Nu ştiu de unde a apărut ghiveciul în casa mea, dar era acolo, în geam, aşteptând parcă să planteze cineva, ceva. Era plin de pământ şi mi-a luat ceva timp până mi-am dezobişnuit pisica să-şi facă nevoile în ghiveci, dar am reuşit până la urmă, presărând piper alb, măcinat, la suprafaţa pământului.
A stat ghiveciul acolo, gol şi cam fără sens, vreo doi ani. Până într-o zi, când a făcut cineva o greşeală şi, în cele două kilograme de ceapă cumpărate din piaţă, am găsit ceva ce semăna mai mult a bulb decât a ceapă. Am vrut să-l arunc la gunoi, dar în ultima clipă m-am răzgândit şi l-am pus în pământ. L-am îngropat câţiva centimetri şi l-am udat.
Probabil o să-mi crească o ceapă în geam, mi-am zis, apoi nu m-a mai preocupat problema. Am şi uitat de viitoarea mea plantă, pentru câteva zile, până într-o noapte.
Ajunsesem acasă târziu, eram rupt de oboseală si aţipisem în fotoliul din faţa televizorului, cu sticla de Coca-Cola în mână. N-am dormit decât două-trei minute, cred, dar în acel timp scurt am visat o ciudăţenie. M-am visat pe mine însumi stând în fotoliu, în timp ce în spatele meu, pe pământul din ghiveci dormea o creatură cât un şoricel. La un moment dat s-a întors pe cealaltă parte şi a scos un oftat. Eu am deschis ochii, m-am ridicat din fotoliu şi m-am dus să verific sursa zgomotului. Când m-am uitat de aproape la ceea ce mi s-a părut a fi un şoricel, am descoperit că era, de fapt, o ciudăţenie cu formă vag umană, ca o păpuşă făcută din cârpe de un copil. Totuşi, trebuie să fi fost ceva vegetal, pentru că membrele posterioare, îndoite din genunchi, îi dispăreau în pământ, ca nişte rădăcini. Am întins mâna să ating bizareria aia cu un deget, dar n-am mai apucat, că brusc şi-a întors căpşorul în direcţia mea, şi-a deschis ochii de un verde pal şi buzele de dimensiunea unghiei unui nou născut mi-au şoptit „setemie”.
M-am trezit. Am verificat ghiveciul, dar nu era acolo decât pământul cunoscut, uscat complet. Setemie. Sete mi-e, mi-e sete, a pus creierul meu sunetele în ordinea corectă ca să pricep mesajul.
– Hai să-ţi dau să bei, dacă zici că ţi-e sete!
Am turnat o cană sănătoasă de apă în ghiveci şi m-am dus la culcare.
A doua zi am descoperit o mică umflătură în mijlocul ghiveciului şi, când am dat să nivelez pământul, am eliberat un lujer firav, mai degrabă galben decât verde.
– Mi-a răsărit ceapa!
Îmi venea să râd şi chiar am şi zis în glumă, unui prieten, că mă reprofilez, devin agricultor, că deja am plantat o ceapă şi mi-a răsărit.
Într-o săptămână lujerul s-a transformat într-o plantă în toată regula. Avea o tulpină lungă de-o şchioapă, rămurele gingaşe şi frunzuliţe delicate. Deasupra se observa un mic ghemotoc, ca un mugur, şi am sperat să devină o floricică.
În seara aia, de cum am aţipit, de data asta regulamentar, adică stând culcat în pat, mi-am visat din nou plăntuţa. Doar că nu mai arăta deloc a plantă. Era o fetiţă stând în picioare, cu mânuţele puse în şold, şi mă privea încruntată.
– Prea deştept nu eşti, că-ţi spun să mă ierţi!
Ce face? Adică nici n-am făcut cunoştinţă şi deja mă critici? Vezi poate te smulg şi te pun la gunoi, buruiană ce eşti! Dar asta doar am gândit-o; era micuţă, frumuşică foc şi n-am vrut s-o supăr, chiar dacă ea era arţăgoasă.
– Nu sunt, dar mă străduiesc. Ce fel de floare eşti?
Şi-a tras rădăcina stângă din pământ, doar ca să-şi trântească talpa minusculă, nervoasă. Apoi s-a răstit la mine.
– Mă-ta floare este. Domnişoară eu! Idiotule, nu nimic ştii!
S-au zis despre mama şi lucruri mai urâte, aşa că nu m-am supărat.
– Scuze, domnişoară! Dă-mi voie totuşi să observ că eşti aprigă…
– Şi vină cine de este? Nu pus tu piper la mine?
Oare s-o întreb dacă e unguroaică de stâlceşte aşa limba? Nu, Doamne ferește, aia-mi mai lipsește, să se apuce de înjurat. Sau de plâns, ca să nu mai ştiu încotro s-o apuc.
– Iartă-mă, te rog! Când am pus piper tu încă nu erai…
– Asta jalnică scuză este! Dar dacă îmi puţin dai zaţ de cafea, iert la tine. Şi vreau azot de bobiţă. Iar pisica ta rea este, muşcat la mine a fost ieri! Hai, executarea!
Şi-a pocnit palmele micuţe, iar mie mi s-au deschis ochii. Am sărit din pat şi am făcut ce mi-a cerut. Adică i-am pus o linguriţă de zaţ de cafea la baza tulpinii.
A doua zi am cumpărat azotat şi am pus şi din acesta câteva bobiţe, dar nu reuşeam să-mi aduc aminte ce mai voia. Că a mai fost ceva, dar nu-mi aminteam ce.
Noroc cu Daniel, care a venit în vizită la mine şi, de cum a intrat în casă şi s-a aşezat, m-a întrebat unde mi-e pisica, distrugătoarea. Aşa-i zicea pentru că Lili avea obiceiul să dea jos paharele şi cănile de pe masă. Dar, astfel, mi-am adus aminte de reproşurile florii. Pardon, ale domnişoarei.
Am înfipt şase beţe lungi de lemn în marginea ghiveciului şi am înfăşurat pe astea o bucată de plasă de ţânţari. Era protecţie suficientă ca să nu mai fie domnişoara muşcată din nou de pisica mea care rea este!
În seara aia am visat-o din nou. De data asta zâmbea, dar după cum îi juca o luminiţă în ochi mi-am dat seama că era pusă pe şotii.
– Eşti bun de sclav, te păstrez!
– Oau, văd că ţi-ai îmbunătăţit cunoştinţele de ortoepică!
Era un compliment, dar ea era ea, nu ştia să mulţumească pentru nimic.
– Nu te ajută prea mult capul, nu-i aşa? Sau tu vezi cu urechile? Corect ar fi fost să zici că auzi cum mi-am îmbunătăţit cunoștinţele. Oricum, te înşeli. Eu am fost întotdeauna perfectă, doar tu nu reuşeşti să vezi asta. Invidiosule!
– Offf, îmi pare rău, chiar nu vreau să te supăr de fiecare dată, dar…
– Bine, bine, nu-ţi mai căuta scuze, că aşa sunteţi voi bărbaţii. Vă pricepeţi mult mai bine să greşiţi decât să vă cereţi scuze, ori să daţi explicaţii. Crezi că poţi să nu mai laşi geamul deschis lângă mine?
Doamne, câte pretenţii mai poate avea, deşi era doar o femeie de o şchioapă. Pentru că, incontestabil, era deja femeie, nu fetiţă şi nici fată. O trădau rotunjimile, modul în care îşi exprima nemulţumirea, dar mai ales talentul cu care reuşea să te facă să te simţi vinovat chiar şi atunci când nu greşeai nimic.
– Da, cred că aş putea. Deschideam geamul crezând că ai nevoie de mai multă lumină şi de mai mult aer
– Da, da, întotdeauna bine intenţionat… Gata, acum lasă-mă, că mai am şi altceva de făcut, nu doar să stau de vorbă cu tine cât e ziua de lungă!
M-am trezit cu o senzaţie greu de descris. Parcă pierdeam ceva, parcă îmi scăpa mie vreun detaliu şi simţeam că, datorită ignoranţei mele, s-ar fi putut întâmpla ceva rău.
Am udat floarea, devenită deja floare cu adevărat. Îşi desfăcuse petalele, frunzele îi erau viguroase, de un verde sănătos şi stătea întoarsă înspre fereastră. Era doar o floare, frumoasă cu petalele ei roz, dar nimic mai mult, doar o floare. Totuşi, aveam senzaţia că, din când în când, îmi arunca o privire discretă peste umăr.
Ultima dată când am văzut-o, tot într-un vis, normal, nu mi-a mai reproşat nimic. Plângea.
– Mă dor picioarele. Mi s-au umflat. Cred că am reumatism şi m-a tras curentul, degeaba ai închis geamul. Iar apa pe care mi-o torni pe picioare nu-mi face nici un bine. Poţi, dacă te rog, să torni apa numai în farfuria de sub ghiveci? Aşa aş putea să beau doar când mi-e sete, n-aş mai sta continuu cu picioarele în apă.
Şi-a şters lacrimile cu dosul palmei, dar colţurile gurii i-au ramas îndreptate în jos. Era tare necăjită.
– Aşa o să fac, promit. Dar ce-i cu tine? Dincolo de reumatism, mă refer. Parcă nu eşti în apele tale, pari tulburată.
– Sunt. Dar asta e situaţia. A trecut vremea. Uite-te la mâinile mele, la umărul meu, am riduri şi mi-au apărut deja şi primele pete pe piele, de la bătrâneţe. Nici părul nu-mi mai stă cum ar trebui.
A încercat să-şi aranjeze părul, dar nu reuşea nicicum, iar, dacă a insistat, o buclă întreagă i s-a desprins din cap sub atingerea mâinii. O întreagă buclă de culoare roşcată, care i-a căzut la picioare, pe pământul ghiveciului, dar acolo nu mai era păr, ci o petală ofilită. A început să plângă din nou.
– Nu e corect. Eu trebuia să rămân frumoasă! Pleacă de aici! Urăsc să fiu văzută plângând. Nici să nu mă mai cauţi, până nu mă adun ca să redevin frumoasă!
Nu am mai vizitat-o în vis, doar am avut grijă de ea cât am putut. Am stat lângă ea şi i-am spus că o iubesc, chiar dacă era doar o floare care se ofilea în ghiveci. Nu a fost una norocoasă, era perenă. Dar aşa suntem cu toţii, la un moment dat ni se termină sezonul.
Într-o dimineaţă am găsit-o prăbuşită în ghiveci, frunzele îi erau galbene şi tulpina începuse deja să i se descompună. Am lăsat-o aşa câteva zile, apoi am căutat în pământ şi am găsit un bulb nou.
Datorită ei mi s-a umplut curând casa de ghivece şi de flori diverse. Le îngrijesc pe toate şi aştept să mă viziteze careva în vis. Doar aştept. Chiar dacă au trecut de atunci ani mulţi, nici o altă floare n-am mai găsit care să se viseze femeie, dar dacă ea a putut, atunci poate cândva şi celelalte…
În fine, bulbul rămas în urma ei l-am plantat după un an, în acelaşi pământ. Am urmărit cum a încolţit, a crescut, cum şi-a format bobocul, apoi i-am vegheat înflorirea. Era o mică minune cu petale roz, frumoasă din cale afară. Şi chiar dacă nu m-a chemat la ea în vis, eu i-am spus fiind perfect treaz:
– Eşti foarte frumoasă! Semeni perfect cu maică-ta!
Nu mi-a răspuns nimic, doar petalele i-au devenit puţin mai închise la culoare, preţ de câteva clipe. Era sfioasă, complimentele îi aduceau mai multă culoare în obraji.
