Sala tronului e luminată doar de făcliile înfipte în pereții de piatră. Flăcările dansează la deschiderea ușii; împăratul mormăie nemulțumit. N-are chef de plângeri sau de oaspeți.
Bătrânul șovăielnic în robă cenușie înaintează spre tron. Lasă pe dalele lustruite povara din spate și împreunează mâinile. Înclină capul dinaintea bărbatului masiv care-l privește de sus.
― Ce-i cu larma aia de-afară, părinte?
― Măria-ta, s-au întors solii noștri de pe Luna Verde…
― Și-acum spui, Sfinția-ta?!
― Abia au aterizat, mărite… Iar Cartea…
― Iar ți s-a deschis bolovanul?
Marele Preot e păstrătorul Cărții-din-Stâncă. Când a izbucnit Focul, toate cărțile din orașe au ars odată cu clădirile ce le găzduiau. Împăratul a poruncit reconstruirea bibliotecii palatului și tipărirea cărților pierdute. Numai că nimeni nu-și mai amintea o carte întocmai, iar autorii lor muriseră de mult. Supărat, împăratul a interzis cu desăvârșire cititul ori tipăritul cărților. Nimeni n-a mai avut curaj să născocească povestiri noi. De atunci, toate actele împărăției sunt scrise de mână. Tiparnițele au îmbătrânit; oamenii le-au uitat. Singura rămasă, asupra căreia n-a avut nicio putere, a fost Cartea-din–Stâncă, apărută de nicăieri în chilia Marelui Preot. Ignoranții râd; pare că preotul umblă peste tot cu un bloc de marmură. Cartea se deschide numai pentru el, în anumite momente, niciodată la aceeași pagină. Preotul o alintă mângâind piatra rece, recunoscător că, din timp în timp, citește cuvintele străvechi. Sunt scrijelite atent. De mâna omului ori nu. Cartea i-a avertizat când Ploaia-cea-Mare a înecat jumătate din împărăție. Oamenii s-au retras pe dealuri. Tot ea le-a prezis atacul drogilor cei cu șapte capete de pe Steaua Cenușie. Atunci împăratul însuși a condus artileria, surprinzând atacatorii când se pregăteau să aterizeze. Marele Preot poate intra în sala tronului sau în dormitorul împărătesc la orice oră.
― Măria-ta, dimineață, Cartea mi-a spus că veți primi un dar. Că e doar începutul, iar pentru restul e nevoie de mai multe zboruri. Și nu veți avea decât jumătăți.
Împăratul își trece degetele prin barbă, încruntat.
― M-ai lămurit buștean! Dumneata înțelegi ceva din asta?
― Nu, Măria-ta, mai mult decât atât: pe drumul spre palat am întâlnit mulțimea care aclama echipajul sosit de pe Luna Verde. Oamenii vorbeau de Copacul-Umblător….
― Ce să-nsemne asta?
― Nu știu, mărite, eu m-am grăbit să vă transmit mesajul Cărții… Dar poate darul vine de pe Luna Verde…
― Mda, Sfinția-ta, ia să vedem!
Împăratul părăsește tronul. Calcă greoi spre ușa zăvorâtă a balconului. O descuie atent; face un pas în spate când lumina inundă sala rece. Sprijinit de balustrada de piatră tocită, privește uimit grozăvia din curte. Un copac semeț se târăște prin țărâna gălbuie. Își avântă rădăcini – tentacule; acestea se strâng și trag după ele trunchiul de cleștar. Primul rând de ramuri se întinde în fața celor doi bărbați. Preotul dă capul pe spate. Nu-i vede vârful.
Crengile groase sunt la fel ca trunchiul, albăstrui-sidefate. Cele mai subțiri – violacee, iar frunzele transparente.
În jurul lui aleargă, înarmate, gărzile. Căpitanul lor îngenunchează, își recunoaște înfrângerea:
― Măria-ta, iartă-ne, dar n-am putut să-l oprim! A rupt porțile cele mari, am tras în el cu arcul, cu arme de foc… Nici nu l-am zgâriat… Abia am oprit poporul , voia să-l urmeze…
Poate că în alte zile împăratul ar fi ordonat arestarea și pedepsirea vinovaților. Acum, privește colosul ca de sticlă, ascultă vrăjit clinchetul frunzelor. Dă din mână plictisit:
― Mergeți înapoi la posturi!
Copacul-umblător se oprește în fața lui.
Marele Preot se întoarce spre sala tronului de unde răzbate un foșnet slab. Scoate Cartea din desaga prăfuită; o simte vibrând. O așază atent pe pardoseală. Pentru prima oară martor la primirea unui astfel de mesaj, împăratul i se alătură. Vede bucata de marmură deschizându-se. Sunt câteva simboluri pe cele două pagini, dar numai preotul le cunoaște.
― Ia spune, Sfinția-ta!
― Oaspetele are nevoie de casă.
― Oaspetele?!
Preotul înclină din cap spre ramurile odihnind pe balustradă.
― Adică el? Să-l iau aici cu mine? E imposibil! În grădina palatului, poate?
Cartea se închide ridicând un nor de praf, pentru a se frânge iar. Niciodată Marele Preot nu mai citise trei mesaje în aceeași zi.
― Măria-ta, trebuie dus pe Dealul-Vânturilor, alături de frații săi.
― Ei, drăcie! Acum are și frați?! În pustietatea aia?!
― Pădurea-Ceții, mărite…
― Ai dreptate, părinte, ai dreptate… dar locul ăla-i blestemat, de-acolo n-a ieșit nimeni, niciodată. Cum adică, să-l ducem? Merge singur! Să-i urăm drum bun!
― Măria-ta, Cartea ne sfătuiește să-l considerăm oaspete. Pe de altă parte… primul mesaj zicea ceva de jumătăți. Acum, de frați. Dacă ăsta umblător are o pereche aici?
― Așa-i, părinte, dar tot nu-nțeleg…
― Mai mult nu știu, mărite…
Câteva ciocănituri discrete în ușă îi întrerup.
― Intrați! tună împăratul.
În sala tronului pătrund trei bărbați în costumele gri ale Armiei Spațiale. Se opresc la câțiva metri înaintea tronului și îngenunchează.
― Ridicați-vă, veniți mai aproape! Ce ați găsit acolo?
― Niciun suflet, Măria-ta, niciun suflet…
Vorbește cel ce-i mai mare peste ei. Continuă greoi.
― Am umblat preț de trei răsărituri de-ale noastre. Numai câmpie cât vedeam cu ochii. Ca de sticlă. La ultimul răsărit ne-am trezit înconjurați de o pădure de… de copaci din ăștia de sticlă… Putem să jurăm, Măria-ta, că ne făcusem adăpost sub cerul liber, pe un teren neted ca-n palmă. Nici măcar un fir de iarbă n-am văzut. E o liniște acolo… doar când mai adia vântul se auzeau frunzele lovindu-se între ele. Ne-am strecurat tiptil printre tulpinile care parcă voiau să ne rețină. Am completat jurnalul de bord și ne pregăteam să ne întoarcem. Ne-am speriat când unul din copacii lor s-a lipit de nava noastră. Și-a încolăcit crengile în jurul ei de-am crezut că ăla ne e sfârșitul. Am continuat manevrele de decolare și ne-am ridicat de la sol. Copacul se lipise de carlingă. Nu-i simțeam greutatea. L-am adus aici. Am aterizat, s-a desprins de navă și a început să se târască. Măria-ta, singur a venit…
― Singur, singur… întăresc subalternii.
Împăratul își prinde între degete fire din barba sură și trage, absent la cei ce-l înconjoară. Dă din cap gânditor.
― Mergeți la bază! Așteptați noi ordine!
― Așteptăm, Măria-ta!
Cei trei părăsesc sala tronului cu spatele. Marele Preot își aruncă pe umăr desaga purtătoare de Carte.
― Ce facem, Sfinția-ta?
― Ce ordonați, Mărite…
― Să ordon… Convoc Înaltul Consiliu. Până atunci, părinte… vezi de oaspete!
Împăratul iese hotărât pe ușă, urmat de preotul nedumerit. Acesta ajunge în curte și se așază alături de una din rădăcinile-tentacule. Sunt reci și dure. Nici frunzele nu se mai mișcă în vânticelul de seară. Copacul-umblător pare o statuie de gheață dintotdeauna aflată în curtea palatului. Preotul ațipește cu fruntea pe tulpina sidefie. Visează o călătorie printre stele, se teme, se trezește, adoarme din nou. Merge pe câmpii de cristal, singur, trist, pentru totdeauna.
Mâna grea de pe umăr îl trezește. Se ridică speriat dinaintea împăratului.
― Sfinția-ta, am hotărât! Mergi cu Copacul-umblător spre Dealul-Vânturilor. Ia-ți bolovanul… cartea cu tine! Dacă se mai deschide, trimiți un sol la palat. Dacă nu… găsiți casă oaspetelui nostru!
Rădăcinile se încălzesc și freamătă. Marele Preot tresare. Îl așteaptă drum lung și necunoscut. Scapă desaga ce tremură. Sub privirile curioșilor adunați în curtea palatului, preotul speriat citește însemnele din rocă.
― Măria-ta, învățătura e-n frunze!
Toți ochii sunt ațintiți spre frunzele plăpânde din vârful Copacului-umblător, undeva aproape de stele. Din turnurile palatului s-ar vedea bine freamătul lor neliniștit.
Împăratul flutură mâna:
― Acum mergeți spre Deal!
Întors în palat, se așază la masa Înaltului Consiliu și rostește răspicat:
― Cartea vorbea de alte zboruri! Pregătiți patru nave pentru următorul răsărit. Echipajele vor merge pe Luna Verde. Vor căuta un locuitor, o formă de viață, orice… Dacă acești Copaci-umblători se vor aduși încoace, nimeni nu se va opune.
*
― Citește!
Învățăcelul se așază pe una din primele trepte spre tronul de os și desfășoară scrisoarea primită de la Marele Preot.
„Măria-ta, am întins tabăra pe Dealul-Vânturilor. Copacul umblător ne-a luat-o înainte, abia ne-am putut ține după el. Am ajuns pe culme înghețați, unii oșteni au fost părăsiți pe drum cu degerături puternice. Copacul-umblător și-a înfipt rădăcinile în pământ și și-a schimbat culoarea. Trunchiul e gri-maroniu, crengile – la fel, frunzele verzi. Pe coasta dealului vedem Pădurea-Ceții, un nor alburiu plutind până la pământ, din care răsar vârfuri de copaci. Cel nou e singur pe culme, neclintit de vântul puternic. Așteptăm ordinele Măriei-tale!”
Împăratul își mușcă buzele. Cheamă membrii Consiliului. Se sfătuiesc în taină preț de câteva ceasuri. Cheamă sfetnicii și întocmește scrisoarea către preot.
„Sfinția-ta, adună oștile. Veniți înapoi în Cetate. Oaspetele și-a găsit casa.”
*
Mulțimea însoțește pâlcul de Copaci-umblători. Se târăsc pe lângă zidurile Cetății, spre Dealul-Vânturilor. Când oamenii nu mai pot înainta, se retrag spre așezările adăpostite. Rădăcinile-tentacule poartă trunchiurile sidefii spre culme. Se alătură primului venit, înfig rădăcinile în pământ și capătă culoare.
*
― Câți avem, Sfinția-ta?
― Câteva sute!
― Ce facem cu ei?
― Nu știu, Mărite… Cartea spunea că învățătura e-n frunze.
― Și?! Așteptăm toamna? Iarna? Cine știe când vor vrea să-și arate tainele?
― Măria-ta, sub vânturile de pe Deal nicio frunză de-a lor nu se mișcă.
― Să trimitem oșteni să le culeagă!
― În zadar… unii din ei au încercat, dar crengile sunt întortocheate, cred că ajung spre vârfurile lor și se trezesc înapoi de unde au plecat…
― Strașnică treabă!
― Da, mărite… Ca să nu mai spun că oamenii și-au rupt hainele, armele, încercând să se cațere…
Preotul se retrage. Traista lăsată la baza tronului tremură. Scoate Cartea-din Stâncă și citește:
― Copiii merg la cules!
― Sfinția-ta, știi ce ai de făcut! Adună-i din ținuturi și urcă-i în Copacii-umblători!
*
Grupul de copii stă stingher în fața tronului. Cu ochii mijiți, împăratul îi studiază. Le cere să se prezinte pe rând. Ultima e o fată care nu ridică privirea din pământ. Împăratul mormăie:
― O fată, Sfinția-ta?! Și de ce nu se uită la mine? Vrea s-o scurtez c-un cap?
Marele Preot îi șoptește aproape de ureche:
― E Fetița-de-diamant din Ținutul Ploii. Nu mai e chiar mică, dar așa i-a rămas numele. După toate probele, a ieșit de departe cea mai bună cățărătoare.
― De ce nu mă privește? Fetițo, știi cu cine te pui, acum?
Cade în genunchi suspinând:
― Iertare, Măria-ta, iertare!
Preotul adaugă:
― Numele i se trage de la ochii cenușii. Dacă se uită cu mânie sau prea mult drag la cineva, îl preface în stâncă, ori gheață.
― Așa, deci?
― Da, Măria-ta, se teme de darul pe care-l are…
― Ia arată-mi tu mie cum vine asta… dar mai întâi poftește-un fruct! Ce-ți plac mai mult, merele ori căpșunele?
Ochii cenușii se ridică brusc spre mâna împăratului; acesta fixează uimit căpșuna de cristal. Fetița se aruncă la pământ, acoperindu-și fața cu palmele.
― Iertare, Măria-ta… Eu de mult…
― Ridică-te! Voi toți, puteți pleca!
Împăratul se întoarce spre Marele Preot.
― Știi la ce mă gândesc, părinte? Cum o să se descurce fata asta când s-o-ndrăgosti?
― Mărite… ori rămâne fată bătrână, ori nu ia om obișnuit…
― Ai dreptate, Sfinția-ta! Să ne ocupăm de Copacii-umblători! Mâine la răsărit însoțești copiii spre Dealul-Vânturilor. Verifică hainele groase, ustensilele, frânghiile, să fie suficiente. Ia provizii de mâncare și apă pentru timp îndelungat.
― Cum poruncești, Măria-ta!
*
După drumul lung pe frigul pătrunzător, copiii stau roată în jurul focului. Cortul conic lasă fumul albicios să iasă prin orificiul îngust din vârf. Fetița-de-diamant stă cu spatele la ceilalți. Toți – băieți. Nu și-a făcut niciun prieten. Unora le e teamă, alții o ignoră. Iese din cort fără să fie observată. Strânge pe lângă corp cojocul lung îmblănit. Nu poate să-l ia sus, în Copac. Pentru cățărat au costume speciale de la Armia Spațială. Se plimbă spre Copacii-umblători, printre ei. S-au așezat ordonați ca niște oșteni. Scoate mănușa groasă și le pipăie coaja netedă. E caldă. Își repetă în minte că nu vrea să le facă rău, a venit doar să-i cunoască. Lipește obrazul de un trunchi. În interior, seva se scurge melodios prin canale filiforme. Clipocitul ca de râu o leagănă. Îi e somn. Se lasă în jos, se așază pe pământ; prinzând tulpina în brațe închide ochii.
*
Strigătele disperate pe mai multe voci o trezesc brusc. E dimineață. Iese alergând din pădurea Copacilor-umblători. În fruntea tovarășilor săi, Marele Preot fuge ridicându-și roba. Fetița-de-diamant le face semn cu brațele deasupra capului. Se grăbește să ajungă în fața bătrânului care gâfâie disperat.
― Unde-ai fost? De ce n-ai stat alături de băieți? Știi că asta-i nesupunere? Dacă ajunge la urechile împăratului…
Cu capul plecat, fata își cere iertare. Un tânăr ciolănos cu sprâncene groase se desprinde de grup.
― Sfinția-ta, cine nu se supune nu-și are locul aici! Suntem cei mai buni, îndeplinim misiunea singuri! Fetele nu-și găsesc rostul printre noi!
Preotul îl calmează punându-i o mână pe braț. Cealaltă mână e pe umărul fetei.
― Nu-l privi! Iar tu, Rollin din Ținutul-de-Vest, măsoară-ți cuvintele!
Tânărul se retrage bombănind. Bătrânul însoțește fugara în cort.
― Ia un ceai cald, în curând începe misiunea! Vei merge alături de ei, indiferent ce-ți vor spune! Ai avut noroc că n-ai înghețat peste noapte! Dacă ți se-ntâmpla ceva puteam plăti cu capul…
― Iertare, părinte… Am vrut să-i cunosc și m-a luat somnul. Ei sunt calzi, n-am simțit frigul, nici bezna… Și… am visat ceva, părinte! Copacii-umblători spun că e nevoie de hartă, o hartă de lemn…
― O hartă, zici?! Pentru ce?
― Pentru ramurile lor, pentru a găsi frunza potrivită… Nu toate sunt de preț…
― Un vis ca oricare altul, fato! De unde hartă?
Ridică din umeri. Nu știe, nu are decât amintirea vie a unui vis. Marele Preot se plimbă îngândurat în jurul ei. Privește din timp în timp spre Cartea-de-Stâncă rezemată lângă foc. Așteaptă un sfat, un îndemn. Parcă simțindu-i neliniștea, cartea începe să vibreze. Bătrânul se grăbește s-o scoată din sac. Piatra se frânge în două. Preotul citește cu voce tare:
― Noaptea, Vrăjitorul-de-Ceață cioplește!
Fata se apropie curioasă.
― Pădurea-Ceții are un vrăjitor?
― De ce crezi c-ar avea?
― Păi unde să stea un Vrăjitor-de-Ceață dacă nu într-o pădure a lui? Și ce să cioplească, dacă nu hărți de lemn? Toate se leagă, părinte…
― Nu știu, fato… nu știu, zău… Chiar dacă ar fi așa, cine s-ar încumeta să meargă acolo?
― Eu!
― Fii serioasă, sunt zeci de ani de când ultimul om și-a lăsat oasele printre copacii ăia, nimeni n-a ieșit vreodată din pădure! Și-apoi… trebuie să trimitem solie la palat, împăratul trebuie să aprobe noua misiune…
Fetița-de-diamant îl prinde de umeri. Respiră precipitat. Evită să-i întâlnească privirea.
― Părinte, putem încerca! Dumneata trimiți azi doar băieții la cățărat. Le spui că eu sunt pedepsită. Astfel, se vor considera răzbunați. Pe mine mă lași să intru în Pădurea-Ceții. Dacă nu mă mai întorc… vei spune că am fugit din nou. Dacă mă întorc cu o hartă… merg și eu, alături de ei. Mâine.
― Ești aprigă, micuțo, dar în joc mi-e propia viață! Împăratul m-ar scurta de cap când ar afla de nesupunerea mea.
― Putem încerca!
Rollin din Ținutul-de-Vest dă la o parte pânza din gura cortului.
― Sfinția-ta, noi suntem pregătiți!
― Să pornim! Vă însoțesc alături de oșteni, apoi mă-ntorc să păzesc fugara alături de gărzi! Cine nesocotește regulile stă o zi în cort. Punga de galbeni promisă de Măria-sa va fi cu atât mai departe de el!
Rollin e nerăbdător să dea vestea băieților. Fetița aia își primește răsplata. Marele Preot se întoarce, ridică bărbia fetei și rostește apăsat:
― Dacă faci un singur pas fără să știu, trimit solie la palat! Mergi împreună cu mine la Pădurea-Ceții ori deloc!
― Cu dumneata!
*
Marele Preot se asigură că toți cățărătorii au asupra lor echipamentul și proviziile. Sunt legați de mijloc cu sfori trainice, lungi, ca să poată reveni în siguranță la sol. Când ultimul dintre ei nu mai poate fi zărit, face cale întoarsă. Îi bate inima într-un mod ciudat; simte furnicături în degete.
Fetița-de-diamant îl așteaptă răbdătoare în cort.
― Să mergem!
Pornesc împreună spre trunchiurile abia bănuite printre fuioarele alburii Preotul se oprește. Fetița-de-diamant îl trage de mânecă.
― Grăbește-te, Sfinția-ta! Aproape am ajuns!
Bărbatul îngână sfârșit:
― Nu pot înainta… Nu…
Arată spre picioarele înfundate în pământul înghețat. De fiecare dată când încearcă să ridice unul, nu face decât să adâncească o capcană nevăzută.
― Mă duc singură!
― Nu, nu e bine… Trimit solie… Vei fi…
― Părinte, dacă dumneata nu mai poți merge, înseamnă că trebuie să ajung acolo singură! Uită-te la mine! Uită-te!
Aleargă în jurul lui, sare, dansează.
― Te rog…
― Bine, du-te! Se pare că te voi aștepta aici.
Îi cuprinde umerii și-i sărută pe rând obrajii aspri. Fuge cântând spre pădure. Nu se teme. Pășește dincolo de primul rând de copaci. E ca în visele când nu vede nimic, aude voci strigând-o, simte mâini pe umeri, dar nu știe cui aparțin. Ceața rece i se lipește de haine, le înmoaie, le îngheață. O urăște. Privește de jur împrejur cu mânie. Se trezește înconjurată de țurțuri tăioși. A reușit. A înghețat ceața. Nu e bine. Unii răsar din sol, stalagmite înalte cât un stat de om, alții-s mici și deși, pătrund prin tălpile bocancilor.
Trebuie să-i fie puțin dragă. Nu mult, că n-ar schimba nimic. N-are motive. Poate pentru că încercarea asta e numai pentru ea? Poate pentru că frunzele Copacilor-umblători i se vor dezvălui numai ei? Va găsi o hartă? Pe cel ce-o cioplește? De ce să-i fie dragă ceața în care se ascunde Vrăjitorul? Nu-i înțelege rostul. Vrăjitorilor le-ar putea fi frică de cineva sau ceva? Ar putea fi atât de triști încât să-și clădească propria fortăreață? Un Vrăjitor singur vrând să fie salvat, de-aia cioplește hărți. Cu siguranță, asta e.
Țurțurii se topesc; se scurg în pământ. Printre tulpinile sidefii răsare iarbă. Fata zâmbește. Tresare la auzul vocii mânioase:
― Cum ai făcut asta? Cum ai îndrăznit?
Nu se vede nimeni. Prin pădurea încremenită nu pătrunde soarele, nu mișcă vreun suflet, copacii par statui de sticlă.
― Cine ești? Arată-te!
― Cam multe întrebări pentru o obrăznicătură mică!
Nu e așa cum spune el, știe prea bine, nu trebuie să se lase afectată de spusele lui. Asta ar readuce ceața și restul… Trebuie să zâmbească. Se așază pe iarbă, încrucișând picioarele.
― Vino să vorbim! Eu sunt Fetița-de-diamant din Ținutul Ploii. Am visat hărțile tale de lemn și am venit să le iau… să ți le cer… să te rog…
― Asta cu rugatul sună mai bine! De ce ți le-aș da?
― De ce le cioplești?
― Ești obraznică, așa cum am bănuit. Știi că te pot ține captivă aici, laolaltă cu toți cei dinaintea ta? Știi că te pot preface în copac, ca pe moșneagul care te-a însoțit?
― Știi de el? L-ai prefăcut?
― Haha! Obrăznicuță dar naivă! Nu, încă-i om. Încă! Ia zi, de ce-ai pleca de-aici cu una din hărțile mele?
Ridică din umeri. Habar n-are. Pentru că le-a visat, au nevoie de ele Copacii-umblători. Pentru că oamenii își doresc frunzele cu mesaje…
― Vrei să-ți povestesc ceva?
― Ți se pare c-aș avea nevoie?
― Vreau doar să-ți spun ce s-a-ntâmplat dincolo de pădurea ta.
― „Vreau, vreau, vreau!” Ți-ar sta bine pe post de copăcel în fața colibei mele.
― Vrăjitorul-din-Ceață stă într-o colibă?!
― Și curioasă, pe deasupra! Trei calități numai bune să-ți dea rădăcini!
― Bine, o să povestesc și-atât!
― E cineva interesat?
Nu trebuie să plângă. Supărarea din priviri ar încremeni totul în jur, ceața ar reveni, ea s-ar pierde.
― Atunci povestesc pentru mine… Într-o zi, o navă trimisă pe Luna Verde a adus un Copac-umblător. Toată lumea l-a considerat oaspete, Cartea-din-Stâncă a spus că are frați aici, la noi, că frunzele au mesaje… Au fost aduși alții, au pădurea lor, aici pe deal. Tot Cartea spune că doar copiii se pot cățăra…
― Ești copil?
― Încă n-am vârsta măritișului, așa că Marele Preot mi-a dat o șansă. Am fost cea mai bună din ținutul meu.
― Hmmm… nu vrei să crești? Să te măriți cu un băiat frumos, viteaz, cum vreți toate? Vrei să rămâi copil, să te poți cățăra?
― Poate nu mă voi mărita niciodată.
― De ce? În ținutul vostru nu-s băieți frumoși?
― Sunt, numai că eu prefac în piatră ori gheață tot ce privesc cu mânie sau cu drag.
― Bravo mie! Am fost prevăzător!
― Poți să te-arăți! Nu mai sunt supărată!
― Nu, dar aș putea să-ți fiu drag!
Fetița râde. Cum să-ți placă un Vrăjitor? Ei nu au soții, prieteni, copii… Bine, nici nu stau în colibe, cum stă el. I-ar trebui un palat. Unul ascuns.
― Ridică-te! Vino cu mine!
Un bărbat înfășurat în mantie neagră îi întinde mâna. Îl privește pe furiș. Nu e nici tânăr, nici bătrân, umblă mândru printre trunchiurile de cleștar, le mângâie din mers. Așa făcuse și ea cu o seară înainte. Acum știe: copacii sunt frați, arată aidoma celor veniți de pe Luna Verde. Aceștia sunt reci, au nevoie de căldură sau doar să știe de ceilalți.
― Dacă n-ai fi atât de prostuță, ai pleca de-aici cu mâna goală! M-am temut de ziua asta, dar nici măcar eu nu mă pot opune.
Ia o bucățică de lemn agățată de o ramură. I-o arată:
― Eu am cioplit harta, tu trebuie să-i găsești perechea, să culegi frunzele însemnate. Când ne vom termina treaba, îmi voi vedea și eu fratele!
― Ai un frate?! Tot Vrăjitor?
― Am adăugat deja curiozitatea pe lista defectelor tale. Am! Și-acum du-te! E timpul să pleci!
Iese alergând fericită din Pădurea-Ceții. Ridică bucata de lemn deasupra capului. Marele Preot zâmbește chinuit masându-și picioarele.
― Credeam că nu mai vii! Simțeam cum prind rădăcini…
― Sfinția-ta, știam că pot! Uite, asta e prima hartă!
*
La apus ies din cort să-i întâmpine pe cățărători. Grupul e condus de Rollin din Ținutul-de-Vest. Merge apăsat, sprâncenele groase sunt strânse a supărare. Oștenii însoțitori abia pot ține pasul cu el. Trântește ranița de pământ.
― O zi întreagă! O zi întreagă, Sfinția-ta și… nimic! Ne-am învârtit în loc, am trecut de pe o creangă pe alta, am ajuns la cele subțirele și când vedeam blestematele-alea de frunze… eram iar pe creanga pe care urcasem. Dar nu numai eu! Toți! Toți tovarășii mei au pățit la fel!
Marele Preot dă din cap. Îi invită în cort peste noapte. Îi strânge în jurul lui, arătându-le harta de lemn.
― Copacii-umblători își dau frunzele numai celor cu o hartă de lemn ca aceasta din mâna mea!
Rollin sare, ochii îi scapără.
― Să mergem să le luăm! Haideți, băieți!
Marele Preot îl oprește, luându-l pe după umeri.
― Rollin din Ținutul-de-Vest, graba nu ne va ajuta la nimic! Hărțile sunt cioplite de Vrăjitorul-din-Ceață. Un singur om poate intra să le ia și să iasă viu: Fetița-de-diamant!
Rollin scrâșnește din dinți.
― Tot vrăjitoarea aia mică? V-am spus eu că nu-i lucru curat!
Bătrânul intervine între fată și pumnii ridicați ai lui Rollin.
― Băiete, nici furia nu ne-ajută! Măria-sa Împăratul mi-a dat mână liberă pentru misiunea asta. Dacă dovedești nesupunere te pot trimite la palat în lanțuri, să dai socoteală! Iar mânia împăratului e mai cruntă decât a ta! Alege!
― Mă supun…
Se așază resemnat alături de ceilalți. Bombăne.
Cățărătorii trag la sorți cine va folosi prima hartă. E ales Barton din Ținutul-de-Sare, un băiat subțirel și timid. Tremură neputincios în fața importanței misiunii ce-i revine. Scâncește slab. Rollin îl încurajează cu jumătate de gură.
― Nu te mai sclifosi, că nu ești fată! Nici vrăjitoarea aia n-ar plânge așa cum o faci tu.
― Rollin!
― Gata, părinte, nu mai zic nimic…
*
Toți au ochii cârpiți de somn. N-au putut dormi. Fetița-de-diamant îl ține de mână pe micul Barton. Atinge cu harta fiecare tulpină. Când ajung în dreptul unui copac subțirel, harta vibrează, iar semnele trasate sclipesc. Se întoarce bucuroasă spre ceilalți.
― L-am găsit!
Barton începe să urce. Marele Preot îl ia deoparte pe Rollin din Ținutul-de-Vest.
― Te las aici, să ai grijă de băieți! Eu merg cu fata după următoarea hartă.
Rollin tace. I s-a dat o misiune. O urăște pe vrăjitoarea aia fandosită, însă cel ce se va urca odată-ntr-un Copac-umblător va fi el, ea va face doar drumurile spre Pădurea-Ceții. Zâmbește satisfăcut.
― Sfinția-ta, ai încredere-n mine!
*
În fiecare zi, Fetița-de-diamant vede câte un copac sidefiu transformat după chipul celorlalți. După o lună, ceața nu mai atinge pământul, s-a ridicat aproape cu o palmă. Vrăjitorul e tot mai îngândurat. O privește lung, nu mai glumește. Nici ea nu mai pune întrebări.
*
Băieții depun frunzele într-un cort amenajat de oșteni. Aceștia le încarcă în cutii pe care le trimit sub pază la palat. Frunzele sunt verzui, aproape transparente, mari cam cât două palme. Nervurile negre și dese li se-mpletesc într-un mod unic. Marele Preot a ridicat una în lumină, a privit-o lung șoptind:
― Într-adevăr, sunt de preț!
*
Ia ultima hartă din mâna Vrăjitorului. N-o lasă să plece, o prinde de cot și o privește dând din cap.
― S-a întâmplat ceva?
― Voi veni cu voi, la palat!
― La palat? Ce să faci acolo?
― Nu contează… aici nu mai am niciun rost, ceața s-a dus, frunzele-s pe mâna-mpăratului…
― Îți pare rău? Lași frumusețea asta în urmă…
Privesc amândoi cele două păduri identice stând față-n față. Fiecare pare reflexia în oglindă a celeilalte. Vântul s-a oprit, trunchiurile tinere strălucesc în lumina soarelui de dimineață.
― Nu, nu-mi pare…
Înmânează ultima hartă Marelui Preot. El o va da mai departe celui tras la sorți. Rollin din Ținutul-de-Vest face un pas în față.
― Sfinția-ta, eu consider că ultima hartă trebuie să fie a ei!
N-o numește, doar întinde bărbia spre Fetița-de-diamant.
― Noi am urcat de multe ori, ne-am câștigat punga de galbeni promisă de-mpărat… E dreptul ei să culeagă ultimele frunze.
Vrăjitorul o împinge spre preot.
― Du-te!
Ezită, ia cu mâini tremurânde bucata cioplită; repetă în minte că e un lemn ca oricare, n-are de ce să-i placă, nici să-l urască. Merge în fruntea tuturor spre ultimul copac purtător de frunze. Lasă jos ranița cu unelte și cea cu provizii. Aruncă pe spate legătura sacilor pentru frunze.
Se saltă pe trunchi, se împinge în genunchi și se trage sus, tot mai sus, cu mâinile. Ajunsă pe prima creangă, privește harta agățată de gât, în față. Înaintează rapid spre rămurelele elastice de care-s prinse frunzele translucide. Le studiază atentă, sunt fragile, vibrează precum aripile de fluturi. Sau libelule. Le culege numai pe cele cu nervuri întunecate. Când cea din urmă ajunge în sacul ei, Fetița-de-diamant coboară. E primită cu aplauze și urale. Marele Preot face liniște:
― Misiunea noastră e-ndeplinită! Strângem tabăra, pornim spre casă! Vă mulțumesc!
Mai spune ceva, dar chiotele băieților îl acoperă.
*
Împăratul coboară de pe tronul de os. Strânge mâna fiecărui cățărător și dă câte o pungă cu galbeni. După ce ies toți din sala tronului, cheamă ultimii trei participanți la misiune. Cu un deget, ridică bărbia Fetiței-de-diamant. Bărbatul zâmbește, ațintind ochii cenușii.
― Dacă mă prefaci în piatră, îți lași tovarășii fără conducător. Durează cam mult să fie altul numit, ori ales… că rude n-am…
Vrăjitorul-de-Ceață își drege glasul și șoptește:
― Măria-ta, iertare, dar…
― Mă-ntrerupi? Trebuie să fie ceva extrem de important să riști cea mai adâncă temniță, oricât ai fi de vrăjitor!
Întorc capetele spre Marele Preot aplecat asupra Cărții-din Stâncă. Așteaptă mesajul pe care bătrânul îl întârzie.
― Sfinția-ta, să căutăm o temniță mai largă, să-i ții de urât vrăjitorului? Zi odată!
― Măria-ta, bărbatul acesta…
― Părinte!
― … e fratele domniei tale!
― Hai că bolovanul tău a luat-o razna! Cum să-mi fie frate?!
Vrăjitorul-de-Ceață îi zâmbește, încuviințând din cap.
― Așa e? Știai?
Vrăjitorul confirmă. Bătrânul preot citește povestea băiatului de împărat care, la naștere, a fost dat pe ascuns unei ursitoare și trimis departe de palat. Să ai doi copii deodată aduce ghinion, așa fusese avertizat tatăl lor. Nu se îndurase să-l omoare.
― Dacă asta-i doar o nerozie a Cărții?
― Măria-ta, Cartea spune că pe braț aveți amândoi un semn ca o jumătate de frunză.
Cei doi bărbați ridică mânecile și descoperă uluiți cele două semne. Se îmbrățișează. Plâng. Lacrimi grele, bărbătești, alunecă prin firele de barbă argintie.
― Și-acum ce vrei, să domnim împreună? întreabă glumind împăratul.
― Nu, împărate! Nu vreau putere! Voi pleca să-mi caut un loc…
Două ciocănituri în ușă îndreaptă atenția tuturor spre oșteanul speriat:
― Iertare, Măria-ta, iertare, dar…
― Spune odată, netrebnicule!
― Frunzele… frunzele…
― Ce e cu frunzele?!
Se grăbesc cu toții spre vistierie, unde împăratul ordonase să li se dedice o cameră întreagă. Fuseseră scoase din cutii și aranjate atent în teancuri. Așteptau ca Marele Preot să le dezvăluie însemnătatea.
Împăratul se înroșește de furie în fața frunzelor uscate, alb-gălbui. Nu mai sunt delicate, transparente. Și-au schimbat chiar forma. Înfige mâna în oșteanul care-i condusese acolo. Vrăjitorul-de-Ceață ridică palma:
― Măria-ta, îngăduie-mi două cuvinte!
― Zi-le repede! Mă înnăbuș de furie! Atâta muncă, atâția bani duși pe apa Sâmbetei…
― Nimic nu-i pierdut, Măria-ta! E doar transformat. Lasă-mă sa fac o vrajă apoi veți vedea…
Împăratul dă nepăsător din mână. Cu cealaltă strânge gulerul oșteanului livid. Vrăjitorul rotește un deget pe deasupra frunzelor. Ele se ridică, plutesc, se amestecă și se grupează în alte teancuri, mai mici sau mai mari. Când forfota încetează, Vrăjitorul ia un strat de frunze și-l aduce împăratului:
― Măria-ta, aici, în vistierie, sunt toate cărțile arse de Foc. Nu mai e nevoie decât de un meșter dibaci să le lege.
Oșteanul scapă din strânsoarea brațului de fier.
― Frățioare, tu ai făcut asta?!
― Nu singur… m-am gândit c-ar fi un dar potrivit pentru prima noastră întâlnire.
*
― Am nevoie de un răspuns de la tine.
― Obraznic sau nu?
― Lasă-mă pe mine să decid…
― Bine, întreabă-mă!
― Mergi cu mine pe Luna Verde?
― Ce să facem acolo?
― Vrăji… Putem însufleți întreaga planetă. Cum am făcut cu Copacii-umblători.
― Da, dar aici am avut copacii noștri… Acolo…
― Luăm cu noi un copac, o floare, un fir de iarbă…
― Merg!
― Iar eu te-aștept să mai crești, să văd dacă mă poți transforma!
Fetița-de-diamant râde. Îl privise de multe ori pe furiș. Cu frică și speranță. De fiecare dată părea că-și pierduse darul.
Intră împreună cu Vrăjitorul-de-Ceață în sala tronului, să ceară încuviințarea împăratului-frate.
