Motto:
Prima povestire cu Fetița-de-diamant s-a născut acum zece ani, dintr-o conversație, nu totalmente serioasă, cu un prieten, despre vrăji și vrăjeală, dar și dintr-un joc de cuvinte. Mi-a plăcut să imaginez o lume aparte și, totuși, asemănătoare cu a noastră, unde magia poate apărea la tot pasul ba, mai mult, locuitorii acelei planete să o respecte, în egală măsură, alături de știință.
*
În iatacul împărătesc, servitorii se grăbesc să aprindă lumânările din sfeșnice. Pe măsură ce întunericul se risipește, Marele Preot începe să-și zărească suveranul. Abia trezit din somn, își trăsese în grabă o mantie de catifea peste cămașa de noapte, iar coroana nu și-o potrivise tocmai drept; alunecase spre sprânceana stângă. În alte condiții, poate prelatul și-ar fi mascat o urmă de zâmbet. Numai că, în noaptea aceasta, trezit la rândul lui de tremurul Cărții-din-Stâncă, s-a grăbit să transmită noul mesaj. Încă îi tremură genunchii, așa că acceptă invitația de a se așeza pe un scaun de lângă perete. Servitorii sunt alungați degrabă:
– Gata, plecați, lăsați încolo lumânările, că nu trebuie să citim aici! Părinte, stai jos și spune-mi repede de ce m-ai trezit!
– Mărite împărat, respect întocmai porunca dumneavoastră! Imediat ce se deschide Cartea…
– Da, da, că știu ce-am poruncit! Spune-mi mesajul!
– Scria așa: Jumătate de frunză pălește! La drum, degrabă, pornește!
Împăratul își îndreaptă coroana din fâșii împletite de aur. Se scarpină în barba sură, se ridică din jilț și începe să se plimbe nervos. Marele Preot, încremenit, asistă neputincios la frământările celuilalt. Rămâne pe scaun când bărbatul, atras de zgomotele din curte, se îndreaptă spre fereastră.
– A-nnebunit toată lumea?! N-aveți somn? Cine poate veni cu căruța la palat în creierii nopții? Și cum de i-au deschis porțile nătângii ăia din pază?
Se aud copite tropotind și roți de lemn rostogolindu-se pe piatra cubică. Când se lasă liniștea, împăratul își ridică brațele în aer și exclamă, înciudat:
– Ah, nu, iar vine beleaua asta! De câte ori apare, se-ntâmplă ceva! Părinte, mergi și deschide-i ușa!
Bătrânul se supune; rămâne cu mâna pe clanță, curios. Aude pași urcând scările în fugă iar, când vizitatorul nocturn ajunge în dreptul iatacului, dă din cap, îngrijorat. Se simte obligat să anunțe:
– Măria-ta, a venit Fetița-de-diamant!
– Știu, părinte, de-aia mă temeam!
Fata pătrunde în cameră cu capul plecat. Gluga mantiei lungi, negre, e trasă peste frunte. Gâfâie și plânge în același timp. Îngenunchează în fața jilțului și rostește anevoie:
– Iertare, Mărite împărat! Iertare! E ceva ce nu suportă amânare.
– Ridică-te, fetițo! Ia loc și trage-ți sufletul! De unde vii?
– De la conacul Vrăjitorului-din-Ceață, din Ținutul-Arid.
– Frate-meu e bine?
– Nu e, Măria-ta! Nu e bine deloc! Am reușit să fug pe ascuns, să vă dau de știre, răspunde tânăra.
Împăratul strigă după un slujitor:
– Adu-mi repede o carafă cu vin rece! Și pocale pentru toți trei! Ajută-mă, Doamne, să nu înnebunesc! Ce-a mai făcut prietenul tău, vrăjitorul?
Privindu-și vârfurile ghetelor, Fetița-de-diamant dă glas îngrijorării sale:
– De o săptămână stă încuiat în conac. Cu obloanele trase, cu draperiile astupând orice fantă, oricât de mică, prin care ar fi putut pătrunde lumina. A încuiat în beci toate lumânările. Mi-a interzis să părăsesc conacul. Argaților le-a poruncit să lase coșuri cu mâncare și băutură la intrare, fix la miezul nopții. El singur le lua de-acolo, abia crăpând ușa.
Împăratul așteaptă ca pajul să-i umple pocalul, bea câteva înghițituri zdravene, după care își șterge stropii din barbă și iscodește:
– Zici că doar tu stăteai acolo, cu el?
– Da, în odaia mea. Încuiată.
– Așa?! Sigur doar voi erați acolo sau și-a adus vreo mândruță și de-aia avea nevoie de-ntuneric?
Ascunsă de glugă, în penumbra iatacului, roșeața din obrajii Fetiței-de-diamant trece nevăzută pentru cei doi bărbați.
– Măria-ta, n-am auzit pe nimeni. Doar pe el, bombănind sau țipând. Ieșeam din odaie pe furiș când îl auzeam sforăind. Știți, mărite… de șapte nopți nu mai doarme în pat. Fură cel mult două ceasuri de somn pe noapte, cu capul pe masă, lângă ulciorul cu vin. Nici nu știu dacă e mai tot timpul beat sau alți demoni îl bântuie.
Împăratul golește pocalul și face semn să i se umple din nou. Se uită în gol preț de câteva clipe, dă să mai întrebe ceva, dar desaga începe să vibreze, pe podea. Marele Preot se grăbește să scoată Cartea și să citească de pe pagina la care se deschisese singură:
– Cine a răpus Focul va răpune și Chipul-fără-umbră, așa scrie aici, Măria-ta.
– Blestemată fie noaptea asta! exclamă împăratul, înciudat. Unii dorm și visează, eu dezleg ghicitori! Cum era primul mesaj?
– Jumătate de frunză pălește! La drum, degrabă, pornește! recită prelatul din memorie. Dacă-mi dați voie, acum, că Fetița-de-diamant e aici, cred că primele vorbe se refereau la semnul pe care-l aveți pe braț, Măria-ta și Vrăjitorul-din-Ceață. Semnul din naștere, câte o jumătate de frunză fiecare. Acum, că știm mai multe, cred că ar trebui să facem ceva pentru fratele Măriei-tale.
– Mda, admite suveranul. Dar cum? Și unde? Tu, fetițo, n-ai deslușit nimic din spusele lui?
Tânăra răspunde fără a sta pe gânduri:
– Cel mai adesea vorbea de umbre, de dușmani de moarte! De neputința de a dezlega o vrajă. Și, nu știu dacă are sau nu vreo importanță, dar băiatul de la grajduri, când m-a scos pe furiș din curte, zicea că apa din fântână e neagră, de două zile. Și că brutarul din sat s-a încuiat în pivniță și nu mai iese.
– Hai, las-o-ncolo! izbucnește împăratul. O fi vreo molimă prin ținutul vostru? Una care ia mințile?
– Să fie de la apă, mărite? sugerează preotul.
– Nu cred, îndrăznește să sugereze Fetița-de-diamant. El era, deja, încuiat de cinci zile când apa a prins a se înnegri.
– Așa-i, recunoaște împăratul, gânditor. Uitați ce propun: acum suntem nervoși și obosiți. Pentru tine, fetițo, o să chem o slujnică, să te conducă într-o odaie, să-ți aducă de mâncare, apă caldă de spălat… Dumneata, părinte, rămâi aici, pe canapea. În caz că se agită bolovanul, să nu-ți rupi picioarele pe scări. Încearcă să te odihnești, cine știe pe unde-ajungi mâine…
*
Primele raze ale dimineții pătrund prin ferestrele împărătești și se întind, leneșe, pe covorul gros din iatac. Marele Preot nu mai e surprins de vibrația desagei. Oricum nu prea se odihnise; ațipise în reprize de câteva minute. Fusese ba înghiontit de Cartea pe care și-o pusese sub cap, ba deranjat de sforăitul împăratului, răpus de pocalele de vin date pe gât în miez de noapte.
Privește atent pagina cu noul mesaj, citește de câteva ori, după care se apropie de pat. Șoptește:
– Măria-ta! Măria-ta! Treziți-vă!
Împăratul bombăne, apoi se întoarce pe o parte. Prelatul prinde un stâlp de susținere a baldachinului și-l scutură ușor. Suveranul bombăne din nou, de data aceasta mai tare. Abia a treia încercare a bătrânului se dovedește a fi reușită, astfel încât împăratul sare direct în șezut și întreabă nedumerit:
– Ce-i? Ce-i? Cutremur?
Marele Preot îl liniștește, îndepărtându-se de pat:
– Nu e nimic, mărite, avem mesaj nou!
– Offf, că și uitasem! Zi odată!
Prelatul grăiește repede, apoi oftează, mulțumit că nu uitase cuvintele:
– Chipul-fără-umbră din grotă se târăște.
Împăratul se scarpină în cap, în barbă, apoi pe burtă, peste cămașa albă de cânepă. Nedumerit, concluzionează:
– Ne vedem în Sala Înaltului Consiliu, în câteva minute! Adu-o și pe Fetița-de-diamant! Cred că aveți treabă!
Marele Preot înclină din cap. Pe de o parte, se simte ușurat că părăsește iatacul regal; pe de altă parte, se simte nedumerit de mesajele noi ale Cărții-din-Stâncă.
Sala Înaltului Consiliu e placată cu marmură albă. Razele soarelui pătrund pe vitraliile ferestrelor înalte, se reflectă din podea în pereți, apoi pe tavan. Toate scaunele din jurul mesei de piatră sunt ocupate. Împăratul grăiește:
– După cum ați aflat, se pare că fratele meu, Vrăjitorul-din Ceață, e la ananghie. Nu se știe cine, sau ce, îl amenință. Fetița-de-diamant, aici, de față, a ajuns azi-noapte la palat, să ne semnaleze gravitatea situației.
Tânăra, cu fruntea plecată, încuviințează prin câteva mișcări ale capului. Toți se tem de o privire directă de-a ei; nu-și doresc nici să fie iubiți, nici urâți. Asta i-ar transforma în bloc de gheață sau de piatră. Împăratul îndeamnă Marele Preot să prezinte situația:
– Ia zi, părinte, ce-ai înțeles din toate astea?
Bătrânul înghite în sec, își drege glasul, apoi grăiește:
– Se pare că fratele măritului nostru împărat se află într-un moment de cumpănă. E datoria noastră, a tuturor, să-l ajutăm. Din păcate, nu avem decât spusele Fetiței-de-diamant și mesajele Cărții-din-Stâncă. Care sunt atât de vagi încât trebuie să-l așteptăm pe următorul, sau următoarele.
Împăratul decretează:
– Să ni se aducă aici bucatele micului dejun, ale prânzului… Nu contează, nu plecăm până nu aflăm ceva!
Unii își înăbușă oftaturile, alții respiră relaxați, mulțumiți de decizia suveranului, iar servitorii încep să le așeze, dinainte, platouri întregi cu bucate alese. Marele Preot se uită lung la ele; în ochii Fetiței-de-diamant apar lacrimi; împăratul privește în gol, simțindu-se nesigur, vulnerabil.
*
Sala Înaltului Consiliu e luminată ca-ntr-o zi de sărbătoare. Soarele o transformă într-o încăpere ruptă din realitate, o luminează și o încălzește, în egală măsură. Marmura albă strălucește, aducând lacrimi în ochii ce încearcă s-o privească atent. De aceea, toți cei strânși în jurul mesei de piatră privesc cu coada ochiului spre vecini sau spre împărat. De minute bune s-a lăsat o tăcere mormântală.
Primul Dregător intră precipitat, ținându-și cu mâinile poalele caftanului. Anunță, respirând sacadat:
– Măria-ta, am căutat în cronici! Am aflat, astfel, că, în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, fratele dumneavoastră a luptat cu un alt vrăjitor. Nu i-a consemnat nimeni numele. Se spune că putea lua diferite înfățișări, de la cele mai duioase la cele mai înfricoșătoare, dar ceea ce îngrozea oamenii era faptul că n-avea umbră. Oricum s-ar fi numit, pentru popor a rămas Chipul-fără-umbră.
– Imposibil! exclamă împăratul îndesând în gură o jumătate de piersică. Orice lucru, viu sau nu, are umbră!
– Măria-ta, era un vrăjitor, încearcă să explice Primul Dregător.
– Fir-ar să fie! Câtă încredere ai dumneata în cronicarii vremii? Dacă s-au țicnit cu toții și-au început să scrie povești? insistă împăratul.
– Mărite, sunt din cinci ținuturi diferite, ba chiar și din generații diferite. Nu cred că s-au cunoscut între ei.
– Și mai departe? Ce s-a-ntâmplat cu ăla? întreabă împăratul făcându-i semn cu mâna să se zorească.
– Acum douăzeci de ani, fratele dumneavoastră, Vrăjitorul-din-Ceață, l-a răpus. L-a trimis într-o peșteră adâncă, aruncând asupra lui blestemul ca, doar atunci când va avea umbră, să mai poată ieși.
– Așa, și? Ce se-ntâmplă acum? răbufnește împăratul, aplecându-se mânios deasupra mesei.
– Măria-ta, dați-mi voie, intervine un vraci bătrân. Din tot ce-am aflat până acum, eu aș zice că, printr-un vicleșug sau vrajă oarecare, cel din peșteră adună umbre de oameni ca să poată ieși. De-aia fratele măriei-tale, brutarul din sat și cine știe câți or mai fi, se ascund.
– De ce se ascund? insistă suveranul, vădit nedumerit. Că au rămas, sau că se tem că rămân fără umbră? Și ce s-ar întâmpla atunci?
– Dacă-mi dați voie, mărite, intervine Primul Dregător. E posibil ca Vrăjitorului-din-Ceață să-i fi ajuns la urechi faptul că unor oameni, ca brutarul, li se fură umbrele. Poate că puterea celuilalt e mai mare decât a lui, sau nu știe cum să-l înfrunte, de-aia s-a izolat, departe de orice sursă de lumină.
– Zici dumneata ceva, dar nu știu cum s-o iau, recunoaște împăratul. Însă ce-i cu brutarul? Cu oamenii obișnuiți? Au aflat și ei?
– Mărite, șoptește Fetița-de-diamant, dacă-mi dați voie…
– Spune, spune, așa cum invit pe oricine-i prezent aici să vină cu idei, cu interpretări, să dăm de cap ghicitorii ăsteia, o îndeamnă bărbatul de pe jilțul din capul mesei.
– Dacă s-au scris cronici despre vrăjitorul acela, în care oamenii erau îngroziți de lipsa umbrei, e posibil ca unii să fi descoperit că le-a fost furată și să se teamă. Poporul își amintește faptele din cronici, iar astea-s proaspete. Poate cei fără umbră se tem de furia semenilor.
– Mda, nu-i rău, recunoaște împăratul. Dar cum știm noi care-i peștera aia adâncă și ce putem face? Și, dacă-mi amintesc bine, era vorba și de apa din fântâni, care se-nnegrește. Cu asta ce-i?
Dacă vreunul dintre cei prezenți ar fi avut cea mai mică intenție să-i dea vreun răspuns, agitația Marelui Preot le taie avântul. Bătrânul scoate Cartea-din Stâncă, o pune, deschisă, pe genunchi și citește:
– Minciuna cu picioare scurte aleargă spre Ținutul-de-Sare.
Apoi cartea se închide brusc și toți se uită de la unii la alții, apoi la preot. Acesta abia respiră; i se cer explicații, dar de câte ori nu le spusese că el era doar un mesager, nu știa însemnătatea celor citite… Bătrânul vraci își drege glasul și ia cuvântul:
– Ce mi se pare sigur este că Fetița-de-diamant trebuie să meargă în Ținutul-de-Sare. Îmi pun gâtul jos că acolo e peștera.
– Și cu minciuna ce-i? zice împăratul, căzut pe gânduri.
– Măria-ta, sugerează Fetița-de-diamant, dacă acolo e sălașul Chipului-fără-umbră, tot acolo trebuie să se adune umbrele, ca să-i permită ieșirea. Iar dacă mesajul vorbește despre minciuni, poate că vrăjitorul acela fură umbrele mincinoșilor. Poate de-aia brutarul…
Marele Preot o întrerupe, cu ochii măriți de uimire:
– Așa e! Cine e printre primii care trage oamenii-n piept? Brutarul, cu pâini mai mici și mai scumpe, măcelarul, cu balanța măsluită… Măria-ta, cred că asta-i explicația!
Bătrânul nu apucă să se bucure de apreciere, că se apleacă din nou să ridice cartea fermecată. Le spune tuturor, îngândurat:
– La drum, negreșit, degrabă pornește! Jumătate de frunză se prăpădește!
Împăratul sare în picioare și declamă, cu voce de tunet:
– Pregătiți iute trăsură și provizii pentru Fetița-de-diamant și Marele Preot! Plecați de îndată!
Cei doi părăsesc Sala Înaltului Consiliu mergând cu spatele, cu capetele plecate. Tinerei îi tremură genunchii, dar se străduiește să se grăbească spre ieșire. Cel mai nou mesaj o speriase, de-a dreptul.
În urma lor, împăratul poruncește Primului Dregător:
– Dați lege și împrăștiați vestea până-n cele mai îndepărtate cătune, că acela ce va mai îndrăzni să mintă, indiferent cât de nevinovată i s-ar părea minciuna, va fi dibuit de străjeri și întemnițat pe viață în beciurile palatului.
Se oprește, gândindu-se la temnițele suprapopulate, căci ajunsese să știe, până la vârsta aceea, că nu există om sincer cu adevărat. Oamenii mint, păcălesc.
– Mă iertați, mărite, vrea să se lămurească Primul Dregător, ajuns la jumătatea drumului spre ușă. Dacă vom fi întrebați cum știu străjerii pe cine să adune?
Împăratul dă din mână agitat:
– Asta-i treaba dumitale! Spune-le c-am trimis porumbei fermecați, râme, ce-ți vine la gură, ca să-i spionăm. Că doar așa își pot păstra umbrele. Dacă nici asta n-o să-i sperie…
*
Ziua, drumurile sunt pustii. Oamenii stau ascunși prin case; unii, de frica străjerilor în căutare de mincinoși; alții – ferindu-se de cei ce le-ar putea fura umbra. Ies noaptea să-și hrănească animalele sau să-și ude grădinile. Nici atunci n-ar fi în siguranță dacă stratul de nori groși, apăsători, n-ar ascunde complet luna. O liniște mormântală învăluie ținuturile prin care trec Marele Preot și Fetița-de-diamant. Înainte de răsărit trag la câte un han; acolo arată actul semnat de Primul Dregător, cu însemnele împărătești, prin care hangiii sunt rugați să-i găzduiască pe cei doi și pe vizitiu, dar și să hrănească și să adape caii.
De fiecare dată, gazdele sau alți drumeți încearcă să-i tragă de limbă, însă nu primesc nici noutăți, nici presupuneri. Toți privesc cu uimire desaga grea, de pânză, purtată cu sfințenie de bătrân; pot doar bănui că ascunde vestita Carte-din-Stâncă. În scurtul răstimp cât iau masa într-un colț ferit al sălii de mese, zeci de priviri furișe pândesc, doar-doar or asista la momentul deschiderii acesteia. Din păcate, de la plecare, n-au mai primit niciun mesaj. Doar în trăsură, când sunt singuri, iar vizitiul nu-i poate auzi, își împărtășesc îngrijorarea sau speranța. Lipsa unor vești poate însemna că sunt pe drumul cel bun. Așa cum poate să semnifice victoria Chipului-fără-umbră asupra Vrăjitorului-din-Ceață.
*
După o călătorie de zece zile, ajung în Ținutul-de-Sare. Drumurile înguste printre munții argintii par să nu ducă nicăieri. Raze timide de soare se ivesc de după un deal, iar atelajul gonește ridicând praf alb ca zăpada în urma lui. Nici urmă de așezare, cu atât mai mult de un loc de popas. Inimile tuturor bat cu putere. Fetița-de-diamant întreabă, uitându-se îngrijorată la ținutul pustiu:
– Părinte, dacă nu găsim nicio casă, niciun han? Caii sunt obosiți, soarele se ridică…
Bărbatul închide ochii, dă din cap și rostește anevoie:
– De când am plecat de la palat mă tot rog. N-avem decât să sperăm, fetițo! Dacă misiunea noastră era zadarnică, nu s-ar fi deschis Cartea de atâtea ori.
Când aproape își pierduseră orice nădejde, zăresc ceva ce, din depărtare, pare a fi o casă. Izolată, pe un teren plat, între doi munți. Doar când opresc în fața ei, văzând pereții surpați și geamurile abia ținându-se în tocuri, Fetița-de-diamant dă glas îngrijorării:
– Dacă e părăsită?
– Nu putem ști dacă nu cercetăm! Și-apoi, chiar așa, părăsită, ne-ar fi de folos, răspunde Marele Preot.
Coboară degrabă din trăsură și bate în ușa veche de lemn, nevopsită.
– Alo! E cineva aici? Suntem niște drumeți de departe, avem o misiune de la împărat!
Pregătit să o deschidă, e surprins când clanța ruginită îi e smulsă din mână. Nu vede nimic în bezna dinăuntru. Aude doar o voce dogită:
– Intrați repede!
Le face semn Fetiței-de-diamant și vizitiului, iar cei doi se grăbesc să onoreze invitația. Lumina începea să-și intre în drepturi.
– Și caii? întreabă tânăra, odată pătrunsă în camera întunecoasă.
– I-am dezlegat, răspunde vizitiul.
– Puțin mai încolo e un pârâu. O să bea apă de-acolo. Or găsi și niște iarbă de-asta, de-a noastră. Nu-i prea multă, da-i grasă, se aude vocea gazdei misterioase din spatele camerei, unde arde un muc de lumânare.
Nou-veniții se străduiesc să distingă, în lumina slabă, chipul celuilalt. Văd doar o siluetă înaltă, subțire, acoperită cu o mantie zdrențuită, cu gluga trasă adânc peste ochi.
– Aici am o găleată cu apă și niște căni. Dacă vă e sete… Și-o fiertură de ierburi, să vă treacă oboseala. De mâncare n-am decât o pâine uscată, da’ o putem împărți.
– Mulțumim, răspunde Marele Preot, dar o să te invităm pe dumneata la masă. Cum ți-am spus, avem o misiune de la palat. De când am plecat, am petrecut zilele prin hanuri. Fiecare gazdă ne-a asigurat merinde pentru drum.
Bătrânul scoate din desagă mai multe pachete învelite în ștergare albe. Le desface pe masa șubredă, își rupe doar un colț de pâine și se îndepărtează, invitându-i pe ceilalți:
– Haideți, luați! Avem și carne, și brânză…
Fetița-de-diamant rămâne nemișcată. Preotul o îndeamnă, nevrând însă să dea prea multe amănunte:
– Dacă misiunea noastră se apropie de sfârșit, avem nevoie de puteri cu toții.
Ea se înduplecă, ia un măr și, îngândurată, începe să muște din el. Doar vizitiul și bărbatul în mantie prind să înfulece cu poftă. Marele Preot îi anunță, surprins:
– Ia stați așa! Avem un mesaj nou!
Scoate în grabă Cartea-din-Stâncă, iar ea se deschide cu un pocnet. Paginile strălucesc, în întuneric, precum marmura din palat în bătaia soarelui. Prelatul citește:
– Privește fiara în ochi și ia-i puterea!
Gazda exclamă, cu gura plină de mâncare:
– Oare asta să fie cartea aia fermecată? Chiar veniți de la palat?
Marele Preot n-ar vrea să dezvăluie chiar tot, dar admite, cu jumătate de gură:
– Chiar venim. Iar Primul Dregător ne-a semnat o hârtie prin care tot poporul e îndemnat să ne ajute, ca să dovedim Chipul-fără-umbră.
– Deci așa-i: ea e Fetița-de-diamant, iar dumneata, preotul! Vorbeau niște călători despre voi, mai zilele trecute. Nu știu ce să zic: dacă a-nspăimântat el ditamai vrăjitorul, ce șanse să aibă o copiliță? întreabă, neîncrezător, bărbatul în mantie.
– N-a răpus pe nimeni! aproape strigă Fetița-de-diamant.
Preotul o prinde de braț și o îndeamnă să se calmeze. Dacă și-ar fi privit gazda preț de o miime de secundă, ar fi prefăcut-o în stană de piatră.
– Liniștește-te, fetițo! Nu-ți irosi puterile. Se pare că vei avea nevoie de ele. Dintre noi toți, doar tu poți să te uiți în ochii fiarei, ca s-o nimicești.
Tânăra se trage din strânsoarea bărbatului și spune ca pentru ea:
– Măcar de-am ști unde e grota…
– Poate nu știți voi, că nu sunteți de pe-aici, dar oamenii locului vă pot duce acolo cu ochii închiși!
Pentru o clipă, pare că timpul s-a oprit, că inimile tuturor au încetat să mai bată. În liniștea deplină, se aude tropăitul piciorușelor unui șoricel ieșit dintr-o gaură din perete. Fetița-de-diamant sparge tăcerea:
– E departe?
– Nicidecum; deseară, când veți pleca, vă arăt drumul pe care să apucați. Înainte de miezul nopții veți ajunge la singurul copac secular rămas în ținut. E uriaș, pe jumătate mort, cu crengi cât trupul unui voinic, dar secate de sevă. La dreapta lui, se face o potecă îngustă, de mers la pas. În capătul ei dați de grotă. De zeci de ani se spune că duce spre Tărâmul Umbrelor. La lumina zilei, oamenii vedeau umbre prelungi, târându-se pe pământ sau desprinzându-se de sol și căpătând diverse forme.
– De unde știm noi că-i adevărat și nu încerci să ne păcălești, să ne pierzi? insistă fata.
– De ce-aș face asta? Mai ales acum, când minciuna se pedepsește atât de aspru? răspunde, cu două întrebări, vocea dogită. Insist să luați fiertura mea de ierburi. Jur în fața tuturor zeilor, cunoscuți sau nu, că-i menită să alunge somnul, oboseala…
Fetița-de-diamant simte cum i se strecoară în palmă o butelcuță subțire și rece. O îndeasă într-un buzunar al mantiei, nehotărâtă dacă să aibă, sau nu, încredere în bărbatul misterios.
*
Soarele a apus, norii denși acoperă vârfurile munților, făcându-i să pară retezați de o mână divină. Vizitiul leagă caii, Marele Preot urcă în trăsură desaga cea grea, iar Fetița-de-diamant primește ultimele indicații din partea gazdei ce se ascunde în spatele ușii. Privește încotro i se spune, vede drumul argintat, precum și muntele pe care trebuie să-l ocolească și mulțumește. Ajunsă la trăsură, se întoarce să mai vadă o dată cocioaba unde petrecuseră ziua. Însă, pe întinderea acoperită de smocuri de iarbă scurtă, grasă, nu se mai zărește nicio clădire, fie ea nouă sau veche. Apucă mâneca preotului și o scutură cu putere. Rămasă fără cuvinte, nu poate decât să-i arate, cu degetul, direcția din care veniseră. Bătrânul încremenește, la rândul lui, mut de uimire. Când își revine, o îndeamnă:
– Hai, urcă! Trebuie să plecăm de-ndată!
Abia după ce consideră că se îndepărtaseră destul de mult, fata întreabă:
– Părinte, ce-a fost asta?
Marele Preot dă din cap și ridică din umeri. Zice doar, cu glas răgușit:
– Nu știu, doar mă gândesc că…
Nu mai apucă să continue, că desaga începe să tresară, lovindu-l peste picioare. Scoate, grăbit, Cartea-din-Stâncă și citește, la fel de uluit ca mai devreme:
– Prețuiește prietenii văzuți și nevăzuți. Darurile lor salvează vieți.
Cartea se închide, iar bătrânul concluzionează:
– Cred că ne-a răspuns. Indiferent ce-a fost acolo, a fost spre binele nostru.
– Iar darul cred că e asta, zice Fetița-de-diamant scoțând din buzunar butelcuța cu fiertură de ierburi.
*
În dreptul copacului secular, atelajul se oprește. Dincolo de el, cărarea se îngustează și, așa cum li se spusese, trebuie urcată pe jos sau călare. Marele Preot sfătuiește vizitiul să dezlege caii și, dacă ei nu se vor fi întors înainte de răsărit, să se încuie în trăsură, cu toate draperiile trase. Apoi îi face semn Fetiței-de-diamant să pornească. După doi pași, bătrânul rămâne țintuit pe loc. Desaga devine atât de grea încât îi cade de pe umăr. Se apleacă, dar n-o poate urni. Decide s-o lase acolo, să însoțească tânăra în grota Chipului-fără-umbră. Însă tălpile îi par lipite de pietrișul mărunt. Speriat, prelatul se uită disperat în jur.
– Părinte, îl liniștește Fetița-de-diamant, e semn că trebuie să merg singură. Știi dumneata, ca atunci când am pătruns în Pădurea-de-Ceață.
– Dar nu te pot lăsa singură, cine știe ce-i în grotă?! Cine știe ce mesaje mai putem primi? se împotrivește preotul. Și ce va zice Măria-sa când va afla că te-am abandonat?
– Asta nu e voia noastră, ci a unora mai presus de noi; Cartea-din-Stâncă nu poate sau nu vrea să mai înainteze, dumneata poate că ești mai de folos aici, afară, iar eu… poate că puterile mele sunt de ajuns.
Marele Preot se vede nevoit să accepte. Își lasă mâinile să cadă pe lângă corp, coboară bărbia în piept și o încurajează:
– Poate ai dreptate. Fii cu băgare de seamă!
I-ar mai spune că soarta tuturor depinde de ea, dar nu vrea s-o împovăreze prea mult. Știe și singură ce misiune importantă a primit.
– O să fiu, răspunde tânăra în timp ce se întoarce pe călcâie și începe să urce panta lină spre grotă.
Pietrișul argintiu îi trosnește sub pași, luminându-i drumul. Cristalele de sare sclipesc în beznă. Ajunge gâfâind în dreptul unei grote, cu intrarea cam cât un stat de om. Își trage sufletul, se uită în jur și decide să intre. Se oprește însă când, în fața ei, pietrele prind a se umbri, de parcă valuri de întuneric ar înainta și s-ar retrage precum cele ale mărilor, ispitind-o.
Știe că trebuie să-și învingă frica. Știe că a fost aleasă, dintre toți locuitorii ținuturilor, să ajungă în fața Chipului-fără-umbră. Își amintește fața răvășită a Vrăjitorului-din-Ceață, privirea lui rătăcită, nopțile fără somn, mormăielile lui aparent fără rost. Vede, cu ochii minții, locurile pustii prin care trecuse, fețele speriate ale oamenilor ascunși în case pe timpul zilei. Se gândește la familia ei, rămasă departe, în Ținutul Ploii. Are îndoieli însă, dacă va fi să piară pe Tărâmul Umbrelor, măcar va încerca să înfrunte vrăjitorul nemilos.
Pătrunde în grotă, strângându-și mantia în jurul trupului. Nu reușește să vadă absolut nimic; înaintează pipăind cu mâna dreaptă peretele de piatră. Se simte privită. Se simte atinsă. Îndepărtează de pe față lucruri reci, ca niște fire de păianjen imposibil de atins. Mâini nevăzute încearcă s-o prindă de haine, dar de fiecare dată se smulge și își continuă drumul.
Nu știe de când merge, dar picioarele abia i se mai ridică de la pământ; Fetița-de-diamant se simte din ce în ce mai obosită. Acum, atingerile sunt mai calde, o îndeamnă la repaus, la somn. Se străduiește să țină ochii deschiși, să alunge amorțeala din corp, amețeala din gânduri. Are momente în care i se pare că a adormit și a visat. Îi vin în minte imagini cu părinții și frații în ținutul inundat de ploi, cu ea însuflețind Copacii Umblători, cu draperiile roșii, din catifea, de la palatul împărătesc. Apoi își amintește vorbele fără sens ale Vrăjitorului-din-Ceață, teama din nopțile petrecute în camera încuiată a conacului din Ținutul Arid și un fior înghețat îi străbate tot corpul. Cu mâna stângă strânge mai mult mantia pe lângă ea. Simte, în buzunarul acesteia, butelcuța cu fiertură de ierburi dată de bărbatul misterios. O pipăie îndelung, aproape târându-se pe lângă peretele grotei. Decide să riște; îi scoate anevoie dopul și dă pe gât lichidul amar, cu gust de plante medicinale.
Prima senzație e de greață. Sprijinită cu spatele de piatra umedă, Fetița-de-diamant icnește de câteva ori, tușește, după care inspiră adânc, impunându-și să se trezească. Un tremur ușor o cuprinde, dar rămâne în picioare, cu brațele încrucișate, cu tălpile înfipte în pământ. Apoi, dintr-o dată, scapă de amorțeala din membre, de ceața din minte, de gândurile negre. Trebuie să meargă mai departe.
Aflată adânc în inima muntelui, tânăra înaintează hotărâtă. Nu mai bagă în seamă atingerile; se smulge când mâini nevăzute o prind de mânecile sau de poala mantiei; își șterge fața de mângâierile calde. Dintr-o dată, întunericul pare a-și pierde puterea. Tânăra reușește să zărească, pe măsură ce merge, pietrele ude, alunecoase, pe care calcă, pereții zgrunțuroși ai galeriei ce se îngustează la fiecare pas. După câțiva metri, aceștia se apropie atât de mult încât doar o fată slăbuță, ca ea, poate pătrunde într-o sală din care răzbate o lumină galbenă, puternică. Odată intrată, o dor ochii; e nevoită să-i închidă, deși nu are nici cea mai mică idee încotro s-o ia, iar punctele de reper s-au pierdut cu totul.
Întredeschide puțin pleoapele și vede cum, la picioarele ei, pe podea, zeci ori sute de umbre ale propriei siluete se învârt într-o horă nebună, ca și cum ea ar sta, în același timp, sub zeci sau sute de sori în mișcare.
– Cine te-a trimis? tună o voce, aproape de urechea ei stângă.
Fetița-de-diamant tresare, dar răspunde hotărâtă:
– Nu m-a trimis nimeni! Eu am vrut să vin!
– Știi ce se-ntâmplă cu mincinoșii, nu-i așa? aude peste umărul drept.
– Știu, tocmai de-aia nu mint! insistă tânăra.
În liniștea deplină, Fetița-de-diamant distinge un mârâit de felină mare. Pare că se învârte în jurul ei, dându-i târcoale, apoi șuieră:
– O să-ți zic o poveste scurtă, apoi o să-ți pun o întrebare. Dacă minți, toate umbrele tale de-aici îmi aparțin. Și-mi sunt de-ajuns ca să pot ieși în lume, să-mi iau revanșa!
Tânăra își mușcă buzele. Se teme. Toți semenii ei depind de ea. Îi tremură genunchii, dar se străduiește să nu se lase cuprinsă de frică.
– Demult, înainte ca tu să te naști, trăiam liniștit într-o colibă dintr-un vârf de munte. Coboram din când în când, să șterpelesc câte ceva din așezările dimprejur. Sau să iau câte-o fată, să mi-o fac mireasă. Eram temut pentru că umblam fără umbră. Apăream când și unde nimeni nu s-aștepta. Oamenii se fereau din calea mea, iar eu plecam, din gospodăriile lor, cu tot ce-mi dorea sufletul. Într-o zi, am văzut o fată. Abia scosese apă din fântână; avea găleata sprijinită de ghizd și a tresărit la vederea mea. Când s-a uitat în jur a văzut că rămăsese singură, toți sătenii se ascunseseră prin case. Era frumoasă; părul negru și des, despletit, îi atingea mijlocul, iar ochii…
Creatura mârâie din nou, furioasă.
– Avea ochi verzi ca frunza de tei. Cât eram eu de vrăjitor, n-am rezistat la privirea aia pe jumătate speriată, pe jumătate sfidătoare, recunoaște Chipul-fără-umbră. M-am apropiat încet de ea, vrând s-o fac a mea pe vecie, dar de niciunde a apărut fratele împăratului. Auzisem eu că umbla pe coclaurile alea, că făcea și el niște farmece, acolo, dar nu mă așteptam să dau peste el tocmai când găsisem o mândră frumoasă. M-a înfruntat, eu l-am țintuit pe loc și m-am îndreptat spre fată, dar el a reușit să se desprindă din vrajă și să se pună între noi. Apoi a-ndrăznit să ceară ca tânăra să aleagă între noi doi. Și, după cum s-a uitat la ea, cred c-o plăcea mai dinainte. Iar ochii ăia verzi l-au privit cu căldură, așa cum pe mine nu m-ar fi privit niciodată. Fără să ezit, am luat totuși umbra fetei, dar se pare c-am fost atât de pătimaș că i-am luat și sufletul.
Fetița-de-diamant tremură, de-a dreptul. Se simte prea mică pentru misiunea primită. Înainte de plecarea din palat auzise o poveste de demult, despre lupta dintre ei, dar se pare că nimeni nu știa că le plăcuse aceeași fată. Vocea bubuie din nou, lovește pereții grotei și se răsfrânge de parcă ar veni din sute de piepturi:
– L-am văzut prăbușit lângă trupul fără viață. Umerii i se scuturau și-am bănuit c-o plânge pe mândruță. Am avut un moment de slăbiciune, nu l-am răpus, mi-am întârziat plecarea cu o miime de secundă, atât cât i-a luat lui să se întoarcă spre mine și să arunce asupră-mi un blestem. Să nu ies din grota asta decât atunci când voi avea o umbră. Iar el s-a retras în Pădurea-de-Ceață, să-și plângă dragostea pierdută. De-atunci, m-am tot străduit să găsesc o rezolvare. Și, într-o zi, am găsit-o. Eu știu cum sunt oamenii: slabi, fricoși, mincinoși. Slăbiciunea și frica și-o arată mai rar, dar de mințit… unii mint așa cum respiră. Iar umbrele mincinoșilor m-ar putea scoate de-aici, să-mi înving vechiul rival. Mi-am trimis ucenicii să le-adune. Încăpățânarea care te-a adus aici mă poate elibera pe mine. Inima Vrăjitorului-din-Ceață e înghețată pe veci. De asta sunt sigur. Fata aia cu ochi verzi o să-l bântuie-n veci. Pe tine, poate te ține aproape doar pentru că-l ajuți în misiunile lui sau cele date de-mpărat. Poate l-ai luat pe nepregătite când ai alungat ceața din pădurea aia și ai înfrățit-o cu cea a Copacilor Umblători. Dar asta nu înseamnă că i-ai luat și ceața din suflet. Așa că, te provoc, răspunde-mi: îl iubești? De-aia îți riști viața stând în fața mea?
Fetița-de-diamant e surprinsă de întrebarea Chipului-fără-umbră. Când plecase din Ținutul Ploii, ca să se cațere în Copacii Umblători, era doar o copilă. Apoi intrase în slujba împăratului și, împreună cu Vrăjitorul-din-Ceață, umblase prin ținuturi, sau chiar pe planete, străine. Nu privise niciodată vreun băiat în ochi, știind că, dacă l-ar fi plăcut, l-ar fi prefăcut într-un bloc de gheață. Cât despre iubire… Ea își iubește părinții și frații, singurii care nu pot fi atinși de darul ei. Simte că-i frige inima când se gândește la ei. Pe de altă parte, fratele împăratului a privit-o mereu ca pe un partener, Chipul-fără-Umbră are dreptate. A crescut alături de el. Au stat seri la rând întinși pe iarbă, privind la stele, imaginând povești din alte lumi. Au stat nopți întregi de iarnă, în fața șemineului, bând ceai sau vin fiert. Bărbatul nu i-a vorbit niciodată despre el. Iar ea s-a mulțumit cu senzația aceea de siguranță, cu liniștea resimțită în apropierea lui. Dar să fie asta iubire? Oare iubirea i-a împietrit inima când Vrăjitorul-din-Ceață s-a închis în conac, bântuit de demoni? Iubirea s-o fi trimis, în miez de noapte, la palat, ca să ceară ajutor? Iubirea s-o fi împins prin culoarele întunecoase ale grotei?
– Spune, fetițo! Mă grăbesc să ies în lume! tună vocea atât de aproape de fața ei încât simte respirația puturoasă a celuilalt.
Fără să stea pe gânduri, ea răspunde în timp ce deschide ochii larg:
– Da!
Orbită și speriată, cade pe podea. După câteva secunde de liniște, pământul se cutremură, iar Fetița-de-diamant se teme că așa o să-și găsească sfârșitul: zdrobită, în inima unui munte. Pe la colțurile ochilor i se scurg lacrimi calde, sărate. Nu plânge pentru ea. Plânge pentru toți cei de-afară, pentru familia din Ținutul Ploii, pentru Vrăjitorul-din-Ceață, pentru neputința de a fi răpus Chipul-fără-umbră.
Când podeaua încetează să mai vibreze și simte o adiere de aer proaspăt, fata își face curaj să întredeschidă pleoapele. Lumina galbenă, arzătoare, se risipise. În penumbra din sala imensă întrezărește o panteră imensă, aurie. Trupul căzut la pământ pare că se macină; cu fiecare clipă care trece, se transformă în particule fine de praf. Tânăra se apropie și înțelege. Nu numai că nu mințise, dar reușise să privească în ochii creaturii, transformând-o în stană de piatră. Zâmbește și se strecoară, prin fanta îngustă, pe culoarul pe care venise.
*
Marele Preot se roagă de când a fost țintuit la pământ. De pe munte încep să cadă pietre, iar el abia își menține echilibrul. Se lasă în genunchi, speriat, acoperindu-și capul cu mâinile. Se teme mai mult pentru soarta Fetiței-de-diamant decât pentru a lui. Stratul de nori e spulberat de tunete și fulgere care luminează ca ziua. O ultimă zvâcnire a muntelui îl aruncă în jos, pe drum, alături de desagă.
Se luminează; soarele țâșnește pe bolta cerească și Cartea-din-Stâncă vibrează puternic. Prelatul se grăbește să vadă noul mesaj. Citește: Chipul-fără-umbră e praf și pulbere. Pe de o parte, e bucuros, pe de alta – încremenit de îngrijorare. Nu știe nimic de Fetița-de-diamant. Începe să urce în fugă poteca, alunecând pe cristalele de sare. Ajuns la gura grotei în care dispăruse, mai devreme, tânăra, îi vede intrarea blocată de un bolovan uriaș rostogolit de pe munte. Nu-i vine să-și creadă ochilor; pipăie piatra, încearcă s-o împingă, dar roca e de neclintit.
*
În Sala Înaltului Consiliu domnește o tăcere apăsătoare. Furios, împăratul își privește fratele, așezat de cealaltă parte a mesei de piatră. Într-un târziu, îl întreabă:
– Ce-a fost în capul tău?
Vrăjitorul-din-Ceață ține capul plecat; nu îndrăznește să-l ridice. Vorbește încet, clar:
– Nu știu, Măria-ta. Eram ca posedat. Căutam o cale să-mi atac dușmanul de demult. N-am știut… jur că n-am știut ce are fata de gând să facă. Am vrut s-o protejez, de-aia am încuiat-o, cu mine, în conac.
– Ai vrut pe naiba! Ai trimis-o la pierzanie! Cine știe ce s-a-ntâmplat acolo?! tună suveranul, lovind masa cu pumnii.
– Iertare, începe să spună vrăjitorul, însă un zgomot puternic îl întrerupe.
Cartea-din-Stâncă se deschide brusc; are un mesaj nou. Marele Preot citește și prinde a zâmbi ușurat:
– Fetița-de-diamant caută drumul.
Apoi, îi asigură pe toți cei care-l priveau cu neîncredere:
– Cartea n-a mințit niciodată.
Împăratul se ridică și ordonă:
– Frate, să nu mai calci în palat până când n-o găsești!
Vrăjitorul părăsește Sala Înaltului Consiliu cu inima grea.
Titlu: Fetița-de-diamant. Povestiri din ținuturi străine
Autor: Teodora Matei
Citește online povestirile: Fetița-de-diamant pe Tărâmul Umbrelor și Fetița-de-diamant
Editura Tritonic
Format: Paperback
Publicată la: 15 aprilie 2025
ISBN: 9786067498172 (ISBN10: 6067498170)
Descrierea editurii
Fetița-de-diamant e întruparea în basm a nălucii cu care Teo Matei s-a încumetat odinioară spre lumea scrisului – poezia. O va bântui la nesfarșit, în chipul cel mai frumos, fie că va scrie proză, versuri, ori, cine știe, va îndrăzni teatrul, sau filmul. Orice autor împlinit, care își iubeste arta, a început să crească dintr-un copil de diamant. – Danuț Ungureanu
Fetița-de-diamant este una dintre cele mai frumoase povestiri din Fantastica românească. – Michael Haulică
Teodora Matei se descurcă bine cu orice gen abordat și indiferent dacă scrie singură, ori în colaborare. Așadar, nu-i de mirare ca poate crea chiar și „basme pentru oameni mari”, cum e cazul aventurilor acestei Fetițe-de-diamant. – Lucian-Dragoș Bogdan
Teodora Matei țese cu îndemânare fire narative complexe, îmbinând elemente de basm clasic cu o nota modernă, oferind o lectură captivantă și plină de surprize. Intră într-o lume unde granițele realității se estompează, iar magia pulsează în fiecare umbră. Colecția de povestiri fantastice te poartă prin țăramuri neexplorate, unde creaturi mitice prind viață, iar destinele se împletesc în moduri surprinzătoare. – Daniel Timariu
