în posesia mașinii și pornesc pe drumul care începe chiar din fața hotelului, traversează Rhonul pe Pont du Mont Blanc și o ia spre sud, spre Chamonix. Las Grădina englezească pe partea stângă, Biserica rusească pe dreapta, iar în câteva minute intru pe Autostrada Albă. Urmez cursul râului Arve, afluent tumultuos al Rhonului și în mai puțin de două ore și jumătate sunt la Chamonix. De aici până la Bossons mai am încă o jumătate de oră, cel mult. Marele ghețar care coboară din vârful Mont Blank se vede deja deasupra mea ca o imensă cocă de patiserie care se prelinge onctuos la vale, prăbușindu-se uneori peste vreo prăpastie, rupând în bucăți stânci rebele și antrenându-le la vale în amestecul amorf de morene și sloiuri. Din nou, aceeași senzație de stupefacție în fața grandorii naturii. Din Bossons (știu că numele bosonilor vine de la numele fizicianului care i-a descoperit, Satyendra Nath Bose și atunci înțeleg sarcasmul tatei când  a ales acest obscur cătun din Alpi pentru a-și construi aici jucăria) intru pe drumul forestier interzis circulației publice. Deschid bariera cu ajutorul bluetooth-ului de la telefon și în alte douăzeci de minute sunt la poarta Filialei Institutului de Cercetări pentru Fizica Micro-Particulelor „Makoto Hamling Nuclear Engineering”. Sunt așteptat.

Rosemary Zsang, directoarea Institutului, o femeie tânără și energică, de nici treizeci și cinci de ani, îmi strânge mâna bărbătește și mă poftește în biroul ei, de fapt livingul luminos, spațios al unei vile cochete, cu ferestre largi, cu vedere spre magnifica priveliște a ghețarului. Mă poftește să iau loc, îmi oferă un trabuc de calitate, se așază în fața mea și mă privește câteva secunde fix, intens.

— Domnule Raphael Hamling, rostește directoarea cu un glas calm, măsurat, nu știu ce vi s-a spus despre lucrurile petrecute în ultima vreme în Filială. Permiteți-mi să vă expun succint realitatea pe care o trăim noi aici, de o săptămână încoace. Sunteți familiarizat, presupun, cu tehnologia dezintegrărilor beta.

— Desigur. Este dezintegrarea prin care un neutron dă naștere unui proton, unui electron și a unui neutrino Majorana. Am învățat despre lucrurile acestea la facultate. Dar nu despre asta…

— Ba exact despre asta este vorba, domnule Hamling, rostește tăios femeia în taior și fustă bleumarin. Este dezintegrarea care transformă un atom de Carbon 6 într-unul de Nitrogen 7, cu degajare de radiații catodice și neutrini. Emisia de electroni este captată mai departe într-un generator electric. Acesta este scopul cercetărilor noastre, după cum bine știți. Ce se întâmplă însă…

— …Cu neutrinii? adaug eu, imediat. Deși energia înmagazinată în radiația de neutrini Majorana este de paisprezece virgulă două sute optzeci și cinci la sută din totalul balanței energetice (junghi ascuțit în inimă), adică a șaptea parte din întreg, cu neutrinii nu se întâmplă nimic. Ce să se întâmple? Neutrinii pot străbate un zid de plumb de grosimea unui an-lumină fără să își modifice traiectoria sau să fie încetiniți. Așa de mic este diametrul lor și, ca atare, pot străpunge orice material fără să interacționeze cu el. Practic, ei trec prin nuclee, prin protoni sau neutroni ca prin șvaițer, ca să mă exprim cu un termen elvețian. Pur și simplu, energia lor este pierdută definitiv, irecuperabil.

Nu pare să reacționeze la gluma mea. Continuă, pe același ton ușor paternalist.

— Așa am crezut și noi, domnule Hamling. Ei, bine, în urma unei defecțiuni produse de o pană de energie, s-a produs săptămâna trecută o spărtură în cămașa acceleratorului. Dar ghinioanele nu s-au oprit aici. Am observat că în peretele corespunzător din tunel s-a creat un fel de crevasă în corpul ghețarului Bossons. După cum știți, tunelul acceleratorului nostru este săpat parțial sub ghețar, din considerente pur tehnologice. Am crezut că simpla intervenție a unei echipe locale este suficientă pentru remediere. Am trimis doi oameni, specialiști din colectivul nostru. Pe Scott Doyle, treizeci și patru de ani, căsătorit, doi copii, și pe Brogan Daves, douăzeci și cinci de ani, necăsătorit. Cei mai buni oameni. Doctoranzi la Universitatea din Lausanne. Toate examenele medicale și neuropsihice la zi.

— Așa, și?

— Ei, bine, ambii s-au întors după șapte ore, fără să mai știe nimic, despre nimic. Nici cine sunt, nici unde se află. Niște legume. Știți ce simptome are boala Alzheimer? Demența senilă? Ceva în genul acesta. Cu diferența că pe chipul lor se vedea întipărită o expresie de parcă ar fi fost drogați. Sau ar trăi undeva, pe celălalt tărâm, în lumea viselor.

Mă ridic de pe scaun și mă uit pe fereastră la peisajul magnific. Rostesc rar, fără intonație:

— Cei doi se află și acum în aceeași stare?

— Cei doi, răspunde doamna Zsang, se află în prezent internați la sanatoriul St. Konrad din Chamonix. Ultimele vești despre ei sunt încurajatoare. Se pare că se recuperează încet, dacă nu total, cel puțin în parte. Am luat, însă, hotărârea să scot din funcțiune reactorul, să-l sigilez și să opresc total orice activitate științifică, până la noi ordine. Știți, eu de fapt solicitasem conducerii de la Copenhaga prezența cuiva din Consiliul de administrație, pentru o aprobare formală a închiderii lui.

Decizia mea este luată. Mă întorc încet către directoare și o privesc cu fermitate în ochi.

— Mama m-a trimis pe mine, a crezut de cuviință că acest incident este de competența mea. Și, într-un fel, îi înțeleg decizia. Vreau să fac o evaluare personală, la fața locului.

Mă așteptam la reacția asta. Femeia se dă un pas înapoi și își întinde palmele în față.

— Nici să nu vă gândiți, domnule Hamling, că am să permit așa ceva! Nici să nu vă…

O dau la o parte cu un gest hotărât, dar indiferent și ies afară, pe treptele vilei.

— Acolo este intrarea în reactor? Indic o poartă masivă, metalică, încastrată în peretele stâncii. Dați-mi un costum de protecție și o cască și deschideți poarta, vă rog! Nu este o rugăminte, este un ordin.

Peste o jumătate de oră, înarmat cu o geantă cu aparate de măsură, cu o caschetă de miner cu lanternă și îmbrăcat într-un costum de protecție contra radiațiilor, mă apropii de marea spărtură produsă în peretele reactorului. Gaura asta, cu margini neregulate, are ceva care mă face să mă cutremur. „Poarta iadului”, gândesc, ironic, dar nu fără o strângere de inimă. De unde vin emoțiile astea? Bătăile accelerate ale inimii? Desigur, nu pot avea altă explicație decât psihologice. Poveștile halucinante ale directoarei despre cei doi doctoranzi. Ascult glasul ghețarului care începe la mai puțin de zece metri dincolo de spărtură. Murmurul materiei semifluide, al miliardelor de cristale microscopice de gheață care se sfărâmă, se lichefiază și se solidifică într-un ritm dictat de minima rezistență energetică, de temperatura ambiantă și de gravitație. Fac primul pas dincolo de peretele metalic.

Simt o ușoară amețeală. Explicabil, îmi zic, tensiunea scăzută, posibil o ușoară scădere a glicemiei. Simt frigul. Frigul este cea mai importantă dintre senzații. Mi-a fost frig în ultimele zile, în fiecare dimineață m-am trezit înțepenit de frig.

Mai fac un pas. Neliniște. Nesiguranță. Înstrăinare. Asta este, deja, un semn de paranoia. Să fiu atent. Dar nu despre asta a fost vorba în ultima lună, în viața mea? Aproape că mi-au zis-o în față, și Moz, și mama, și cei mai apropiați ai mei, că ar trebui să mă consulte un specialist la cap. Încă un pas. Din ce în ce mai greu. Apăsarea, frica, amețeala devin aproape insurmontabile. Îmi smulg casca de pe cap, închid ochii, strâng din dinți dar merg înainte.

Și atunci am prima viziune. Sunt în reactor și mi se pare că am în fața ochilor  spărtura neagră, cu margini neregulate a intrării în crevasă. Asta este imaginea văzută de mine cu zece minute în urmă. Cum de… Mai fac un pas. Filmul suprarealist mă transpune de data asta în spectaculosul living al doamnei Zsang. Cumva, înțeleg o anumită logică în halucinațiile astea. Sunt viziuni copiate din memoria mea. Tunelul îmi proiectează în creier scene trăite de mine, ca niște diapozitive extrem de realiste, redate în sens invers temporal. Ca să îmi verific ipoteza, continui să merg de-a lungul coridorului strâmt format în corpul ghețarului. Ca sub un layer semi-transparent, pereții cenușii ai cavoului de gheață se întrevede, livid, în spatele proiecțiilor din amintirea mea. Pas după pas, mă întorc înapoi în timp. Desigur  că nu este o întoarcere efectivă, așa ceva contravine oricărei legi a fizicii, ci doar o rememorare extrem de realistă. După circa zece pași sunt în camera de la Ritz, mă uit pe fereastră și retrăiesc exact aceleași sentimente ca atunci, dar răsturnate, într-o ordine ilogică. Iau globul de inox în mână și atunci  îmi revine oarecum stăpânirea de sine, ca abia apoi să mă îngrozesc, uitându-mă în jos de la etajul treizeci și simțind că în orice clipă mă voi arunca pe fereastră. Parcă sunt dedublat. Jumătate din mine trăiește în prezent, este conștientă de realitatea cavernei glaciare, deși din ce în ce mai slab, în timp ce jumătatea cealaltă, adormită, visează extrem de fidel, aș putea spune că retrăiește secvențe din trecut. Este ca un plonjeu în timp.

Pe măsură ce înaintez în măruntaiele ghețarului, înțelegerea mea despre ceea ce se petrece, partea conștientă a eului, trece tot mai mult în planul secund, făcând loc acelei părți „iradiate” a conștiinței mele. Îmi este din ce în ce mai greu să fac disocierea între cele două ipostaze temporale. Într-un moment de disperare, când aproape că uit unde mă aflu, fac un pas înapoi. Văd, automat, cum „filmul” mi se derulează în sensul scurgerii naturale a timpului, în sensul desfășurării reale a evenimentelor. Mă simt întrucâtva mai bine și continui din nou înaintarea, pas cu pas, sprijinindu-mă de pereții crevasei. Rațiunea mea, redusă la nivelul de avarie, mă face să gândesc și să mă comport aproape instinctual, precum un șofer la volan după ce a băut o jumătate de sticlă de whisky. Frigul mi-a pătruns definitiv în oase. Sunt înțepenit. Nu cred că voi mai avea puterea să merg foarte mult. Dar un imbold lăuntric, subconștient îmi tot dă târcoale și-mi cere să perseverez. Acum sunt în parcul central din Geneva și cumpăr un pachet de cărți de tarot. Abia mă mai târăsc, prelingându-mă pe lângă pereții umezi, atunci când mă văd în avion.

Din ce în ce mai reale scenele, aproape că nu-mi mai amintesc cine sunt și unde mă aflu. Încă un pic, cu răbdare, cu pauze dese, reușesc să ajung, în sfârșit,  la momentul acela, în Copenhaga, în care scot dosarul Majorana din fișet și din el cade pe jos o carte de joc. Și atunci, cu ultima străfulgerare de luciditate, realizez că eu însumi pusesem Moartea acolo, la o trecere anterioară prin tunel.

Asta, oh, Doamne, să însemne că eu fac drumul acesta pentru a doua oară? Că ieri dimineață descopeream semne plantate de mine însumi în cale?

Sunt confuz. Îmi pierd autocontrolul, orientarea, nu mai știu direcțiile înainte și înapoi, trecut și viitor. Îmi vine să urlu, și chiar slobod un urlet de disperare. Probabil că, mecanic, continui totuși să merg mai departe. Îmi revin cât de cât în fire atunci când, pe scara rulantă din metrou, îl văd pe tata. Scara începe brusc să se miște înainte și înapoi, ca și cum i-ar fi intrat o pietricică în angrenaje. Tata se holbează nefiresc la mine, de parcă ar fi văzut o fantomă. Când ajung în dreptul lui îl apuc de reverul hainei și îi zbier din toate puterile în ureche: „Tată, unchiul Everett te va otrăvi la noapte, păzește-te!”. Asta este un fel de modificare a trecutului, îmi dau seama. În realitate, nu aveam cum să-i spun așa ceva tatei. Cum ar fi să mă întorc în timp, din viitor, și să-i spun „tată, fii atent că la noapte te va otrăvi ticălosul tău frate?”

Așa trebuie că am făcut atunci când, întorcându-mă prima dată — sau a câta oară? pe urmele pașilor mei, plasasem câte o carte de tarot în locuri numai de mine știute. La trecerile următoare am găsit cărțile unde le pusesem. Halucinațiile mele au modificat, oare, efectiv trecutul? Ce este nălucirea și ce-i realitatea? Simt că mi se întunecă judecata. De câtă vreme fac drumul acesta înainte și înapoi, în timp? Sunt cumva captiv într-o buclă temporală? Am auzit, sau am citit despre asta, sau am văzut un film. Nu-mi mai amintesc. Nu-mi mai amintesc nimic, decât că trebuie să ies la suprafață cât mai urgent.

Mă întorc pe urma pașilor mei. Evenimentele se derulează de data asta în ordine firească. Deja pot să le prevăd cu acuratețe. Știu ce va urma din minut în minut. Oglinda spartă, pumnul în obrazul lui Everett, fuga la aeroport, Geneva, parcul, hotelul Ritz, Chamonix, directoarea. Găsesc lucrurile neschimbate, așa cum le știam. Ca și cum un aparat de filmat m-a urmărit în permanență și acum îmi redă filmul la scara unul la unu. Cu diferența notabilă că nu sunt spectator, ci personaj. Trăiesc și joc simultan în aceeași piesă. Halucinații și realitate, unul și același lucru. Nicio diferență. Aș putea să modific orice, sunt stăpân pe voința mea. Timpul este prezent, real și efectiv. Acum intru din nou în reactor. Văd în fața mea spărtura, poarta de intrare în ghețar.

Și atunci mă uit îndărăt către lumea din exterior. Mă întreb din nou: ce viață trăiesc acum? Cea reală, viața mea, sau cea proiectată de ghețar? Nu știu, nici nu mai contează. Ies sub cerul liber, este noapte și se văd constelațiile extrem de clar. Intru în vilă. Se aude dușul. Doamna Zsang este în camera de baie. O clipă, sunt tentat să intru peste ea, să-i spun că sunt bine, că m-am întors nevătămat, dar mă abțin în ultimul moment. Scot telefonul din buzunar și formez numărul personal al tatei.

Telefonul sună. Sună îndelung. Am sentimentul penibil că mă comport ca un copil care încă mai crede în povești cu zâne. Zâmbesc, îndepărtez telefonul de lângă ureche și duc degetul către butonul de oprire a conversației.

Cu o fracțiune de secundă înainte de atingerea ecranului, aud în receptor vocea tatei:

— Raphael, tu ești?